Nu mai știu ce să spun despre acest film. Am rămas fără cuvinte prin care să descriu tragedia care a avut loc, dramele prin care au trecut personajele, ororile pe care au trebuit să le comită ca să supraviețuiască și să nu moară de foame. Mi-au plăcut actorii și felul în care au jucat, coloana sonoră și cinematografia.
Aș fi vrut poate mai multe scene care să evidențieze relațiile dintre personaje, sentimentele de camaraderie sau de invidie dintre ei, evoluția relației dintre Owen Chase și George Pollard. Per total însă, ținând cont de notele și criticile (mai degrabă mixte) pe care le-a primit filmul, mi-a plăcut mult mai mult decât mă așteptam.
M-au fascinat mereu marea și călătoriile pe mare. Când eram mică, se pare că îmi plăcea atât de mult Mica Sirenă încât vizionam animația și de două ori pe zi, una după alta. Când am început să citesc operele lui Jules Vernes, printre puținele care pot să spun că într-adevăr mi-au plăcut se numără Copiii căpitanului Grant și 20.000 de leghe sub mări. Black Sails e unul din serialele mele preferate.
Pirații din Caraibe rămâne una din francizele mele de suflet, ale cărei filme voi continua să le urmăresc indiferent cât de previzibile vor deveni. Nu pot explica exact de ce, însă e ceva legat de mări și oceane care mă captivează și îmi atrage imediat interesul, asemenea unui magnet. Poate e vorba de apele lor înșelătoare și misterioase, care, deși sunt clare și limpezi, reușesc totuși să ascundă în adâncurile sale taine, comori și curiozități de a căror existență noi nici măcar nu suntem conștienți (nu degeaba se spune că 95% din acest tărâm acvatic rămâne neexplorat și necunoscut). Sau poate e natura duală a mării ceea ce mă fascinează atât: capacitatea ei de a fi calmă și liniștită în zilele senine, dar agitată și periculoasă pe timp de furtună, o forță a naturii de neoprit.
Am scris această lungă introducere cu speranța că vă va face să înțelegeți de ce am fost atât de entuziasmată să văd acest film, încă de când am văzut trailerul acum 4 ani. In the Heart of the Sea e povestea vasului Essex, plecat într-o călătorie pe mări și oceane în căutarea uleiului de balenă, atât de valoros și de căutat în anii 1820. Natura însă nu e de partea lor: lăcomia îi împinge mai departe decât ar trebui să se avânte, și le aduce în cale o imensă Balenă Albă, balena tuturor balenelor. Misiunea lor inițială e un eșec, iar echipajul vasului ar trebui să se considere norocos dacă reușește să ajungă în viață înapoi pe pământurile natale de unde a plecat.
Dacă povestea vă sună oarecum cunoscut, felicitări, sunteți pe drumul cel bun, pentru că ar trebui să o facă. Poate că ați citit romanul Moby-Dick al lui Herman Melville sau doar îl aveți pe lista (mereu interminabilă) de cărți pe care plănuiți să le citiți, cândva într-un viitor incert și îndepărtat. În orice caz, sper cred că ați auzit măcar de roman și că în minte încep să vi se contureze vag liniile principale ale poveștii. Filmul aici de față prezintă povestea tragică și adevărată ce a servit drept sursă de inspirație pentru scrierea romanului.
Baleniera Essex e aproape gata pentru a părăsi portul Nantucket, pentru a străbate apele oceanelor și a aduce înapoi cât mai multe butoaie încărcate cu prețiosul și mult-căutatul ulei de balenă. Singurul pas ce mai trebuie făcut îl reprezintă alegerea echipajului. Ah, de nu ar interveni și aici nepotismul și corupția, de ar fi ales căpitanul pe baza meritelor sale și nu din rațiuni politice… poate că în final lucrurile ar fi stat altfel.
Owen Chase e un marinar priceput și experimentat, ce are deja câteva curse încununate cu succes la activ și a câștigat respectul și încrederea celorlalți membri ai echipajului. Pare a fi alegerea perfectă, iar consiliul orașului Nantucket i-a promis deja postul de căpitan pentru următoarea întreprindere, însă are ghinionul de a se fi născut în familia greșită: tatăl lui își câștiga pâinea pe uscat, nu pe mare. Astfel încât, în ciuda promisiunilor și a oricăror decizii înțelepte, Owen ajunge ofițer secund, iar postul de căpitan îi revine lui George Pollard. Printre numeroasele lui calități se numără averea considerabilă și faptul că provine din una din cele mai importante familii din oraș. Ah, și să nu uităm de vasta lui experiență de căpitan de vas… experiență care până în acest moment e complet inexistentă.
