Jurassic World: Fallen Kingdom · Jurassic World: Un regat în ruină (2018)

Congress Judge: Do these animals deserve the same protection given to other species? Or should they just be left to die? 

Ian Malcolm: These creatures were here before us. And if we’re not careful… they’re going to be here after. Life cannot be contained. Life breaks free. Life… finds a way. 

De câte ori ai văzut filmele din seria Jurassic Park? De câte ori te-ai întors pe Isla Nublar, „Insula Cețoasă”, în singurul parc de distracţii unde poţi să urmăreşti un Brachiosaurus cum se hrăneşte, un Velociraptor cum vânează sau un Tyrannosaurus Rex cum atacă?

La 25 de ani de la apariţia primului film al francizei, Jurassic World: Un regat în ruină extinde limitele (teritoriale) impuse de producţiile precedente, îmbină momentele emoţionante şi comice cu cele tragice şi înfricoşătoare, ne oferă un plot twist interesant (şi neaşteptat) la final, peste două ore de înfruntări, lupte şi cascadorii imposibile, specifice genului, însă scenariul este lipsit de originalitate: potenţialul personajelor secundare este, din păcate, irosit, antagoniştii par desprinşi dintr-o parodie specifică anilor ’90, iar numărul stereotipurilor creşte exponenţial la fiecare zece minute.

Filmele de acţiune/aventură întotdeauna vor sfida legile fizicii (şi ale medicinei moderne). Eroii sunt mai rezistenţi ca Hulk, chiar şi după ce sunt atacaţi, împuşcaţi, electrocutaţi, aproape înecaţi şi loviţi de un număr impresionant de obiecte ascuţite, cioburile părând să îi ocolească (ca prin magie) de fiecare dată. Vor avea hainele şifonate, dar foarte rar rupte sau pătate de sânge, au timp să renunţe la ochelari pentru lentile de contact, să îşi strângă la loc părul în coadă, să îşi refacă machiajul şi să arate impecabil atunci când ameninţă pe cineva cu arma.

De data aceasta, nimeni nu mai aleargă pe tocuri prin junglă, însă este uimitor cum personajele nu alunecă pe acoperiş noaptea, pe ploaie, în condiţiile în care ar trebui să fie inconştiente sau în spital, în urma accidentelor suferite. Sunt conştientă că este un film, ficţiune. Nu spun că ar trebui să îi îmbraci pe actori în saci şi să îi laşi să se tăvălească de câteva ori în noroi înainte să filmeze, dar există machiaj natural şi un set foarte vast de personalităţi ce ar putea să le fie atribuite în afară de masculul alfa, bun la toate, IT-istul care nu are niciun instinct de supravieţuire şi țipă înainte de apariţia pericolului, cercetătoarea exagerat de naivă, antagonistul de carton, care se gândeşte doar la bani şi are inteligenţa unei mături.

Jurassic World: Un regat în ruină nu este nici pe departe singurul film care „bifează” astfel de stereotipuri, însă motivul pentru care am simţit nevoia să îmi explic dezamăgirea este că actorii şi, implicit, dinozaurii, meritau un scenariu mult mai bun. Probabil că în acest moment consideri că nu mi-a plăcut filmul: te înşeli. Sunt obişnuită cu „clişeele” specifice unui blockbuster, dar seria Jurassic Park nu ar trebui să fie văzută doar ca o franciză comercială.

Da, dacă vii doar pentru dinozauri şi efecte speciale, nu vei avea niciun regret. Filmele sunt spectaculoase, un deliciu vizual, iar Jurassic World: Un regat în ruină nu face excepţie de la regulă. M-am bucurat ca un copil la apariţia dinozaurilor şi am fost mereu tentată să îmi închid ochii atunci când sunt răniţi sau ucişi. Din punct de vedere empatic, a fost filmul în care am oscilat cel mai des între sentimente şi gânduri, pentru că atunci când eşti pus în situaţia de a decide între distrugerea sau salvarea unei specii, nu poţi să nu iei în considerare toate scenariile, precum şi impactul la nivel social, economic şi politic.

