Fragment în avanpremieră: Rebelul nisipurilor (Rebelul nisipurilor #1)

Se spune că după lăsarea întunericului în Deadshot rămâneau numai cei fără gânduri curate. Nici eu nu prea aveam gânduri curate. Dar nici gânduri tocmai murdare.

M-am dat jos de pe Blue și am priponit-o de un stâlp, în spatele unui bar numit „Gura prăfuită“. Puștiul de lângă gard mă măsura din ochi bănuitor. Sau poate că așa erau ochii lui negri. Mi-am tras mai jos pălăria cu boruri largi când am ieșit din curte. O furasem de la unchiu-meu, împreună cu calul. Mă rog, mai degrabă o împrumutasem. Oricum, absolut tot ce aveam, până și hainele de pe mine, îi aparțineau, potrivit legii, unchiului meu.

Ușile de la bar s-au deschis zgomotos, dând la iveală lumină, zarvă și un gras beat, ținând de mijloc o fată drăguță. M-am repezit cu mâna la sheema mea înainte să mă gândesc mai bine și am verificat dacă e strâns legată, ca să am fața cât mai acoperită. Mi-am înfășurat-o până la ochi și chiar la ore bune după apusul soarelui încă asudam sub pânza groasă ca un păcătos la rugăciune. Cred că arătam mai degrabă ca un nomad rătăcit decât ca un adevărat trăgător de elită, dar, câtă vreme nu arătam ca o fată, nu conta prea mult. În seara asta aveam de gând să mă car de aici și măcar să scap cu viață. Dacă plecam și cu câteva monede în buzunar, cu atât mai bine.

N-a fost prea greu să deslușesc Groapa Pistoalelor de cealaltă parte a barului Deadshot. Era cea mai zgomotoasă clădire din oraș, dar asta nu prea însemna nimic în acest oraș. Un hambar uriaș, dărăpănat, la capătul străzii prăfuite, era plin de cadavre și de lumină, proptit de o casă de rugăciune pe jumătate dărâmată, cu ușa bătută în cuie. Hambarul se poate să fi folosit la negoțul cinstit cu cai odinioară, dar, la cum arătau lucrurile, asta va fi fost acum amar de ani.

Mulțimea se îngroșa pe măsură ce mă apropiam. Ca vulturii ce roiau spre un hoit proaspăt.

Un bărbat cu nasul plin de sânge era pus la zid de alții doi, iar un altul îl izbea întruna cu pumnul în față. O fată striga de la o fereastră niște vorbe care l-ar fi făcut și pe un fierar să roșească. Un grup de muncitori încă în uniformă se înghesuiau în jurul unui nomad într-o rulotă distrusă, care striga că vinde sânge de djinn, care le-ar îndeplini tipilor de treabă toate dorințele inimii. Rânjetul lui larg părea disperat în lumina unsuroasă a lămpii și pe bună dreptate.

De ani întregi nimeni de prin părțile astea nu mai văzuse o ființă primordială în carne și oase, să nu mai vorbim de djinni. În plus, el ar fi trebuit să-și dea seama că locuitorii deșertului n-ar fi crezut că unui djinn nu-i curge sânge, ci foc pur sau că toată lumea din Deadshot se crede de treabă. Toată lumea din Ultimul Ținut era dusă la biserică atât cât să știe mai bine și de una, și de alta.

Am încercat să privesc înainte, ca și cum aș mai fi văzut toate astea. Dacă mă cățăram pe clădiri, puteam să mă uit dincolo de nisip și să curăț tot drumul până acasă, la Dustwalk, deși nu mai erau decât case întunecate. Dustwalk se trezea și se culca odată cu soarele. Cinstea și purtarea aleasă nu se potriveau cu orele întunecate ale nopții. Dacă s-ar putea muri de plictiseală, toți cei din Dustwalk ar fi niște cadavre în nisip.

Dar Deadshot era plin de viață.

Nimeni nu m-a băgat în seamă când m-am strecurat în hambar. O mulțime mare se strânsese deja la Groapa Pistoalelor. Șiruri de lămpi uriașe de petrol atârnau de cornișele din tavan, aruncând o strălucire unsuroasă pe fețele nătăfleților. Niște copii sfrijiți stabileau țintele și evitau loviturile unui zdrahon de bărbat care le striga să se miște mai repede. Orfani, la cum arătau. Cel mai probabil, copii ai căror tați lucraseră în uriașa fabrică de arme de la margine de Dustwalk până când mașinăriile stricate îi făcuseră bucăți. Ori până în ziua în care se duseseră la muncă beți și se arseseră atât de rău, încât nu mai supraviețuiseră. Praful de pușcă nu era deloc o treabă pe care s-o faci în deplină siguranță.

