Fragment în avanpremieră: Fetele dispărute din Paris, de Pam Jenoff
Pe 12 noiembrie, la toate punctele de difuzare a presei, în colecția Blue Moon a Editurii Litera apare romanul Fetele dispărute din Paris, de Pam Jenoff. Traducere și note de Diana Dorobanțu.
1946, Manhattan. Într-o dimineață, în timp ce trece prin gara Grand Central pe drumul spre serviciu, Grace Healey găsește o valiză abandonată ascunsă sub o bancă. Învinsă de propria curiozitate, Grace deschide valiza, în care descoperă o duzină de fotografii – fiecare a altei femei. Într-un moment de impulsivitate, Grace ia fotografiile și părăsește imediat gara. Află curând că valiza îi aparține unei femei pe nume Eleanor Trigg, lidera unei rețele de agente secrete din Londra, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
Douăsprezece dintre aceste femei au fost trimise în Europa ocupată ca operatoare de radio și curieri pentru a ajuta Rezistența, dar nu s-au mai întors niciodată acasă, iar destinul lor rămâne un mister. Încercând să afle adevărul despre femeile din fotografii, atenția lui Grace este atrasă de o tânără mamă devenită agent, Marie, a cărei misiune îndrăzneață de peste mări îi dezvăluie o remarcabilă poveste despre prietenie, vitejie și trădare.
„În Fetele dispărute din Paris, Pam Jenoff își folosește exemplar abilitățile de scriitoare și produce o poveste cu spioni, inteligentă, plină de suspans și cu o morală complicată, dar foarte modernă. Eleanor Trigg și fetele ei sunt pe cât de umane, pe atât de curajoase. O carte pe care nu am putut s-o las din mână.“ – Jessica Shattuck, autoarea romanului Văduvele de la castel
Capitolul 1
GRACE
New York, 1946
Dacă n‑ar fi existat cea de‑a doua mare greșeală a vieții ei, Grace Healey nu ar fi găsit niciodată acea valiză.
La nouă și douăzeci, într‑o dimineață de marți, Grace ar fi trebuit să se îndrepte către sud, în primul din cele două autobuze pe care le lua de obicei ca să ajungă în centrul orașului, căci făcea naveta între casa în care stătea cu chirie, în Hell’s Kitchen, și biroul din Lower East Side, unde lucra. Iar ea era în drum spre serviciu. Însă acum nu se afla nicidecum aproape de cartierul în care‑și avea căminul. În schimb, mergea spre sud, pe Madison Avenue, strângându‑și părul creț într‑o coadă. Deși era frig, se dezbrăcă iute de haină, ca să‑și poată da jos cardiganul de un verde precum cel al mentei. Nu voia ca Frankie să observe că era același pe care îl purtase la muncă și cu o zi înainte, și s‑o întrebe ceva de neconceput: dacă trecuse pe acasă.
Grace se opri ca să se studieze în vitrina unui magazin universal. Și‑ar fi dorit ca magazinul să fi fost deschis, ca să‑și poată cumpăra o pudră cu care să‑și acopere urmele de pe gât și o mostră de parfum cu care să mascheze duhoarea de coniac băut cu o zi în urmă, amestecată cu aroma delicioasă, dar puternică a aftershave‑ului lui Mark, ce o amețea și o făcea să se simtă rușinată de fiecare dată când îi venea în nări. Un bețiv stătea într‑un colț, mormăind în somn. Privindu‑i paloarea cenușie, cadaverică, Grace simți un fel de solidaritate. De pe aleea din apropiere auzi o lovitură într‑un tomberon de gunoi, un sunet care acompania zgomotul înfundat din propriul cap. Întregul New York părea verzui și mahmur. Sau poate că pentru ea totul era confuz.
