Foxisme – De ce alerg după cărţi, nu după Pokemoni
“I find television very educating. Every time somebody turns on the set, I go into the other room and read a book.”
― Groucho Marx
Îmi amintesc că atunci când a început nebunia cu Pokemoni am fost intrigată. Cred că mă număr printre puţinele persoane care nu au văzut desenele animate, motiv pentru care numele şi abilităţile lor îmi sunt străine (Pikachu e excepţia). La început, mi s-a părut o activitate amuzantă, potrivită dacă te plictiseşti sau dacă vrei să strigi Gotta Catch ‘Em All în mijlocul străzii, fără să atragi priviri nedumerite din partea „adulţilor”, doar câteva zâmbete timide de la cei care îţi împărtăşesc pasiunea. Aplicaţia e bună din mai multe motive, însă, cum se întâmplă de obicei, trebuie să existe şi câteva bug-uri.
Mi-am dezinstalat aplicaţia după ce era să fiu martora unui accident, vinovată fiind o persoană atât de captivată de joc şi de „nu-știu-ce-Pokemon-rar-care-trebuie-să-fie-al-meu”, care aproape că a fost călcată de maşină, pentru că era prea ocupată să stea cu ochii lipiţi de telefon. Din acel moment, nu mi s-a mai părut amuzant. Nici când cineva a intrat ca un nebun într-o cafenea şi aproape că a răsturnat masa la care mă aflam, pentru că în spatele meu era Pokemonul mult visat. Nici când au fost deschise cu forţa uşile de la metrou, ca să se strecoare câţiva puşti gălăgioşi de liceu, disperaţi să îşi facă loc cu coatele ca să ajungă la marele lor premiu.
Nu aplicaţia este vinovată, ci cei care o folosesc, care nu ştiu să îşi tempereze entuziasmul şi devin ridicoli, nechibzuiţi sau periculoşi pentru cei din jurul lor. Însă mă îndepărtez de scopul acestui articol şi de ideile pe care încerc să le aştern de aproape două luni: de ce nu reacţionăm aşa şi în privinţa cărţilor? De ce nu simţim nevoia să renunţăm la tot, să fim „rebeli” şi să pornim într-o astfel de aventură, una în care nu eşti obligat să îţi temperezi imaginaţia, doar să ai încredere în autor, în harul său şi în magia cu care mânuieşte cuvintele, având puterea să te transforme din spectator în personaj?
Pentru un joc, o aplicaţie care a trezit foarte multe amintiri din copilărie, promovarea a fost deosebit de agresivă. Pokemonii erau peste tot, ştia şi bunica mea de ei. Nu am văzut vreodată acest entuziasm, cu un reach atât de mare, la o carte, în atât de puţin timp. Întrebarea mea e simplă: de ce nu alergăm şi după cărţi.
Bine, poate că unii dintre noi o fac. Am alergat 30 de minute în ploaie, prin mijlocul oraşului (Ploieşti e un oraş mic, dar tot ai o suprafaţă bună de parcurs), ca să mă întâlnesc cu un curier rătăcit şi adormit, cu GPS-ul stricat, care nu ştia să îmi spună unde se afla, oferindu-mi indicii „criptice”, în stilul „e o zonă cu multe blocuri” şi „cred că e un magazin în faţa mea”. Dar ce nu face un bookaholic pentru cărţi?
Am observat că problemele apar în şcoala generală, urmând ca în liceu să capete proporţii neaşteptat de mari. Am vorbit cu elevi care urăsc să citească, care aproape că par dezgustaţi când ajung la subiectul „cărţi”, un subiect care a ajuns să fie foarte delicat, ca o boală de care vor să scape, pe care o pot lua dacă sunt atraşi de subiectul unui roman sau de stilul unui autor. În acelaşi timp, le e ruşine. Citesc pe ascuns sau doar acasă, unde nu o să fie prinşi, iar secretul lor o să fie în siguranţă. Nu generalizez, am cunoscut şi multe excepţii, dar asta e imaginea de ansamblu, cea care îmi este oferită în social media şi în viaţa de zi cu zi. Şi e o realitate tristă.
