Pelicula lui Roberts are o poveste liniară, extrem de simplu de urmărit: o familie de 4 persoane (mama, tatăl, fiul și fiica) rămâne peste noapte într-un parc de rulote abandonat, neștiind că acolo își fac veacul 3 psihopați care urmează să îi vâneze și să încerce să îi ucidă. Este rețeta cea mai simplă (un grup de persoane aflate într-o locație izolată) pentru a realiza un slasher, iar aici o vedem pusă în aplicare destul de bine.
The Strangers: Prey at Night este sequel-ul peliculei cu același nume din 2008 și este regizat de Johannes Roberts, cunoscut pentru alte filme horror, precum 47 Meters Down, The Other Side of the Door sau F. În rolurile principale îi avem pe Christina Hendricks (Mad Men), Martin Henderson (Everest, The Ring), Bailee Madison (Brothers, Bridge to Terabithia) și Lewis Pullman (Battle of the Sexes, Lean on Pete), fiul celebrului actor Bill Pullman.
Mărturisesc că nu am văzut primul Strangers, însă asta nu mi-a creat niciun impediment în vizionarea filmului. Pelicula lui Roberts are o poveste liniară, extrem de simplu de urmărit: o familie de 4 persoane (mama, tatăl, fiul și fiica) rămâne peste noapte într-un parc de rulote abandonat, neștiind că acolo își fac veacul 3 psihopați care urmează să îi vâneze și să încerce să îi ucidă. Este rețeta cea mai simplă (un grup de persoane aflate într-o locație izolată) pentru a realiza un slasher, iar aici o vedem pusă în aplicare destul de bine.
Nu sunt cel mai mare fan al genului horror, deoarece consider că este și cel mai casual gen al cinematografiei moderne. Foarte multe pelicule horror din ultimii ani au fost sinonime cu expresia cash grab – realizate numai pentru a obține profit, fără pic de talent în spate, lipsite de orice le-ar putea diferenția de multitudinea de producții din genul acesta. Nu de multe ori am încercat să văd filme horror pe care am sfârșit prin a le abandona, datorită calității submediocre pe care o aveau.
The Strangers: Prey at Night are multe momente în care se apropie vertiginos de limita aceasta, însă reușește să se redreseze aproape de fiecare dată. Un act secund bine dezvoltat, cu destule momente de suspans, reușește să țină spectatorul în alertă și chiar să producă o oarecare simpatie pentru personajele din film (lucru pe care eu îl simt rareori în slashere).
Vizual, producția lui Roberts cade în spectrul întunecat, clasic al filmelor horror. Absența luminii și a culorilor în multe cadre, evidențierea măștilor celor trei criminali, jump scare-urile – sunt procedee simple, menite să producă frică în rândul spectatorilor, care, deși sunt bine realizate, nu își ating tot timpul scopul. Cu toate acestea, regizorul reușește să producă o surpriză în apropierea actului final al filmului, când ne oferă o scenă plină de culori vibrante, pe fundalul unei melodii care contrastează extraordinar de mult cu atmosfera filmului. Această scenă, care prezintă o luptă în piscină între unul dintre psihopați și băiatul familiei, este foarte bine construită, bazându-se pe contrastul pe care l-am menționat mai sus.
Și dacă tot am menționat cuvântul „muzică”, aș vrea să laud puțin gusturile muzicale ale celor 3 criminali. Pentru că dacă tot decizi să fii un psihopat cu mască, ce vânează oameni fără vreun motiv anume, măcar faci ceea ce îți place ascultând Total Eclipse of the Heart al lui Bonnie Tyler. Așadar, am să ofer un mare plus pentru soundtrack-ul peliculei.
Există și minusuri în The Strangers: Prey at Night, cel mai mare dintre acestea fiind constituit de personaje. Replicile acestora sunt slab scrise, iar deciziile pe care le iau sunt, aproape de fiecare dată, cele mai proaste posibile – de la clasicul „hai să ne despărțim, deși am descoperit cadavre și am fost vizitați de oameni ciudați”, până la alegerea de neînțeles de a nu apăsa pe trăgaci atunci când unul din membrii familiei are arma îndreptată spre unul dintre criminali. Vina nu aparține însă actorilor, pentru că interpretările lor sunt îndeajuns de bune pentru un slasher. Bailee Madison și Christina Hendricks reușesc cel mai bine să producă o oarecare simpatie spectatorului pentru personajele lor (Kinsey și Cindy), cea dintâi având parte de o ușoară evoluție de-a lungul peliculei.
Cei 3 psihopați, pe numele lor Dollface, Pin-Up Girl și Man in the Mask, nu au parte de vreo poveste de fond, care să explice de ce se află în parcul de rulote sau de ce vor să îi ucidă pe cei 4 membri ai familiei. Singura explicație la întrebarea din urmă este oferită de Dollface, o replică livrată extrem de prost – ”Why not?”. De asemenea, se observă ușor inutilitatea personajului Pin-Up Girl, care nu face absolut nimic relevant pe tot parcursul filmului.
The Man in the Mask este liderul trioului de psihopați, cel mai amenințător (și eficient) dintre aceștia. Pe final însă, personajul său devine ridicol, căpătând practic superputeri și abilitatea de a rezista la orice durere imaginabilă. De altfel, actul final reprezintă și cea mai slabă parte a peliculei, care suferă din cauza unui ultim conflict prelungit fără rost.
The Strangers: Prey at Night este un slasher cu îndeajuns de multe elemente bune pentru a le îndepărta pe cele deranjante. Scenele pline de tensiune au, de cele mai multe ori, succes în a produce o atmosferă apăsătoare și a-i induce spectatorului dorința de a încuraja personajele principale în lupta lor cu cei trei mascați.
Nu am avut niciun fel de așteptări de la filmul lui Roberts, și vă sugerez să îmi urmați exemplul. Dacă veți face asta, veți descoperi că The Strangers: Prey at Night este un film agreabil, cu o durată scurtă, de numai 85 de minute, perfect pentru o seară la cinema.
P.S.: Pe mine m-a făcut să îmi doresc să văd și primul film, din 2008, lucru pe care nu l-am anticipat absolut deloc.