Rafalele tăioase ale vântului de februarie biciuiau Madison‑ul, făcând steagurile care atârnau deasupra, agățate pe zgârie‑nori, să se zbată cu furie. Un ziar vechi și mototolit se învârtea, purtat de vânt, pe marginea drumului. Auzind clopotul de la Saint Agnes bătând ora nouă și jumătate, Grace mări pasul și simți cum începea să transpire din cauza ritmului alert. Clădirea Gării Grand Central se profila, uriașă, în față. Încă puțin și putea să cotească la stânga, pe Forty‑Second Street, și să prindă un autobuz expres care mergea în centru, spre Lexington.
Dar, când aproape că ajunsese la intersecția cu Forty‑Third, văzu că strada era complet blocată. Trei mașini de poliție erau parcate de‑a curmezișul, delimitând Madison‑ul și nemailăsând pe nimeni să se îndrepte către zona de sud. La început, Grace se gândi că era vorba despre un accident de mașină, observând Studebaker‑ul negru de peste stradă, care era lovit și‑i ieșea abur de sub capotă. În Midtown se adunaseră mai multe mașini ca niciodată și, cu toatele, făceau manevre ingenioase printre autobuze, taxiuri și vehicule pentru livrări. Nu părea ca în accident să mai fi fost implicat vreun alt vehicul. O ambulanță stătea retrasă într‑un colț. Medicii nu se grăbeau, ci zăboveau aplecați peste Studebaker‑ul fumegând.
Grace ajunse lângă un polițist a cărui figură puhavă se ițea peste gulerul uniformei bleumarin cu nasturi aurii.
– Scuzați‑mă, va fi blocată mult timp strada? Întârzii la serviciu.
Polițistul se uită la ea cu dispreț pe sub borul caschetei, ca și când, în ciuda tuturor femeilor care lucraseră cu loialitate în fabrici ca să‑i înlocuiască pe bărbații înrolați și plecați din țară în timpul războiului, noțiunea unei femei cu serviciu ar fi fost ridicolă.
– Nu puteți să o luați pe aici, îi răspunse el, pe un ton oficial. Și nici n‑o să puteți prea curând.
– Ce s‑a întâmplat? întrebă ea, dar polițistul dispăruse.
Grace înaintă, săltându‑se pe vârfuri ca să poată vedea.
– O femeie a fost lovită de mașină și a murit, spuse un bărbat cu șapcă, de lângă ea.
Observând parbrizul spulberat al Studebaker‑ului, lui Grace i se făcu rău pe loc.
– Păcat, reuși să articuleze, într‑un final.
– N‑am văzut cum s‑a întâmplat, zise bărbatul. Dar cineva spunea că a murit pe loc. Măcar n‑a suferit.
Măcar. Asta era expresia pe care Grace o auzise prea des după moartea lui Tom. Măcar era încă tânără. Măcar nu avuseseră copii. (Copiii, se gândea uneori, nu ar fi fost o povară, ci o părticică din el, care i‑ar fi rămas ei pentru totdeauna.)
– Nu știi când se poate sfârși totul, medită bărbatul cu șapcă de lângă ea.
Grace nu răspunse. Și moartea lui Tom fusese neașteptată, într‑un jeep răsturnat pe drumul de la baza militară către gara din Georgia, pe când se îndrepta spre New York ca să se întâlnească cu ea înainte de a fi înrolat. L‑au numit „victimă de război“, dar, de fapt, nu fusese decât un accident, unul care s‑ar fi putut întâmpla oriunde.
Blițul aparatului de fotografiat al unui reporter fulgeră și o făcu să clipească. Grace își feri ochii, apoi își croi, orbită, drum prin mulțime, căutând aer curat printre mirosurile amestecate de țigară, transpirație și parfum.
