Fragment în avanpremieră: Cu o noapte înainte, de Wendy Walker

La finalul lunii iulie ne răcorim cu un thriller psihologic: Cu o noapte înainte, de Wendy Walker, apare în traducerea Loredanei Frățilă-Cristescu la Leda Edge. Actrița americană Eva Longoria Baston a fost atât de captivată de roman, încât îl va ecraniza într-un serial de televiziune.

Laura Lochner nu a avut niciodată noroc în dragoste. Devastată acum de eșecul celei mai recente relații, renunță la slujbă și la apartament și se refugiază acasă la sora sa, în orășelul din Connecticut în care copilăriseră. Deși se simte încă bântuită de evenimentele tragice care i-au marcat viața, Laura este hotărâtă să își mai dea ultima șansă la dragoste alături de un bărbat întâlnit pe internet.

Rosie Ferro și-a petrecut toată viața făcându-și griji pentru sora ei veșnic tulburată emoțional. Neînfricată, dar fragilă, Laura a riscat mereu totul în viața sentimentală, însă Rosie a fost întotdeauna pregătită să o salveze. Întoarcerea Laurei, petrecută din motive necunoscute familiei, îi întunecă lui Rosie viața liniștită alături de soțul și de băiatul ei, iar tensiunea nu face decât să se adâncească odată ce Laura pleacă la misterioasa întâlnire.

Atunci când Laura nu se întoarce acasă nici în dimineața următoare, Rosie se teme că ceva îngrozitor trebuie să se fi întâmplat cu o noapte înainte. Sora ei nu răspunde nici la apeluri, nici la mesaje, iar informații despre bărbatul cu care urma să iasă nu a lăsat. Pe măsură ce Rosie pornește într-o căutare disperată a surorii ei, îngrijorării că acest bărbat necunoscut ar fi putut să îi facă rău i se adaugă o nouă temere – nu cumva Laura este cea care i-a făcut lui rău?

„Un roman de o inteligență feroce, cu un ritm alert și, mai ales, cu adevărat surprinzător.” A.J. FINN, autorul bestsellerului
Femeia de la fereastră

„Un roman care m-a ținut cu sufletul la gură încă de la primele pagini până la finalul uluitor. O lectură captivantă!” RILEY SAGER, autorul romanului The Last Time I Lied

„Acțiunea palpitantă te face să gonești până la finalul acestui thriller care dă dependență.” LIV CONSTANTINE, autoarea romanului The Last Mrs. Parrish


Capitolul III

Rosie Ferro. În prezent. Vineri, ora 5.00. Branston, Connecticut.

E ceva în neregulă.

Rosie simți asta de cum deschise ochii în camera slab luminată. Un trup de doi anişori era încolăcit lângă ea. Mason era o rachetă autodirijată în infraroşu, capabilă să detecteze căldura, atunci când îşi găsea drumul spre patul lor. Joe plecase, cuvertura era trasă jos pe partea lui, probabil într‑un acces de frustrare când se grăbise să se refugieze pe canapeaua din sufrageria de la parter în care se relaxau de obicei cu toții. Patul lor nu mai era suficient de mare pentru toți trei şi niciunul dintre ei n‑avea energia să‑l dezvețe pe Mason de obicei.

O lampă de veghe lumina suficient încăperea cât să‑i vadă chipul dulce şi nevinovat. Alb ca zăpada cu un smoc de păr negru, ca tatăl lui. Un mic copil‑bărbat.

Îşi apăsă obrazul pe pielea lui moale.

— Bine, îşi zise ea în şoaptă. Totul e bine. Numai că nu crezu nici ea.

Se întinse după telefonul de pe noptieră. Era ora cinci dimineața, ceea ce explica de ce‑i zvâcnea capul. Se duseseră la culcare mai târziu ca de obicei. Mason fusese agitat şi greu de convins să doarmă. Când reuşise, după cinci poveşti şi stat lângă patul lui cât adormea el, Rosie luase două pastile de Benadryl1 pe care le ajutase să alunece pe gât cu un pahar de vin. Știa că mintea ei n‑avea să se potolească până n‑o pocnea cu ceva tare.

