Fragment în avanpremieră: Cruzimea (Cruzimea #1) – Scott Bergstrom
Băieții speră să urmeze momentul decapitării. Așteaptă cu sufletul la gură, nerăbdători precum șacalii, să cadă lama ghilotinei. Însă, dacă s-ar fi sinchisit să citească povestea, ar fi știut că vor rămâne cu buza umflată. Cartea se sfârșește pur și simplu. Precum un film care se încheie brusc înaintea ultimei scene. Sau precum viața, de fapt. Vezi vreodată lama ghilotinei năpustindu-se asupra ta?
Profesorul nostru, domnul Lawrence, citește cuvintele fără grabă, mângâindu-și smocul acela subțire de barbă de sub buza de jos în timp ce se plimbă. Ritmul înfundat al pașilor săi pe podeaua acoperită cu linoleum – călcâi-vârf, călcâi-vârf – îți dă senzația că încearcă să prindă frazele din urmă.
– „Ca și cum furia aceea oarbă mă purificase, ștergând orice urmă de speranță; pentru prima oară, în acea noapte încărcată de stele și semne, mi-am deschis inima în fața indiferenței benigne a lumii.“
Pașii se opresc lângă banca lui Luke Bontemp, iar domnul Lawrence îl lovește ușor în cap cu cotorul cărții. Luke trimite cuiva mesaje și încearcă să își ascundă telefonul sub sacoul uniformei.
– Ori îl închizi, ori ți-l confisc, spune domnul Lawrence.
Telefonul dispare în buzunarul băiatului.
– Ce crezi că vrea să ne spună Camus în această frază?
Luke afișează zâmbetul acela care l-a scos până acum din orice încurcătură. Bietul Luke. Un parazit frumos și prost. Am auzit că stră-stră-bunică-sa a făcut o avere colosală vânzând petrol nemților și oțel englezilor în timpul Primului Război Mondial și, de atunci, nimeni din familia lui nu a mai fost nevoit să muncească o singură zi. Nici el nu va avea nevoie de un job, așadar la ce bun să citească Străinul?
– „… indiferența benignă a lumii“, repetă domnul Lawrence. Ce semnifică, în opinia ta?
Luke își umple plămânii cu aer. Parcă îi aud mintea gonind nebunește precum un hamster într-o rotiță, pe sub coafura lui impecabilă.
– Benignă, răspunde Luke. O tumoră ori o chestie din asta poate fi benignă. Poate Camus vrea să ne spună ceva de genul că lumea e o tumoră.
Douăzeci și opt din cei douăzeci și nouă de copii din clasă izbucnesc în râs, inclusiv Luke. Eu sunt singura care nu râde. Am citit Străinul când aveam paisprezece ani. Dar am citit-o în original și, când domnul Lawrence ne-a dat o traducere în engleză pentru ora de literatură universală, n-am avut chef să o citesc din nou. E despre un tip Meursault a cărui mamă moare. Pe urmă ucide un arab și e condamnat la moarte prin decapitare în piața publică. Și gata. Camus nu ne oferă decapitarea în sine.
Mă întorc iar spre fereastra în care ploaia continuă să răpăie; ritmul ei îi scufundă pe toți din clasă într-un soi de transă adormitoare. Dincolo de fereastră se zăresc siluetele clădirilor de pe Sixty-Third Street; contururile par mâzgălite și vagi prin șiroaiele de apă de pe geam și aduc mai degrabă cu niște fantome de clădiri.
Deși discuția se concentrează pe ultima parte a cărții, eu am fost întotdeauna fascinată de primele fraze ale romanului.
Aujourd’hui, maman est morte. Ou peut-être hier, je ne sais pas.
Înseamnă: „Astăzi a murit mama. Sau poate ieri, nu știu.“
Dar eu știu. Știu exact când a murit mama mea. Astăzi se împlinesc zece ani. Aveam doar șapte ani și eram cu ea când s-a întâmplat. Amintirea acelui moment mă vizitează din când în când sub forma unor mici crâmpeie și instantanee individuale. Aproape niciodată nu reușesc să vizualizez întreaga scenă de la început până la sfărșit. Psihiatrul la care mă duceam spunea că este normal și că va fi mai ușor cu timpul. Nu a fost.
– Tu ce părere ai, Gwendolyn? întreabă domnul Lawrence.