Aflată acum departe de barajul poliției, ea privi înapoi. Forty‑Third Street era blocată și spre vest, așa că nu putea să taie drumul pe acolo. Dacă s‑ar fi întors la Madison și ar fi ocolit pe partea cealaltă a gării, asta i‑ar fi luat încă cel puțin o jumătate de oră, ceea ce însemna să întârzie și mai mult la serviciu. Din nou, blestemă noaptea care tocmai trecuse. Dacă n‑ar fi fost Mark, ea nu s‑ar fi aflat aici, fără altă posibilitate decât să meargă prin Gara Grand Central – singurul loc în care jurase să nu mai calce vreodată.
Grace se întoarse cu fața către clădire. Gara Grand Central se înălța impunătoare înaintea ei, cu umbra‑i imensă întunecând trotuarul de dedesubt. Prin porți, navetiștii se scurgeau într‑un val compact, neîntrerupt. Își imagina interiorul gării, cu lumina strecurându‑se prin geamurile murdare și cu ceasul lângă care își dădeau întâlnire prietenii și cuplurile de îndrăgostiți. Nu locul nu suporta să‑l vadă, ci pe oamenii care veneau acolo. Fetele proaspăt rujate cu roșu, trecându‑și limba peste dinți ca să se asigure că rujul rămăsese numai pe buze, și care‑și strângeau gențile în brațe cu nerăbdare. Copiii proaspăt spălați, ce păreau un pic neliniștiți la vederea unui tată pe care nu și‑l puteau aminti pentru că plecase pe când ei abia mergeau în picioare. Soldații în uniforme șifonate din cauza călătoriei, îndreptându‑se spre peron cu margarete ofilite în mână. Întâlnirea care n‑avea să fie niciodată a ei.
Singura amintire a Florei Banks · Emily Barr – „Trăieşte clipa! Nu ai nevoie de memorie pentru asta.”
„Nu ar trebui să scriu niciodată lucruri care nu sunt adevărate.” Amintirile sunt fragile şi uşor de pierdut. Ecouri din trecut, imagini, cuvinte şi sunete ce ţi-au definit idealurile şi visele. Ţi-au oferit un trup şi sentimente, durere şi bucurie, lacrimi, râsete şi zâmbete. Ţi-au păzit victoriile, dar şi înfrângerile, eşecurile, greşelile şi minciunile. Sunt piese de puzzle, răsfirate în timp ş...[Read More]
Asasin american (Mitch Rapp #1) · Vince Flynn – „Nu-i supăra pe zei.”
„Nu sunteţi soldaţi, nu sunteţi orbi, nu sunteţi roboţi.” Spioni, asasini şi mercenari. Conspiraţii politice, trădări şi misiuni sub acoperire. Identităţi false, conturi şi planuri de rezervă, ordine şi reguli, limite şi restricţii. Nu-mi amintesc ultima oară când am citit un roman asemănător cu Asasin american, un thriller captivant şi alert, un volum care îşi merită cu prisosinţă apelativul de p...[Read More]
Fragment în avanpremieră: Toate trecuturile noastre, de Cristin Terrill
Cristin Terrill, autoarea bestsellerului Dispariția lui Daniel Tate, revine în aprilie la Leda Edge cu romanul său de debut, Toate trecuturile noastre (traducere de Andra Elena Agafiței). Tu ce ai face? Întemnițată în inima unei baze militare secrete, Em nu are nimic de care sa se agațe, în afară de vocea băiatului din celula alăturată și o listă cu instrucțiuni găsită într-o gură de scurge...[Read More]
Porecla · Jhumpa Lahiri – „Numele de alint sunt rămăşiţe permanente ale copilăriei.”
„Numele de alint sunt rămăşiţe permanente ale copilăriei.” Sunt cărţi pe care le citeşti din curiozitate, atras de un citat, de titlu sau de copertă. Nu plănuieşti să le termini într-o noapte sau să le transformi într-o prioritate. Le vrei în bibliotecă, de parcă reprezintă o asigurare, un imbold pentru a-ţi schimba preferinţele literare şi pentru a testa ceva nou, care ar putea sau nu să îţi fie ...[Read More]