Joe n‑o întrebase de ce. Știa deja. Avusese starea asta de nervi din clipa în care se mutase Laura la ei. Rosie se dusese cu monovolumul în oraş şi o ajutase să‑şi strângă lucrurile ca o ursoaică ce‑şi ajută puiul să coboare de pe panta unei culmi. Și, întocmai ca o ursoaică, n‑o slăbise cu atenția şi‑şi tot făcuse griji, încercând totuşi să nu sară în ochi, ca să nu înrăutățească lucrurile. Efortul de a împăca amândouă preocupările îi pusese fiecare nerv din trup în alertă, gata să răspundă la orice criză ar fi apărut.

Joe o sărutase pe frunte, cum stătea ea aşa în pat, făcută ghem şi cu ochii privind în gol, în timp ce mintea‑i gonea prin toate cotloanele cu scenarii negative cât aşteptase să‑şi facă efectul medicamentul şi vinul.

„O să fie bine”, îi spusese Joe. „E doar o întâlnire.”

El coborâse din nou la parter să se uite la ce program spor‑ tiv se nimerea şi să bea o bere.

Când ieşise din încăpere, se simțise aproape beat de fericire să aibă televizorul, şi tot parterul, de altfel, numai pentru el de data asta. Casa lor era mică, iar după venirea Laurei păruse şi mai mică în ultimele săptămâni. Joe şi cu Laura erau mereu împreună pe undeva — în bucătărie sau sufragerie; compania le stimula simțul sarcastic al umorului pe care‑l aveau amândoi. Și Gabe — el venea tot mai des, se pare, şi fără Melissa (din fericire, fiindcă Rosie nu se obişnuise cu ea). Joe era alt om în preajma Laurei şi a lui Gabe. Era puştiul acela puternic şi arătos care stăpânea lumea. Sau măcar Deer Hill Lane. Se simțea asta în vocea şi în zâmbetul lui. Încredere neînfrânată. Ei îi era dor să‑l vadă astfel, dar timpul nu curgea decât într‑un sens. Nu mai erau copii.

Joe zisese că nu‑şi făcea griji pentru Laura, iar Rosie se săturase să se certe cu el pe acest subiect. Mereu avea răspuns, o replică pe care ea n‑o putea combate.

„Tu n‑o cunoşti cum o cunosc eu.”

„Serios? Am crescut cu voi amândouă.”

„Dar…”

„Niciun dar! Știi măcar un lucru despre Laura pe care să nu‑l ştiu şi eu?”

Niciunul, şi totuşi să auzi o poveste nu‑i acelaşi lucru cu a o trăi. S‑o vezi, s‑o simți şi să absorbi lucrurile de neatins şi de nedescris care ți se aşază cumva în măruntaie. Joe zisese că el nu‑şi făcea griji din cauză că Laura mergea deja la o întâlnire — una cu un străin de pe internet, la doar câteva săptămâni de când fugise de toată viața ei pentru că‑i dăduse un tip cu flit după ce‑i dăruise inima, orice‑o fi însemnat asta.

Fapt: Laura nu pomenise de acest prieten până nu apăruse acasă. Cât de serioasă putuse să fie treaba? Totuşi, din cauza lui își luase o pauză de la serviciu, un serviciu râvnit care nu avea să mai stea prea mult după ea.

De netăgăduit, Laura avea ghinion la bărbați. Pentru cineva atât de inteligent, iar Laura era măcar atât, dacă nu chiar mai mult, făcea iar şi iar aceeaşi greşeală. Ceea ce Joe nu părea capabil să priceapă, lucrul de neatins pe care nu‑l putea simți, era motivul. Ultima despărțire nu era decât un simptom.

Sau, poate, un semnal de alarmă.

Rosie îşi apăsă buzele pe obrazul cald al lui Mason şi se strecură încetişor jos din pat. Tiptil, străbătu camera, apoi holul şi coborî scările până în sufragerie. Îşi găsi soțul pe canapea, cu trupul său mare şi voinic încercând să se ascundă de frig sub o păturică decorativă.

De acolo, se duse la bovindou şi privi în stradă şi spre aleea scurtă de acces auto din dreapta, unde‑şi parca, de obicei, maşina.

Rămase locului preț de o clipă, privind. Cercetând. În josul străzii spre dreapta, apoi spre stânga. Cu mintea ambalându‑i‑se.

Se întoarse la canapea şi‑i puse o mână pe braț lui Joe până când acesta se foi.

— Ce e? mormăi Cât e ceasul?

— Cinci.

— Ce s‑a întâmplat? Mason…

— Nu, n‑a pățit nimic. Doarme.

Rosie se întinse pe spațiul îngust rămas pe canapea, ondulându‑şi trupul după al lui. El desfăcu brațele şi o trase spre el. Căldura lui, sentimentul forței lui fizice o făcură să ofteze.