Îi aud vocea. Ba chiar înțeleg și întrebarea. Dar mintea mi-e prea departe ca să formulez un răspuns. Mă aflu pe bancheta din spate a vechii Honda, cu ochii abia deschiși și fruntea lipită de geamul rece al portierei. Legănatul zdruncinat al mașinii pe drumul prăfuit de la periferia Algerului mă îmbie la somn. Deodată simt roțile încetinindu-și vibrațiile și aud oftatul speriat al mamei. Deschid ochii, privesc prin parbriz și văd flăcări.
– Gwendolyn Bloom! Gwendolyn Bloom este rugată să revină printre noi!
Mă desprind de trecut și mă întorc spre domnul Lawrence, care își ține palmele pâlnie la gură, imitând un megafon.
– Gwendolyn Bloom este rugată să revină printre noi! Repetă el. Ce crezi tu că a vrut Camus să spună cu „indiferența benignă a lumii“?
Deși o parte din mintea mea a rămas în trecut, încep să formulez un răspuns amplu și corect sau cel puțin așa cred eu. Însă domnul Lawrence mă privește cu un mic zâmbet ironic. Abia după ce vorbesc aproape o jumătate de minut aud hohotele de râs ale tuturor.
– Și acum, în engleză, te rog, spune el arcuindu-și o sprânceană și privind prin clasă.
– Scuze, spun încet, jucându-mă nervos cu fusta uniformei și dându-mi după ureche părul vopsit roșu aprins. Ce am spus?
– Vorbeai în franceză, Gwendolyn.
– Scuze. Probabil mă gândeam la altceva.
– Trebuia să te gândești la indiferența benignă a lumii.
– Dumnezeule, ce snoabă încrezută, se aude vocea unei fete din spatele meu.
Vorbește din vârful limbii, dându-și ochii peste cap, pentru un efect mai dramatic.
Mă întorc și văd că e Astrid Foogle. Și ea are tot șaptesprezece ani, dar arată de cel puțin douăzeci și unu. Tatăl ei deține o companie aeriană.
– Ajunge, Astrid, intervine domnul Lawrence.
Mă întorc spre ea, pătrunzând-o cu privirea. Astrid Foogle – ai cărei cercei valorează mai mult decât orice obiect din apartamentul meu – mă consideră o snoabă încrezută?
Omul pictat (Demon #1) · Peter V. Brett · „Zilele nu se lungesc în vreme ce dormi.”
Ce se întâmplă atunci când găsești o carte care îți răpește o parte din suflet? O carte ce te transformă într-un prizonier între paginile sale, care te tulbură cu fiecare capitol parcurs și secret dezvăluit, care îți așterne lacrimi pe obraji, chiar și atunci când speranța încă pâlpâie în întuneric? Ce se întâmplă după ce citești Omul pictat? Răspunsul diferă pentru fiecare persoană în parte. Lacr...[Read More]
Fetița care privea trenurile plecând, de Ruperto Long (fragment)
Epica Publishing House anunță apariția unui roman documentar de excepție, necesar oricărui elev de gimnaziu și liceu pentru a afla și înțelege ororile la care a fost supusă populația de origine evreiască în perioada Holocaustului. Volumul Fetița care privea trenurile plecând, constituit sub forma mărturiilor mai multor personaje, implicate mai mult sau mai puțin direct în soarta familiei Strawczyn...[Read More]
Fragment în avanpremieră: Dirk Gently. Agenția de investigații holistice, de Douglas Adams
La bordul navei Armada au sosit primii pasageri, iar eu am pus ochii pe Dirk Gently. Agenția de investigații holistice, un roman ecranizat de BBC America. De ce? Pare atipic, crazy și weird. Și am nevoie de o astfel de lectură. Problema? Simt nevoia să îmi comand o pizza după ce am citit fragmentul. Ce au în comun o pisică moartă, un băiat care ştie totul despre calculatoare, un călugăr care crede...[Read More]
Bufnița care se temea de întuneric · Jill Tomlinson
Întotdeauna mi-a fost frică de întuneric. Teama s-a amplificat după ce am văzut Poltergeist III pe la 5-6 ani (e o poveste lungă, dar de atunci am început să mă feresc de oglinzi), iar faptul că mă uitam la trei dimineaţa la Scooby Doo, la desenele clasice, care erau mult mai înfricoşătoare în comparaţie cu ceea ce e acum la televizor, nu m-a ajutat să devin un copil curajos şi îndrăzneţ, care put...[Read More]