Dacă aș crede în semne și în destin, aș spune că vasul Essex și-a pornit călătoria încă de la bun început sub un semn de rău augur. Zeii i-au stat împotrivă, planetele nu au fost aliniate și horoscopul nu încuraja începerea unei noi călătorii, oglinda apei s-a spart atunci când vasul și-a privit reflexia printre valuri, iar pisica neagră corbul negru a zburat prin fața pânzelor albe și inocente ale ambarcațiunii. Eu nu cred în asemenea lucruri, însă voi poate da. E posibil să nu fi fost nimic supranatural la mijloc, ci doar oameni obișnuiți care au luat hotărâri greșite.
Ca să vă faceți o mică idee despre antipatia ce s-a format rapid între căpitan și ofițerul secund și despre personalitățile lor diferite, vă prezint următoarea scenă: la scurt timp după ce vasul a ajuns în largul oceanului, la multe mile depărtare de urma vreunei balene, Owen Chase e gata să înceapă instruirea marinarilor începători, ce calcă acum pentru prima dată pe puntea unei corăbii. Antrenamentul nu e ușor, însă va avea loc în fiecare zi, în primele ore ale dimineții, pe ploaie sau pe soare. Mi-a amintit de un general ce își pregătește și antrenează noile trupe pentru un iminent război. După cum spuneam mai sus, membrii echipajului îl respectă, și, cu câteva excepții lipsite de importanță, îi execută ordinele fără să crâcnească, conștienți de cât de valoroasă se poate dovedi o pregătire conștiincioasă.
Fast-forward câteva minute mai târziu și în prim-plan avem o furtună de toată frumusețea ce se apropie cu repeziciune de vasul nostru. Înainte să mergem mai departe, vă pun următoarea întrebare: ce credeți că ar trebui să facă un căpitan bun în această situație? Dacă ați răspuns că ar fi înțelept din partea lui să întoarcă puțin corabia astfel încât să nu dea chiar piept în piept cu furtuna, vă anunț că ați ghicit bine și că toți mebrii echipajului vă aprobă. Toți, cu excepția căpitanului, care face orice altceva, numai ce ar trebui de fapt să facă nu. Invidios pe respectul de care se bucură Owen, ia extrem de inteligenta hotărâre că o ciocnire directă cu avalanșa de nori negri și furioși ce se îndreaptă spre ei reprezintă ocazia ideală de a testa îndrăzneala și curajul marinarilor. Ah, căpitane Pollard… cred că nu te-a învățat nimeni că respectul se câștigă prin propriile fapte și nu ți se servește pe o tavă de argint împreună cu numele de familie. Obsesia de a câștiga admirația celorlalți îl împinge să riște soarta sufletelor de pe vas, iar dacă Owen nu ar fi intervenit la timp și nu și-ar fi riscat propria viață, e foarte posibil ca a lor călătorie să se sfârșească într-o tragedie, mult mai repede decât era inițial prevăzut.
Aș putea să vă vorbesc astfel despre fiecare scenă în parte, despicând firul acțiunii în 8 și analizând comportamentul fiecărui marinar ce împarte puntea cu cei doi protagoniști. Însă voi v-ați plictisi înainte ca eu să ajung la jumătatea filmului, așa că mă voi opri aici. Aproape. Nu mă lasă inima să nu vă povestesc una din scenele de la finalul filmului. Știu, știu, veți spune că nu vreți spoilere, iar eu vă voi reaminti că e vorba de un caz real și că istoria e cea care nu vrea să vă cruțe, nu eu.
Uriașa balenă albă i-a făcut să piardă orice picătură de ulei pe care reușiseră să o culeagă pe parcursul călătoriei. Însetați și orbiți de răzbunare, echipajul pornește în căutarea balenei, aventurându-se mult mai departe în larg decât ar trebui și decât orice alt marinar sănătos i-ar sfătui să o facă. Nu că s-ar obosi să întrebe. Spuneam că sunt mânați de dorința de răzbunare, însă se prea poate ca de fapt acesta să nu fie singurul motiv ce îi împinge de la spate într-o direcție atât de periculoasă: niciunul dintre ei nu vrea să se întoarcă în portul din Nantucket cu mâna goală. Ucigând balena albă, s-ar întoarce cu destul ulei încât expediția lor să nu fie considerată un eșec, și cu o poveste demnă de legendă pe buze, plină de eroism și de curaj.