— Și atunci ce e? şopti el.

— Nu‑i maşina la locul ei.

— Ce maşină?

— Maşina mea. Aia pe care‑a luat‑o Laura la întâlnire.

Joe o sărută pe ureche şi râse.

— Bravo ei! făcu el.

Rosie îl dădu la o parte şi se ridică în capul oaselor, uitându‑se când la Joe, când la aleea de acces auto goală pe care o putea vedea prin geamul bovindoului.

— Nu‑i de râs! zise ea.

— A luat‑o valul. Și ce dacă? replică Joe lăsându‑şi mâna să alunece pe interiorul coapsei ei. Poate ar trebui să ne lăsăm şi noi luați de val.

— Încetează!

Rosie îi dădu mâna la o parte şi se ridică în picioare. Cu brațele încrucişate pe piept şi cu umerii încordați de grijă, traversă încăperea până la fereastră.

— Nu crezi că‑i ciudat cum s‑a întors ea acasă după atâta amar de ani? Îşi dă mai nou întâlnire pe internet. E plecată toată noaptea…

Joe se ridicase şi el în capul oaselor de‑acum, trăgându‑şi păturica pe umerii goi.

— Încearcă să se lămurească şi ea asupra ce i se întâmplă, asta‑i tot. Poate că era şi timpul. Poate că s‑a săturat să tot fugă.

Rosie reflectă la spusele lui. Laura plecase din oraş în clipa în care absolvise liceul. Nu se mai uitase înapoi. Trecuse pe acasă doar puțin de sărbători. Trimisese cadouri pentru Mason. Sunase, dăduse SMS‑uri şi mesaje de email, dar nu venise nicio‑ dată să stea mai mult. Când voia s‑o vadă, Rosie îl ducea pe Mason în oraş şi o forța pe Laura să facă parte din viețile lor.

Și acum, brusc, iat‑o! Dornică de schimbare. În căutarea bărbatului potrivit. Machiindu‑se şi purtând rochii. Acceptând sfaturi de la Rosie, când altădată o certa rău şi o făcea fată, ca şi cum n‑ar fi existat insultă care să usture mai tare.

„Hai odată! Nu te mai tot purta şi tu ca o fată!”

Iisuse Hristoase, cât îi mai incitase batjocoritor pe toți la chestii periculoase. La cățărat în copaci mai înalți decât acoperişul casei. La mers pe iazul acoperit de doar o pojghiță de gheață.

„Hai odată!”

În spatele caselor de pe strada lor era un mic parc natural. Acri întregi de pădure, poteci şi pâraie care le fuseseră loc de joacă. Laura era cea mai mică şi toți, printre care Rosie şi Joe, se angajaseră s‑o apere de ea însăşi.

Înfulecase, ca un animal flămând, atenția din partea copiilor din cartier când era mică şi apoi din partea călugărițelor de la şcoala catolică.

St. Mark’s of the Holy Trinity. O glumă în familia lor protestantă. Oraşul avea şcoli bunicele până la clasa a opta, dar după aceea clasele deveneau prea aglomerate şi prea haotice. Iar şcolile particulare erau scumpe. La fel şi casele din oraşele mai mici din împrejurimi, comunitățile din suburbii, pentru că şcolile de stat de acolo asigurau acceptarea copiilor la universități de frunte. Aşa încât şcoala parohială rămăsese cea mai bună opțiune pentru familii cum era şi cea a lui Rosie şi a Laurei, mai ales după ce plecase tatăl lor.

Corpul profesoral o adorase pe Laura, aşa că, atunci când o prinseseră fumând în clasa a opta şi făcând alte chestii tot din doi în doi ani până absolvise, îi vorbiseră ca unei mieluşele născute fără instinctul de turmă. „Există un motiv întemeiat să rămâi în turmă”, îi ziceau. „Este vorba nici mai mult, nici mai puțin decât despre supraviețuire. Dacă te tot răzlețeşti, au să vină lupii.”

Laura avusese mereu acelaşi răspuns.

„Ce bine că‑mi plac lupii!”

Rosie se uită la Joe.

— Mă duc s‑arunc o privire la ea în cameră, zise.

— N‑o face! spuse Joe aproape rugător.

— De ce nu?

— Pentru că, dacă a luat un Uber până acasă şi a reuşit să adoarmă şi ea într‑un final, ai s‑o trezeşti. N‑a mai dormit bine de când a ajuns aici. Se transformă într‑un zombi.