La trei ani de la distrugerea parcului tematic Jurassic World, Owen Grady (Chris Pratt) şi Claire Dearing (Bryce Dallas Howard) se întorc pe Isla Nubar pentru a salva dinozaurii şi a-l găsi pe Blue, raptorul preferat al tuturor, înainte ca vulcanul de pe insulă să erupă. De data aceasta, sunt însoţiţi de Zia Rodriguez (Daniella Pineda) şi Franklin Webb (Justice Smith), care au parte de suficient screen time încât să îţi pese de ei şi să îţi doreşti să supravieţuiască, dar mult prea puţin pentru a-ţi aminti de numele lor peste câţiva ani.

Au fost numeroase momente în care Owen Grady a fost Star-Lord, însă această observaţie nu este neapărat o plângere. Owen este charismatic şi nu şi-a pierdut simţul umorului, are o voce frumoasă, improvizează planuri şi rute de scăpare, e inventiv şi trebuie doar să o privească pe Claire pentru ca ea să se simtă confuză şi să se înroşească. Pratt ştie ce îşi doreşte publicul, când să glumească sau să ofere un comic de situaţie savuros, ajutat şi de scenariu, ce îi oferă cele mai bune replici şi povara „eroului”: Owen rămâne imaginea acelui mascul alfa care întotdeauna salvează situaţia, nu se lasă descurajat de împrejurări, îi învinge în lupta corp la corp pe soldaţii echipaţi cu arme şi tasere, în timp ce îşi păstrează optimismul şi energia, de parcă toate necazurile din ultimele 24 de ore nu ar fi avut niciodată loc.

Legătura dintre el şi Claire mi se pare forţată, de umplutură, doar ca să existe şi puţin romantism în film. Poate mi-ar fi plăcut mai mult de ea dacă nu ar fi exagerat de naivă. Sunt momente în care îşi temperează temerile şi ne demonstrează că este curajoasă şi descurcăreaţă, apoi îşi subţiază vocea şi se transformă într-o adolescentă credulă şi îndrăgostită. Chiar şi atunci când are câteva secunde ale ei, când în sfârşit nu mai este constrânsă de ceilalţi să acţioneze sau să gândească într-un anumit fel, scena ia o turnură romantică şi îţi vine să îţi ridici mâinile în sală în semn de frustrare.

Funcţia oficială a Ziei Rodriguez este de paleo-veterinarian, însă merită să îi fie atribuită distincţia de badass. Dacă ignorăm stereotipurile legate de înfăţişare, avem o eroină căreia nu îi tremură mâinile pe armă, ce îi provoacă fără neruşinare pe „băieţii răi” şi îşi foloseşte cunoştinţele ca monedă de schimb pentru a-şi asigura siguranţa şi a le oferi celorlalţi mici avantaje. E îndărătnică, uşor acidă şi o fire vulcanică, un personaj de fundal, ce nu are parte de un rol mai complex sau o misiune pe măsură.

Aceeaşi concluzie şi în ceea ce îl priveşte pe Franklin Webb, analistul obişnuit să lucreze la birou, în mijlocul oraşului, nu în ruinele de pe Isla Nublar, unde orice zgomot ar putea să îi declanşeze un atac de cord. E fricos şi nu are nicio experienţă pe teren, însă aleargă la fel de bine ca Owen şi Claire când este fugărit de dinozauri, țipă mai tare ca ei şi are timp să te surprindă prin acţiuni îndrăzneţe, pe care nu le analizează în detaliu înainte să le pună în aplicare. Dar învaţă repede, ceea ce e bine.

Isabella Sermon îşi face debutul pe marele ecran în rolul lui Maisie Lockwood, o fetiţă de nouă ani, inteligentă, atletică şi foarte perspicace, personaj parcă desprins dintr-un roman semnat de Orson Scott Card. Mi-a plăcut de Maisie, chiar dacă sunt momente în care acţionează şi gândeşte ca un adult, şi nu ca un copil, însă finalul e atât de frustrant şi nedrept, chiar dacă asigură punctul de plecare pentru ultima parte din a doua trilogie, încât nici măcar adulţii nu sunt în stare  să îi vorbească lui Maisie.