Nu mi-am ascuns vreodată cărţile în ghiozdan. Nu mi-a fost vreodată ruşine cu/de ele. Am fost mândră. Am descoperit cărţile târziu, în primul an de liceu. Pentru mine, au reprezentat salvarea mea. Clasa a noua a fost un coşmar pentru mine. Voiam la fosta mea şcoală, la foştii mei colegi, să fiu alături de gaşca mea, de grupul cu care am crescut încă din şcoala primară. Am ajuns într-un liceu de renume, de tocilari, cum era şi mai este recunoscut, care îmi amintea de Hogwarts. Însă era rece şi neprimitor. Nu îmi găseam locul. Din tocilara care voia să aibă zece pe linie (şi avea, aproape la tot), eram în situaţia de a pica la fizică, pentru că îmi displăcea profesorul şi ajunsesem să detest materia. În vacanţa intermediară am remediat problema. Reuşisem să salvez primul semestru, dar media era cu mult sub nivelul meu. Eram dezamăgită şi îmi era ruşine de neglijenţa mea. Timpul petrecut cu vechiul anturaj a ajutat, dar cărţile m-au scos din starea de „adolescentă melancolică şi veşnic nemulţumită”.
Cărţile m-au învăţat să visez, dar au ştiut şi când să îmi întoarcă spatele coperta, ca să pot reveni cu picioarele şi cu mintea în timpul meu, în universul meu, aşa imperfect şi plin de probleme cum mi se părea la acea vârstă. Probabil că nu le-aş fi descoperit dacă nu ar fi fost părinţii mei „vinovaţi”. Atât mama, cât şi tata, au citit mii de cărţi. În primii ani de căsnicie, pe vremea lui Ceauşescu, când făceai cu greu rost de ele, „se băteau” pe romane. Le citeau în acelaşi timp, furând cartea când celălalt era ocupat, distras sau îşi luase preţ de câteva secunde ochii de pe volum. Citeau împreună, într-o armonie jucăuşă. Discutau şi aveau dezbateri, tradiţie la care am început şi eu să iau parte, când am prins drag de clasici şi simţeam nevoia să îmi mărturisesc gândurile şi nemulţumirile, să înţeleg personajele, cele mai frumoase enigme pe care un autor ţi le poate oferi.
În primele luni, am descoperit romanele de dragoste şi romanele poliţiste. Eram îndrăgostită şi îmi plăceau la nebunie puzzle-urile, aşa că alegerile mele nu au surprins pe nimeni. Apoi, am căutat provocări. Am fost vrăjită de Poe şi de Steinbeck, am plâns la Tolstoi şi la Clavell, m-am enervat pe Dostoievsky şi am fost sedusă de Dante. Au urmat Lew Wallace, Jane Austen, Thomas Hardy şi Charles Dickens. Frank Herbert, alături de care mi-am făcut ucenicia în SF, urmând ca de fantasy să se ocupe Garth Nix şi Joseph Delaney.
Prin 2014, ajunsesem la o mie de cărţi citite. Acum, am pierdut şirul, multe nefiind pe Goodreads, ca să pot să ţin evidenţa. Nu e un scor sau o întrecere, însă am momente în care îmi place să mă uit peste liste, să îmi amintesc de anumite lumi, de anumite personaje şi să citesc câteva capitole, pentru a retrăi aceleaşi emoţii, dar sub altă lupă, cea a unei persoane mai mature, cu o experienţă mult mai mare, care şi-a găsit un drum în viaţă. În prezent, pot să citesc între 150 şi 250 de pagini pe oră, în funcţie de formatul cărţii şi de font. Le devorez, mai puţin SF-urile şi anumiţi autori, unde simt nevoia să citesc foarte lent, să fiu atentă la fiecare detaliu.
Şocant sau nu, cărţile nu au fost şi nu sunt (întotdeauna) prietenii mei. Departe de ideea de a le numi duşmani, dar oare prietenii te trădează atât de des? Problema mea este că „investesc” atunci când îmi place foarte mult un roman. Investesc din mine. Mă ataşez de personaje. Râd. Plâng. Sufăr. Mai şi înjur din când în când. Cred că rezumatul cel mai potrivit este „askajfldkjfdkgjfjg”. Uit că sunt personaje fictive şi că povestea nu este reală (cu mici excepţii). Mama îmi spune că mă consum şi că mă agit (uneori) exagerat de mult. Înţeleg ce vede. O fantomă care se plimbă uneori prin casă, care citeşte în hamac, pe terasă, în pat, pe jos, în bibliotecă. O fantomă care nu are stare şi nu are nevoie de somn, mâncare sau de apă atunci când e „prinsă”.
Cărţile sunt un drog. Dau dependență şi renunţi cu greu la ele. Trebuie doar să găseșți cartea potrivită, care să trezească „bookaholicul” din tine.