— Dar dacă s‑a întâmplat ceva?

— N‑a fost decât o întâlnire.

— Cu un tip oarecare de pe internet.

— Aşa procedează oamenii în ziua de azi. Unde mai pui că el e bătrân ca naiba şi are BMW.

Rosie oftă.

— Mă încearcă un sentiment neplăcut.

— Mereu te încearcă în perioada asta a anului.

Nu se înşela. Nici nu se făcuse bine septembrie, că mirosul caracteristic plutea deja în aer, schimbarea anotimpurilor, focurile care ardeau, răscolirea amintirilor care n‑aveau să‑şi găsească niciodată un loc al lor şi care, odată ieşite din cotloanele minții, se derulau până la capăt.

Aer răcoros de noapte. Căldură şi fum venite pieziş de la un foc. Crengi trosnind, nu tocmai moarte. Încă nepregătite să ardă…

— Și dacă e vorba de Laura? Dacă e un semn? Rosie se întoarse la canapea şi rămase în fața lui.

— Te rog să n‑o trezeşti! Nu suport o ceartă între surori la cinci dimineața.

— Trebuie să mă uit. N‑am să fac zgomot.

Joe o apucă de încheietura mâinii, dar îi dădu drumul când o simți smucindu‑se.

Erau atâtea lucruri legate de întoarcerea Laurei pe care nu le ştiau. Nu‑i rostise niciodată numele tipului care‑i frânsese inima. Ei îl numiseră Jeg sau, când era şi Mason în încăpere, „J‑ul”. Fusese ideea lui Joe. Niciunul dintre ei nu dorise să insiste să obțină răspunsuri pe care ea nu era pregătită să le ofere.

Numai că, în povestea ei, erau multe elemente care nu se potriveau.

„Pentru prima oară în viața mea am crezut şi eu c‑am nimerit bine.”

Spusese că mergea la un psihiatru, în încercarea de a scăpa de obiceiuri proaste, de a se schimba. Doar că, dacă ar fi nimerit bine, bărbatul acesta n‑ar fi dispărut.

Călugărițele de la St. Mark’s avuseseră dreptate în privința ei, cum că se răzlețea de siguranța turmei. Iar Laura avusese dreptate în privința ei înşişi. Îi plăceau lupii.

Doar că Laura numai mieluşea nu era.

Rosie se opri în capul scărilor, lăsând amintirea să se deruleze.

Bere ieftină în pahare de plastic. Țigări. Luciu de buze aromat. Spray de insecte…

Era o tradiție în ultima zi a verii, în ultima sâmbătă seara de dinainte să înceapă şcoala.

Branston era un oraş mic, încadrat de estuarul Long Island Sound2 la un capăt şi zona de pădure din regiunea rurală din nordul statului New York la celălalt. Chiar la granița nordică, înainte de pădure şi de terenurile agricole, se afla parcul natu‑ ral deschis publicului şi defileul râului care dădea înspre Deer Hill Lane.

Nu locuiau departe de locul respectiv nici acum, deşi Rosie nu se mai întorsese acolo niciodată de unsprezece ani.

În fiecare an era la fel. Zeci de puşti din partea locului dând pe dinafară de încântarea schimbării. Sentimentul plutea în aer. Un nou anotimp. O nouă clasă. Înaintarea în vârstă. Dorința de lucruri noi. Teama de lucruri noi. Nevoia de lucruri noi. Speranța care se împingea în frică precum vara în toamnă. Încă mai putea evoca acel sentiment în măruntaie.

Îşi parcaseră maşinile pe un drum cu pietriş de pe margine şi o luaseră pe jos spre un mic luminiş. Muzica din boxa cuiva era acoperită de zarva adolescenților beți. Ea era în anul doi la facultate, Laura tocmai intrase în ultimul an de liceu. Joe nu fusese la petrecerea din acea seară. Familia sa voise să petreacă un ultim weekend la casa din Cape3. Gabe se întorsese deja la facultate. Dintre ei patru, numai Rosie şi cu Laura fuseseră la petrecerea din acea seară. Și numai Rosie ştia cum e să auzi țipătul acela din pădure.

Poate că‑şi amintise suficient. Poate că amintirile aveau s‑o părăsească.

