Fragment în avanpremieră: Lupii din Brandenburg (Berlin #4) – Fabio Geda și Marco Magnone
Nina își plimbă privirea la întâmplare prin magazinul de băuturi – de la tejgheaua acoperită de praf la rafturile goale, de la podeaua plină de cioburi la ferestrele astupate cu scânduri de lemn – și se opri în partea opusă a încăperii – unde se aflau ei. Nu avea idee cine erau. Știa doar că, în timpul bătăliei din Gropius, Peter se îndepărtase și se pierduseră unul de celălalt, că se trezise singură în mijlocul furtunii și că, la un moment dat, din toată vâltoarea, se iviseră acele creaturi albe. Îi făcuseră semn să le urmeze, iar ea, neștiind încotro să se ducă, ascultase.
Doar mai târziu o cuprinsese teama, atunci când, ajunși în prăvălia unde se retrăseseră pe timpul nopții, nu mai fu nevoită să-și apere ochii de ninsoarea fină cu ace de gheață și-i putu observa cu atenție la lumina lumânărilor. Nu-i plăcea culoarea salopetelor cu care erau îmbrăcați, albe ca pielea cadavrelor; nu-i plăceau mănușile mari care păreau niște gheare; nu-i plăceau mitralierele de care nu se despărțeau niciodată; dar cel mai mult ura măștile cauciucate, fără formă, din același material ca salopetele, cu niște ferestre ovale în dreptul ochilor, cu protuberanțe lungi, aidoma unor trFrompe, în dreptul nasului și nici măcar o deschizătură pentru gură: capete de insecte uriașe sau de monștri sângeroși din vechime, precum cei din legende. Se întrebase dacă făcuse bine că-i urmase; dar ciudat era că, în același timp, ei se comportau de parcă ființa periculoasă era ea: încă din primul moment i se adresaseră doar prin gesturi seci, de parcă ar fi dorit să o țină la distanță, fără să-i vorbească. În prăvălie îi făcuseră semn să se ducă în zona din spate, unde Nina se așeză pe niște lăzi, scoase din buzunar două creioane și o foaie mototolită și începu să deseneze.
Se aflau acolo de câteva ore când, în sfârșit, una dintre cele șase salopete albe se desprinse din grup, se apropie de ea, se așeză pe călcâie la vreun metru distanță și o întrebă:
— Ce desenezi?
Nina făcu ochii mari. Ce glas era acela? Avea un ton pe care nu-l mai auzise de ani buni. Îi amintea de glasurile celor mari.
— …
— Nu trebuie să te temi. Cu noi ești în siguranță. Cum te numești?
— …
— Nu vrei să-mi spui cum te numești?
— Nina, spuse ea șoptit, încât aproape nu se auzi.
— Ce nume frumos! Eu mă numesc Andreas.
Nina vedea orice lucru ca pe o culoare, iar glasul lui Andreas era de un albastru frumos, afectuos, cu o foarte ușoară nuanță de violet. Ninei îi plăcea albastrul și ar fi dorit foarte mult să aibă încredere în acel glas. Avea nevoie de asta. În fond, riscul cel mai mare ar fi fost să cadă în mâinile celor din Tegel, iar dacă salopetele albe puteau să o apere de grupul acela, însemna că salopetele albe erau prietene. Dar… exista un dar. Fratele ei Bernd îi spunea mereu să nu aibă încredere în persoanele pe care nu le cunoștea, până când nu dezvăluiau cine erau cu adevărat. Iar Andreas avea o grămadă de lucruri de dezvăluit: în primul rând fața.
Andreas se ridică, răsuflând din greu de parcă l-ar fi durut spatele, îi spuse să se odihnească și se întoarse la tovarășii lui.
— Nico! spuse, ghemuindu-se lângă unul dintre ei.
— Ce este?
— Pregătește-te, este tura noastră!
— Bine, ce spune ciudata?
— Termină!
— Ce să termin?
— Nu-i mai spune așa!
— De ce?
— O cheamă Nina.
— Știi cât de mult mă interesează, dacă ar fi după mine…
— Știu. Să mergem!
Cei doi ieșiră, lăsându-i pe ceilalți patru prăbușiți într-un colț, cu măștile trase, folosind rucsacurile drept perne. Magazinul, murdar și înghețat, se cufundă în tăcere. În timpul zilei, tăcerea era un prieten bun pen-tru Nina: un refugiu confortabil, în stare să o apere de lumea prea mare și imprevizibilă; era un albastru strălucitor, răcoros și plin de oxigen. În timpul nopții însă, o învăluia de peste tot, îi zgâria gâtul și albastrul devenea negru. Răcoarea se schimba în frig, iar frigul, într-o stare proastă. Starea proastă, în fiori. Fiorii, în pericol. Iar pericolul îi făcea inima să bată. Și când Nina nu putea să adoarmă din cauza bătăilor inimii, atunci se ducea la Bernd și se ghemuia lângă el; Bernd o lua în brațe și-i șoptea: „Totul e în regulă… Noi ne avem pe noi”.
Noi ne avem pe noi și lucrurile reveneau la matca lor. Acum însă Bernd nu era, iar ceea ce spusese Nico – o numise ciudata – și felul în care o făcuse schimbau complet situația. Și glasul lui, la fel ca al lui Andreas, semăna cu glasul anumitor băieți mari, dar nu avea nimic albastru. Era cu totul violet, iar Nina ura violetul.