Din păcate, marea nu e de partea lor: atunci când în sfârșit dau de urma balenei, sunt epuizați și secați de puteri, fără provizii suficiente, și nu au nicio idee unde se află sau cum să ajungă înapoi în ape cunoscute. Vântul i-a purtat în locuri fără nume, unde uscatul pare să fi dispărut de pe fața pământului, apoi i-a părăsit, lăsându-i pradă soarelui și căldurii sale nemiloase. Rațiile și așa minuscule de mâncare sunt pe terminate, riscă insolație și deshidratare (ce păcat că apa oceanului nu e potabilă), iar delirul și halucinațiile nu se lasă mult așteptate, de parcă viața lor nu era și așa destul de grea. Nu le mai pasă de nicio balenă albă și de niciun butoi cu ulei, vor doar să ajungă înapoi acasă și să-și vadă iar familiile. Apoi, când totul părea pierdut, norocul pare să le surâdă: după un șir nesfârșit de zile lipsite de speranță, balena albă se face văzută. Rugăciunile le-au fost ascultate, ce noroc pe ei! Dar vai, cine ar fi crezut că soarta poate fi atât de crudă… în lupta dintre om și natură, victoria nu e de partea oamenilor; atunci când balena trece pe lângă el, Owen și bestia se privesc ochi în ochi. Ceva se întâmplă, o legătură pentru care nu există cuvinte pare să se înfiripe între ei, iar marinarul realizează că îi este imposibil să ucidă creatura pe care o urăște atât.
Balena își vede de drum, iar echipajul (sau ce a mai rămas din el), continuă să plutească în derivă, mai deznădăjduit ca niciodată. Ai zice că așteaptă să moară, prea obosiți ca să mai lupte, resemnați cu gândul că vor ajunge niște cadavre fără nume pe fundul unui ocean străin. Și totuși, ceva îi ține încă în viață. O fărâmă de putere ce refuză să îi părăsească și să îi lase să moară, un licăr de voință ce îi face să comită acte de nedescris ca să supraviețuiască. Sunt fapte rușinoase și înjositoare, pe care nici măcar între ei nu îndrăznesc să le rostească cu voce tare, însă sunt la capătul puterilor și nu au de ales.
Printr-un noroc imens, după 90 de zile în care au plutit în derivă, purtați de curenți, sunt salvați și duși înapoi acasă de un alt vas ce le iese în cale (dacă poate fi vorba de așa ceva în mijlocul oceanului). Când îi vede prin lentilele ocheanului, vorbele căpitanului care îi găsește sunt “May God have mercy”, o exclamație foarte potrivită pentru starea în care se află. Sunt aproape de nerecunoscut. Din marinarii plini de viață și speranță care erau la începutul călătoriei, acum au ajuns niște schelete ambulante, simple epave ale persoanelor care erau cândva, în urmă cu atât de mult timp încât parcă au trecut vieți întregi de atunci și până acum. Am văzut In the Heart of the Sea cam la o săptămână după ce am văzut Thor: Ragnarok, iar diferența aspectului fizic a fost copleșitoare. Nu știu dacă e corectă comparația, însă mi-a amintit de Christian Bale în The Machinist.
Nu mai știu ce să spun despre acest film. Am rămas fără cuvinte prin care să descriu tragedia care a avut loc, dramele prin care au trecut personajele, ororile pe care au trebuit să le comită ca să supraviețuiască și să nu moară de foame. Mi-au plăcut actorii și felul în care au jucat, coloana sonoră și cinematografia. Aș fi vrut poate mai multe scene care să evidențieze relațiile dintre personaje, sentimentele de camaraderie sau de invidie dintre ei, evoluția relației dintre Owen Chase și George Pollard. Per total însă, ținând cont de notele și criticile (mai degrabă mixte) pe care le-a primit filmul, mi-a plăcut mult mai mult decât mă așteptam.
P.S. Filmul e o ecranizare a romanului cu același nume, scris de Nathaniel Philbrick. Romanul a apărut și în română în 2015, la editura Corint.
P.S. Fanii filmelor Marvel, Game of Thrones și Peaky Blinders cred că se vor distra copios jucând „Ghicește Actorul”. Preferabil ca și drinking game, cu un shot (tequila, de exemplu, de ce nu), de fiecare dată când unul dintre voi recunoaște unul din actori. Dacă la final mai sunteți în stare să vorbiți coerent despre filmul pe care tocmai l-ați văzut, sau să fiți atenți la fiecare scenă și la replicile rostite, vă felicit, înseamnă că sunteți capabili să beți ca niște adevărați marinari care se respectă. Jos pălăria!