Merse fără zgomot pe duşumeaua de lemn masiv. Casa era una model Cape4, construită în anii treizeci. Podeaua de sus era din lemn de arțar cu noduri ca ochii de pasăre5, superbă, dar veche, iar fiecare pas producea un scârțâit puternic. Reuşi să treacă de dormitorul ei fără să‑şi trezească fiul, după care îşi continuă drumul pe hol.

Laura stătea într‑o mică zonă de pod mansardat, la capă‑ tul holului, chiar dincolo de baia pentru musafiri. Lumina era stinsă şi uşa, închisă.

Rosie mai făcu un pas, punând un picior în față, uşor mai întâi, înainte să se lase cu toată greutatea pe el.

După care se opri, devenind brusc conştientă de ce făcea, de faptul că se furişa prin casă într‑o stare de panică, la fel ca atunci când se născuse Mason. De câte ori nu‑l trezise ea oare dintr‑un somn liniştit numai ca să se asigure că încă mai răsuflă? Temerile ei nu erau normale.

Sau poate că erau. Poate că exista un motiv întemeiat.

Rosie fusese protectoarea surorii ei din ziua în care Laura se născuse. Avea acest impuls în sânge, în oase. Nu fusese însă suficient. În cele din urmă, dăduse greş.

Mirosul focului. Țipătul din pădure…

N‑avea să‑l uite niciodată. N‑avea să înceteze niciodată să‑l audă. Pădurea fusese redusă la tăcere într‑o clipită. Nu mai mişcase nimeni. Înlemniseră toți, întrebându‑se ce auziseră. Aşteptând să vadă dacă avea să se repete. Ceea ce se şi întâmplase. Un al doilea țipăt. Rosie cercetase cu privirea împrejurul focului, căutând‑o pe Laura. Chiar şi atunci când picioarele începuseră deja să i se îndrepte spre drumul unde erau parcate maşinile, locul din care venise țipătul, continuase să caute, sperând că se înşelase. Că țipătul nu fusese al surorii ei.

Încă doi paşi şi ajunse în fața uşii de la mansardă. Îşi apăsă urechea pe lemn, încercând să‑şi dea seama dacă se auzea vreun sunet. Televizorul, poate. Muzică. Laura adormea uneori cu ele pornite. Încăperea era însă tăcută.

Puse mâna pe clanța rotundă a uşii şi o răsuci uşor. Și ea scârțâi însă de vechime. La fel şi uşorul uşii când se învârti pe metalul ruginit. Nu aveai cum să intri în cameră fără să trezeşti persoana din ea. Rosie se ambalase deja prea tare ca să‑i mai pese, iar amintirea continuă să se deruleze.

Se duseseră fuga la drum, împrăştiindu‑se prin pădure ca să găsească cea mai scurtă cale. Nu era nicio potecă pe‑acolo. Era aşa de întuneric! Cineva avea o lanternă şi o aprinsese. Altcineva intrase într‑o maşină şi pornise farurile. Țipetele se transformaseră în hohote de plâns. Mai încolo pe drum erau două siluete. Una în picioare şi una întinsă şi nemişcată pe drumul de pietriş…

Rosie deschise uşa mansardei împingându‑se în ea, deja încercând să se liniştească. Nu erau în pădure. Indiferent de ce găsea în încăpere, acel lucru nu avea să însemne nimic. Laura era femeie în toată firea. Poate că băuse prea mult ca să fie în stare să conducă şi rămăsese la el. Poate că rămăsese ca să se culce cu bărbatul. Îi promisese că avea să se întoarcă acasă cu maşina, dar oamenii nu‑şi țin tot timpul promisiunile. Mai ales Laura. Mai ales atunci când venea vorba de bărbați. Bunele ei intenții erau mereu copleşite de dorința şi năzuința care nu‑i erau niciodată împlinite. Și ce dacă se culcase cu el? Joe avea dreptate: tipul era mai mare de vârstă. Avea patruzeci de ani şi era divorțat. Deloc periculos, până aproape de plictisitor. Toate raționamentele acestea veniră şi trecură fără niciun efect. Trecutul, țipătul din pădure. Și băiatul acela care zăcea la picioarele surorii ei. Amintirea se derula.

Cum se dusese în fugă spre sora sa, cu răsuflarea tăiată de la cât o strigase. „Laura!” Cum venise la ea, expresia de pe chipul ei. Teroare. Refuzul de a‑şi crede ochilor. Și băiatul de la pământ. Sângele care se aduna într‑o baltă în jurul capului său. Prima iubire a Laurei. Cel care‑i frânsese inima. Mort.