Să revenim la sentimentele de „ură” şi de „dispreţ”, la neplăcerea pe care mulţi elevi o simt atunci când primesc tema a de citi un roman pentru ora de Limba şi literatura română. Am trecut şi eu prin asta. L-am dispreţuit pe Eliade şi am urât o mare parte din operele pe care le-am studiat la şcoală. Dar problema nu a fost întotdeauna limbajul sau subiectul abordat de autori, deşi, prin a 11-a, mă săturasem să citesc doar despre obsedaţi, nenorociţi, indivizi parşivi, „intelectuali” şi profitori. Noroc cu Caragiale, care îmi amintea să zâmbesc, din când în când. Nu. Problema era că nu aveam voie să avem păreri individuale. Problema era că trebuia să comentăm fiecare virgulă şi apostrof, fiecare figură de stil, până ce scriam cele 15 rânduri obligatorii şi profesoara era mulţumită. Problema era că aveam 10 cărţi cu comentarii şi doar răspunsurile de acolo erau acceptate când îmi citeam temele. Nu primeam zece pentru originalitate şi creativitate. Primeam pentru plagiat şi pentru că împrumutam ideile de bază de la alţi autori de specialitate. Am avut puţine discuţii libere şi dezbateri. Îmi amintesc că atunci când am discutat despre Maitreyi, Eliade fiind unul dintre preferaţii profesoarei, aproape că a izbucnit un război. Ea vedea dragoste şi puritate, noi abandon şi o pasiune superficială.
Pe scurt, dacă nu eram de acord cu „viziunea generală”, eram sancţionaţi la note. Şi asta se întâmplă şi acum. Elevii tac, citesc rezumate pe internet, copiază temele de la unii la ceilalţi, rostesc ca nişte papagali aceleaşi concluzii şi ajung să urască romanele din programa şcolară.
Nu cred că trebuie să studiezi fiecare cuvânt dintr-un roman ca să îl înţelegi sau să îl apreciezi. Nu trebuie să analizezi tot, pentru că nu poţi afirma că autorul a vrut să spună ASTA şi ATÂT.
Profesorii nu sunt singurii vinovaţi, ci şi elevii. E un echilibru acceptat din instinct, acela în care profesorul țipă sau emite foarte multe pretenţii, iar elevul nu comentează, din dezinteres, silă sau teamă. Practic, nicio „tabără” nu vrea să pună capăt acestui conflict, aşa că se mulţumesc cu ce au primit, cu acel contract alb încheiat acum X generaţii în urmă, pentru că nimeni nu vrea să rişte, iar schimbarea este privită drept ceva greşit, nenatural.
Partea bună? Speranţa există. M-am împrietenit şi întâlnit cu foarte multe persoane care îmi împărtăşesc pasiunea pentru citit. E o adevărată plăcere să discuţi cu anumiţi bloggeri sau bookaholici, care nu reuşesc să îşi menţină entuziasmul în frâu şi revenim la acel „askkfdkkg” de care spuneam mai devreme. Sunt emoţii sincere. Sunt persoane deschise, cărora nu le este ruşine să admită că iubesc să citească şi că şi-ar „învesti” toţi banii în cărţi, într-o bibliotecă deosebită, cum este cea din Frumoasa şi Bestia.
Partea rea? Criticii. Cei care se iau de tine pentru că preferi un anumit gen sau un anumit autor. Ştii la ce cărţi mă refer, cele care sunt sfâşiate imediat ce apar pe grupurile de pe Facebook sau sunt pomenite trecător în conversaţie. Aici intervine celebra zicală „gusturile nu se discută”, care este atât falsă, cât şi adevărată. Răutatea se face simţită atunci când o persoană este caracterizată din prisma unui singur roman, a unei singure preferinţe. Poate să fie un roman foarte popular, care s-a vândut în zeci de milioane de exemplare, dar care să nu îţi ofere ceva inedit, original sau profund. Bun. Ceva uşor, poate clișeic, care să prindă la public. Aici încep eu să mă enervez. De ce te deranjează pe tine ce citesc ceilalţi? Da, sunt romane mai puţin bune, care sunt catalogate cu uşurinţă drept „groaznice” sau „bune de hârtie igienică”, dar de ce jigneşti persoana care le citeşte? Ai impresia că o singură carte poate caracteriza un străin?