Era un albastru stricat.
Un albastru greșit, rău.
Rău precum cei din Tegel, poate și mai rău.
Trebuia să plece, să găsească drumul spre Gropius. Astfel, în timp ce salopetele albe rămase înăuntru dor-meau, se ridică, băgă în buzunar creioanele colorate și foile pe care Nora i le dăduse ca să deseneze și, cu pași ușori ca de vrăbiuță, ajunse la ieșirea din magazin. Clanța se roti cu un scârțâit pe care nu-l auzi nimeni.
Norii se destrămaseră lăsând vederii bolta opacă a cerului cu stele, iar cristalele de zăpadă zburătăceau prin aer, așteptând să se așeze. Sperase să recunoască un loc familiar, ceva care să o ajute să se întoarcă, dar în jurul ei totul era străin și nu-și amintea nici măcar din ce parte veniseră. La capătul clădirii dădu peste o stradă. Se uită mai întâi la dreapta, apoi la stânga, ca pe vremea când treceau mașini pe stradă. Traversă cu capul plecat: să hoinărească pe timp de noapte într-o zonă necunoscută era mai rău decât își imaginase. „Noi ne avem pe noi”, șopti cu un firicel de voce, dând naștere unei fantome din aerul cald care plutea în jurul buzelor: „Noi ne avem pe noi”.
— Unde crezi că te duci?
Glasul violet o lovi în spate. Nina se opri ținându-și respirația. Așteptă să înțeleagă dacă era real sau rodul imaginației, dar, când glasul vorbi din nou, se întoarse. Nico și Andreas erau la câțiva metri în spatele ei. Primul avea mitraliera îndreptată spre ea și o ținea strâns cu ambele mâini.
— Hei, calmează-te! îi spuse Andreas tovarășului său.
Nico întârzie cu degetul pe trăgaci. Nu-i plăcea fetița aia. Nu-i plăceau copiii, în general. Se gândi că era o tâmpenie să ducă unul cu ei.
— Las-o jos! spuse Andreas punând o mână pe țeavă, apoi îi arătă Ninei palmele mănușilor și înaintă încet prin zăpadă.
Ea se dădu înapoi un pas.
— Unde mergi? întrebă vocea albastră.
— Acasă, răspunse Nina cu un firicel de glas.
— Cum?
— Acasă… repetă puțin mai tare.
— Mergem mâine. Acum ne întoarcem înăuntru, bine?
Nina îl fixă mai întâi pe Andreas, apoi pe Nico. Dacă ar fi încercat să fugă, ar fi prins-o imediat; era doar o fetiță. Și apoi, unde ar fi putut fugi? Berlinul era prea mare și negru pentru ea. Poate că o înspăimânta mai mult decât Nico, cu glasul lui violet și comportamentul lui urât. Măcar acolo era Andreas. El era diferit. Gla-sul lui pierduse până și acea nuanță de violet pe care o percepuse înainte. Îi amintise de glasul brutarului de la parterul clădirii unde locuia, care-i oferea covrigei și pe care și-l amintea așa de plăcut. Moale și amintind de casă așa cum sunt unele aluaturi era vocea bărbatului – un bărbat care o va apăra.
Adulții, își spuse Nina. Adulții sunt încă în viață.
Marele Uriaș Prietenos · Roald Dahl
„Omleții sunt singurele animale care omoară pe cei de soiul lor.” Roald Dahl este o legendă vie, un stâlp al literaturii pentru copii. Nu știu de ce i-am evitat cărțile, însă urmările nu au întârziat să apară. S-a ascuns în bibliotecă, supărat pe „manierele” mele, dar am reușit să încheiem un armistițiu de sărbători, urmând ca în această perioadă de probă să ne cunoaștem mai bine. Matilda și Charl...[Read More]
Grupul Editorial ART își așteaptă cititorii cu cele mai bune 1000 de cărți de citit într-o viață
În perioada 30 mai – 3 iunie, Grupul Editorial ART își invită cititorii la Bookfest 2018; Cel mai mare Bookfest din istorie găzduiește și cel mai mare stand din istoria Grupului Editorial ART; Peste 1000 de titluri, dintre care mai bine de 70 de noutăți, sunt pregătite să mulțumească toate categoriile de public; Dr. Seuss, J.K. Rowling, C.S. Lewis, Kornei Ciukovski, R.J. Palacio, Tom Hanks, Han Ka...[Read More]
Exploratorii Soarelui (Războiul elitelor #1) · David Brin
Undeva într-un viitor apropiat, omenirea reușește să stabilească un Prim Contact. Rasa Timbriană, deși desconsiderată la nivel intergalactic, înțelege potențialul umanității de membru semnificativ, și, ulterior acelui prim contact, își deschide o ambasadă lunară. Mai multe specii extraterestre neimportante își arată de asemenea interesul pentru micro-societatea umană și pornesc toate demersurile ...[Read More]
Puterea · Naomi Alderman – „Și trimise fulgerul său până la capătul pământului.”
Puterea este ca o febră: te copleşeşte şi nu poate să fie controlată. În primele zile, încerci să ignori simptomele, însă devii conştient de schimbări, de particulele fine de energie ce îţi strălucesc în vârfurile degetelor, de pulsul accelerat, de dorinţa de a ceda şi de a îmbrăţişa harul primit. Puterea este o monedă cu două fețe, atât un har, cât şi un blestem. În viziunea lui Naomi Alderman, e...[Read More]