Amintirea asta se derula mereu până la capăt. Mereu. Rosie clipi ca să alunge ultima imagine şi o căută din ochi pe sora ei.

Laura fusese plecată zece ani, dar nu conta. Rosie se aştepta tot timpul să se petreacă următoarea tragedie.

Cu uşa deschisă acum, aprinse lumina. Și nu găsi decât un pat gol.

Precomandă acum și beneficiază de transport gratuit și reducere de 25% (preț final: 29,99 lei).


1 Medicament folosit pentru tratarea alergiilor, a cărui substanță activă, aşa cum este ea folosită în Statele Unite, poate provoca somnolență (n. tr.).

2 Estuar la Oceanul Atlantic în care se varsă mai multe fluvii, mărginit la nord de statul american Connecticut şi la sud de Long Island (n. tr.).

3 Cape Cod, peninsulă în Oceanul Atlantic situată în statul american Massachusetts, este o destinație populară de vară (n. tr.).

4 Casă tip Cape Cod, un model de casă adus de puritani în America începând din secolul al XVII‑lea. O casă de tip Cape Cod este construită din lemn şi are, de regulă, un singur nivel sau un singur nivel şi mansardă, obloane de lemn la ferestre şi este acoperită cu şindrilă. A revenit la modă în SUA între anii treizeci şi cincizeci ai secolului al XX‑lea (n. tr.).

5 Bird’s‑eye maple (engl.), cherestea obținută din arțar cu noduri care seamănă cu ochii de pasăre şi care reprezintă, de fapt, un defect al lemnului, cauzat de condițiile dificile de creştere (n. tr.).

Împrăștiată, dar creativă, cu nasul în cărți și mereu pe fugă. Încăpățânată și cu un doctorat în Sarcasm. Dușmanul declarat al somnului. Cinefilă de mică, cu căștile în urechi oriunde merge, imaginația o îndeamnă să viseze în cele mai (ne)potrivite momente.

Fragment în avanpremieră: Urmașii de Sânge și Os, de Tomi Adeyemi

Urmașii de Sânge și Os, primul volum dintr-o trilogie fantasy YA cu influență vest-africană, despre o fată care trebuie să lupte împotriva prigoanei unui rege ca să readucă poporului ei magia, urmează să apară pe 15 octombrie la Epica Publishing House! Filmul este în producție la FOX 2000, iar romanul a fost tradus în 28 de țări. MI-AU UCIS MAMA. NE-AU LUAT MAGIA. AU ÎNCERCAT SĂ NE ÎNGROAPE. ACUM ...[Read More]

Participarea Grupului Editorial Corint la Târgul Gaudeamus 2017

Grupul Editorial Corint a încheiat duminică seara participarea la Târgul Internațional Gaudeamus 2017 – Carte de învățătură, ediția a XXIV-a, după 5 zile pline de lansări, evenimente, spectacole-lectură, ateliere pentru copii, momente artistice. Surpriza acestei ediții a constat în reduceri substanțiale! Miercuri și joi, pasionații de lectură au putut beneficia de REDUCERE de 50% pentru ORICE titl...[Read More]

Trilogia Bill Hodges la final: „Mort la datorie”, de Stephen King

Maestrul thrillerului, Stephen King, dezvăluie mecanismele înfricoșătoare din mintea rece a criminalilor în trilogia Bill Hodges, cu incendiarul Mister Mercedes, apoi Ce-am găsit al meu să fie. În ultimul volum, Mort la datorie, asistăm la confruntarea finală dintre Brady și detectivul Bill. În camera 217 de la Clinica Lakes Region, ceva s-a trezit la viață. Ceva malefic. Brady Hartsfield, autorul...[Read More]

Fragment în avanpremieră: Ghid de vicii și virtuți pentru gentlemeni

Unul dintre cele mai așteptate titluri din această primăvară, un roman îndrăzneț și amuzant, un adevărat deliciu pentru cititori, apare în curând în colecția Leda Edge, tradus de Carmen Ion: Ghid de vicii și virtuți pentru gentlemeni, de Mackenzi Lee. Henry „Monty” Montague a primit o educație aleasă, în speranța că va deveni un gentleman perfect. Tânărul însă este un spirit neîmblânzit, pe care n...[Read More]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

*

Lost Password

Powered by watch naruto shippuden watch one piece watch one punch man online

Download by Wordpress Nulled Themes Keepvid youtube downloader