Eu am citit în paralel un roman de Nora Roberts (i-am uitat numele, am citit multe pe la 14 ani) şi Anna Karenina. Dacă îţi spuneam doar de primul, eram considerată o persoană care îşi pierde timpul, care nu ştie ce e aia literatură, fără viitor, etc.. Dacă îţi spuneam de Anna Karenina, erai impresionat. Bine, dacă erai hater, probabil că îmi spuneai că nu am vârsta potrivită şi că îmi irosesc timpul. Vezi unde bat? Nu există un răspuns bun sau satisfăcător. Mai bine să te iei de cineva, în loc să îi recomanzi ceva diferit sau să îi vorbeşti frumos.
Trecând peste neînţelegeri şi peste „intelectualii” care ştiu doar cinci autori de renume şi îi recomandă zi şi noapte, ajungem la scuzele pentru care nu citim.
Banii. E adevărat, cărţile sunt foarte scumpe. Dacă vrei şi ediţia în variantă hardback, sari peste câteva mese sau nu îţi mai comanzi o pizza. Însă există soluţii. Dacă îţi place să citeşti şi ai talent la scris, îţi poţi deschide un blog. Îţi ajustezi şi perfecţionezi stilul în timp, îţi strângi un fandom/cult/admiratori/stalkeri, apoi poţi să obţii parteneriate sau sponsorizări de la edituri. Important e să încerci, nu să vii cu scuzele în faţă: „eu nu ştiu”, „eu nu pot”, „eu nu am timp”. Nu ştii? Înveţi. Nu poţi? Cine sau ce te reţine? Nu ai timp? Faci rost.
Realizez că această soluţie nu este uşor de aplicat, dar nici nu ar trebui să fie ignorată. Eu mă oftic că am lansat site-ul atât de târziu şi că nu am început să scriu recenzii mai devreme, articole kilometrice cu recomandări şi review-uri la ceea ce urmăresc. Ok, prea târziu ca să mă plâng. Trecem la următoarea idee.
Biblioteca. Ai trecut vreodată pe lângă ea? Ai intrat în clădire? Dacă stai toată ziua să dai share-uri la concursuri (am descoperit un număr impresionant de conturi create doar pentru aşa ceva) sau să comentezi la toate postările că nu ai bani şi că totul e scump, nu rezolvi ceva. Mergi la bibliotecă. Fă-ţi un abonament. Întoarce-te acasă cu rucsacul plin.
Ai auzit de anticariate? De reducerile magice de pe libris? De cuponul de 45% de pe elefant? De ofertele de pe okian? Ai urmărit site-urile editurilor, ca să vezi că au oferte aproape zilnic? Pachete speciale?
Împrumută cărţi. Mergi în vizită la bunici, vezi ce au în pod sau în cufărul ăla imens pe care îl ştergi mereu de praf, fără să te întrebi ce se află acolo (pot să fie şi haine, dar să ne imaginăm muuuuulte cărţi). Cumpără împreună cu un prieten, care are gusturi asemănătoare. Economiseşti şi ai cu cine să discuţi după ce terminaţi amândoi de citit.
Aici intervine unul dintre avantajele aplicaţiei Pokemon GO. E gratis.
Aş spune că acestea sunt soluţii etice, dar metoda preferată este cea ilegală, clasică: pirateria. Aş vrea să spun că înţeleg motivul pentru care se apelează la această cale, dar nu, nu pot. Indirect, jigneşti editura, autorul, traducătorul (unde este cazul) şi redactorul. Şi, după ce faci acest lucru, ai tupeul să te iei de editură, pentru că publică greu, pentru că a renunţat la o serie, pentru că nu a păstrat coperta originală. Deja trecem la nesimţire. Furi cărţi şi tot tu eşti cu gura mare? Laşi mesaje urâte pe paginile editurilor sau hărţuieşti traducătorii, pentru că vrei să citeşti mai repede şi nu te descurci să citeşti o carte în engleză?
Munca depusă de o editură este imensă. Drumul parcurs de o carte tradusă este foarte lung, plin de situaţii neprevăzute. Noi vedem rezultatul final. Nu cunoaştem dificultăţile întâmpinate, neînţelegerile dintre traducători, redactori sau coordonatorii anumitor serii, respectiv colecţii. Nu avem acces la imaginea de ansamblu. Dar se pare că asta nu împiedică anumite persoane să pună aceeaşi întrebare la orice postare, disperate după un răspuns sau să fie băgate în seamă.
Greşesc şi editurile, când ignoră sau şterg comentarii, când uită să îşi actualizeze site-ul sau să îşi anunţe cititorii de ultimele apariţii, ultimele cărţi care au ajuns în librării. Seamănă puţin cu relaţia dintre elevi şi profesori. E un armistiţiu, urmat de câteva răscoale mărunte. Până când?