Legăturile dintre personaje nu sunt întotdeauna credibile, însă cele dintre dinozauri şi oameni reprezintă unul dintre motivele pentru care întotdeauna voi fi o fană a francizei. Legătura nu se rezumă doar la admiraţie şi fascinaţie, la dorinţa de a atinge şi de a înţelege o fiinţă care a trăit în urmă cu zeci de milioane de ani, frumoasă şi înfricoşătoare în egală măsură. Foarte mulţi văd în dinozauri o investiţie sau o armă, o descoperire ce trebuie fructificată în numele ştiinţei sau pentru a umple cât mai mult buzunarele investitorilor. Apoi, în acea reţea de trădători, oportunişti şi mincinoşi, se ivesc oamenii care văd în dinozauri prieteni şi aliaţi. Nu animale de companie, nu un experiment de/în laborator sau o curiozitate, ci o fiinţă din carne şi oase.

În Jurassic World: Un regat în ruină vedem „copilăria” lui Blue. Suntem martori la primele antrenamente, când devine raptorul lider şi se ataşează de Owen, iar Owen de ea. Aş fi vrut să pun pauză la film şi să revăd de câteva ori scenele, cum un om şi un dinozaur devin prieteni şi învaţă să aibă încredere unul în celălalt. Există empatie, respect şi iubire. Blue este motivul pentru care Owen se întoarce pe insulă şi revederea lor este exact cum m-am aşteptat, la limita dintre „awwww” şi „NU NU NU”. Dacă aş vedea un film doar cu Blue şi Owen, nu o să auzi nicio plângere din partea mea.

Poate că în Jurassic World ţi-a fost teamă de Indominus Rex; nimic nu te va pregăti pentru Indoraptor, ultimul hibrid al francizei. E arma perfectă şi cel mai periculos prădător. Rapid, inteligent şi letal. Oricât de greşit sună, este fascinant de privit, cum se opreşte brusc şi studiază cu atenţie împrejurimile, ca să vadă dacă îl atragi într-o capcană sau dacă poate să fie atacat de un nou duşman. Spre finalul filmului, cu o cinematografie de excepţie, este reprodusă o scenă clasică dintr-un horror: copilul speriat, care crede că este protejat în pat, în timp ce o creatură se apropie de el, lent, dezvelindu-şi dinţii sau, în acest caz, ghearele. Aproape că poţi să simţi răsuflarea Indoraptorului şi să auzi ţipetele înăbuşite ale lui Maisie.

Fanii seriei se vor bucura de Easter Eggs din filmele precedente, secvenţe desfăşurate în paralel, la zeci de ani distanţă, precum şi revenirea lui Jeff Goldblum în rolul lui Ian Malcolm, vocea raţiunii, cel care încearcă să readucă echilibrul în ierarhie, să explice că timpul dinozaurilor a apus, că sunt creaturi ce au nevoie de absența, şi nu de prezenţa noastră, pentru ca amândouă speciile să supraviețuiască.

Aşa cum am spus şi mai devreme, dinozaurii sunt văzuţi mult prea des ca arme; prin urmare, am fost surprinsă când ipocrizia lui Owen şi a lui Claire a fost demascată. Când (re)creezi o astfel de fiinţă, când o antrenezi şi o expui la diferite pericole, obligând-o să îşi dezvolte din primele luni instinctul de supravieţuire, respectiv cel de prădător, chiar eşti atât de naiv încât să crezi că nu vor exista şi repercursiuni? Că forţele armate nu vor încerca „să profite” de o astfel de descoperire? Sau că există interese ascunse?

Cu bune şi cu rele, la 25 de ani de la apariţia primului film al francizei, Jurassic World: Un regat în ruină extinde limitele (teritoriale) impuse de producţiile precedente, îmbină momentele emoţionante şi comice cu cele tragice şi înfricoşătoare, ne oferă un plot twist interesant (şi neaşteptat) la final, peste două ore de înfruntări, lupte şi cascadorii imposibile, specifice genului, însă nu are parte de un scenariu potrivit şi se pierde în stereotipuri, în loc să scape de ele.

Dacă regret că l-am văzut? Nu. Dinozauri, la IMAX? Niciodată nu voi regreta.