Din păcate, spre marea mea surprindere, cunosc foarte multe persoane, elevi, majoritatea, care vor să citească, dar cărora le este interzis acest lucru. De cine? De către părinţi. Probabil că nu este corect să îi judec pe cei care nu vor (deloc) să citească, însă nu mi se pare corect că ei să îi împiedice pe alţii să o facă.
„Cărţile sunt o pierdere de timp.”
„Cărţile sunt o risipă de bani.”
„Cărţile sunt pentru inadaptaţi şi retraşi.”
Ultima remarcă e potrivită pentru o comedie neagră. Se pare că unele persoane au impresia că trăim în peşteri sau că ne închidem cu săptămânile în casă, construim baricade la uşi şi la ferestre, ne rupem de societate şi uităm de maniere, dacă preferăm să petrecem câteva ore în compania unei cărţi. Acum, sincer, cine e omul de neanderthal? Cine are viziunea greşită şi atât de limitată?
Cunosc cazuri în care părinţii s-au enervat pe copii şi i-au atins (o palmă, două), pentru că şi-au comandat cărţi sau pentru că le place să citească. Nu vorbesc despre un caz, izolat, din păcate. Şi asta mă sperie.
M-am lungit foarte mult cu acest articol şi cred că m-am îndepărtat puţin de la ideea inițială, însă au fost gânduri pe care le ţineam închise de o perioadă îndelungată de timp şi voiam să le fac auzite. Nu știu dacă este o critică sau un reproş, doar realitatea care mi-a fost mie oferită în ultimii ani.
Şi aş vrea să văd o schimbare.
Cât mai repede.
Ne vedem în Cosmos, prieteni! · Jack Cheng – „Care e sunetul unei singure mâini aplaudând?”
„Care e sunetul unei singure mâini aplaudând?” Ai simţit vreodată că îi dezamăgeşti pe cei din jurul tău? Că orice ai face, indiferent cât de multă muncă şi pasiune ai strecura în gesturile, faptele şi gândurile tale, niciodată nu o să fie îndeajuns? Vrei că imposibilul să îşi piardă nemurirea, să devină ceva tangibil şi realizabil, dar abia când ajungi aproape de limită, de graniţa dintre dorinţă...[Read More]
![[Editura ALL] O apariție-eveniment: Gena. O istorie fascinantă, de Siddhartha Mukherjee](https://palarisme.ro/wp-content/uploads/2018/07/Gena-C1-810x300.jpg)
![[Editura ALL] O apariție-eveniment: Gena. O istorie fascinantă, de Siddhartha Mukherjee](https://palarisme.ro/wp-content/uploads/2018/07/Gena-C1-80x80.jpg)
[Editura ALL] O apariție-eveniment: Gena. O istorie fascinantă, de Siddhartha Mukherjee
Editura ALL a publicat versiunea în limba română a volumului de excepție Gena. O istorie fascinantă, semnat de Siddhartha Mukherjee, autor distins cu Premiul Pulitzer. Gena, codul tainic care alcătuiește și definește ființa umană, a devenit una dintre cele mai puternice și mai primejdioase idei din lumea științei. Povestea ei se adresează publicului larg și tuturor specialiștilor dornici să descop...[Read More]
Fragment în avanpremieră: Cruzimea (Cruzimea #1) – Scott Bergstrom
Băieții speră să urmeze momentul decapitării. Așteaptă cu sufletul la gură, nerăbdători precum șacalii, să cadă lama ghilotinei. Însă, dacă s-ar fi sinchisit să citească povestea, ar fi știut că vor rămâne cu buza umflată. Cartea se sfârșește pur și simplu. Precum un film care se încheie brusc înaintea ultimei scene. Sau precum viața, de fapt. Vezi vreodată lama ghilotinei năpustindu-se asupra ta?...[Read More]
Ghidul micului astronom prin Univers, de Adrian Șonka – cea mai așteptată carte de astronomie pentru copii și restul lumii
Editura Nemi deschide călătoria prin Univers alături de astronomul Adrian Șonka și publică o carte spectaculoasă – Ghidul micului astronom prin Univers sau Astronomie pentru copii și restul lumii. O introducere în astronomie pentru copii și pentru toți cei care vor să afle mai multe despre Univers. Este o carte bine documentată, cu informații la zi din astronomie, dar și cu mult umor, adresa...[Read More]