Mă holbam atât de preocupată, că aproape m-am izbit de uriașul de la ușă.

***

– Bun. Deci aveți șase gloanțe, șase sticle. Dacă vă rămân sticle la sfârșit, ieșiți din joc. Primii zece, aliniați-vă!

Restul am rămas nemișcați, în timp ce numerele de la 1 la 10 șovăiau luându-și poziția, cu degetele de la picioare așezate pe o linie albă, trasată pe pământ. Am estimat că între ei și sticle erau mai bine de trei metri și jumătate.

Până și un copil ar putea face asta.

Și totuși, doi bărbați au reușit să rateze încă de la primele gloanțe. Până la urmă, doar jumătate din bărbați au lovit toate țintele.

Unul era de două ori mai mare decât toți concurenții. Purta ceva ce fusese cândva o uniformă militară, deși era prea uzată ca să știi sigur dacă avea culoarea aceea aurie a armatei sau dacă era doar murdară de praf din deșert. Avea numărul 1 pictat ca o tăietură îndrăzneață pe bucata de lemn de pe piept. El era cel mai aclamat dintre toți. „Dahmad! Dahmad! Campion!“ a strigat lumea când el s-a întors, înșfăcând unul dintre micuții care se agitau să adune sticla spartă. Dahmad a vorbit prea încet ca să-l pot auzi, apoi i-a făcut vânt copilului. Puștiul s-a întors cu o sticlă de lichior maro. Dahmad a început să gâlgâie, tolănindu-se peste barele ce separau groapa de tribune. N-avea să rămână multă vreme campion, dacă avea să se pilească.

Următoarea rundă a fost și mai groaznică. Doar unul dintre ochitori a lovit toate țintele. Pe măsură ce învinșii se cărau, chipul câștigătorului era din ce în ce mai limpede. Băiatul nu era nimic din ce m-aș fi așteptat să fie. Nu era de prin partea locului, fără îndoială; ăsta e primul lucru pe care l-am observat. Toată lumea din jur era de pe-aici. De altfel, niciun om întreg la minte n-ar alege să se afle în Ultimul Ținut.

Era tânăr, poate cu câțiva ani mai mare decât mine, îmbrăcat ca noi, purtând o sheema verde, neglijent răsucită la gât, și haine de deșert destul de largi, așa că era greu de spus dacă era într-adevăr atât de mare pe cât părea. Părul lui era la fel de negru ca al oricărui băiat mirajin, chiar și pielea-i era suficient de închisă la culoare încât să poată trece drept unul dintre noi. Dar el, pur și simplu, nu era. Avea niște trăsături ascuțite, ciudate, cum nu mai pomenisem, cu pomeții ridicați, maxilar proeminent și niște sprâncene desenând tăieturi întunecate deasupra celor mai neobișnuiți ochi pe care i-am văzut vreodată. În plus, nici n-arăta prea rău. Câțiva dintre bărbații pe care i-a învins au scuipat la picioarele lui. Străinul cel tânăr a schițat un surâs, stăpânindu-se să nu râdă. Apoi, ca și cum mi-ar fi simțit ochii asupra lui, s-a uitat la mine. Iar eu am privit imediat în altă parte.

***

– Concurenții finalei din seara asta! a strigat Hasan aproape de urechea mea. Campionul nostru, Dahmad!

S-a împiedicat din cauza băuturii și și-a ridicat brațele:

– Concurentul nostru care se întoarce: Șarpele din Est.

Străinul abia dacă a mulțumit pentru măscări și ovații, doar și-a ridicat un colț al gurii și n-a privit în sus. – Și un nou-venit în această seară minunată.

Mi-a smucit brațul ridicându-l și mulțimea s-a dezlănțuit, urlând și bătând din picioare până când hambarul a început să se clatine.

– Banditul-cu-ochi-albaștri.

Numele acesta mi-a ucis tot entuziasmul dintr-o singură lovitură.

Împrăștiată, dar creativă, cu nasul în cărți și mereu pe fugă. Încăpățânată și cu un doctorat în Sarcasm. Dușmanul declarat al somnului. Cinefilă de mică, cu căștile în urechi oriunde merge, imaginația o îndeamnă să viseze în cele mai (ne)potrivite momente.

Fragment în avanpremieră: Vassa și Noaptea – Sarah Porter

Preludiu în Noapte Acum un an, la începutul toamnei Când privi în jos, Noaptea își văzu propriii ochi țintuind-o. Doi ochi mari și negri, plini de stele. La început îi ignoră. Probabil că privirea aceea stranie era propria ei reflexie într-o baltă sau poate într-o oglindă spartă de pe stradă. Apoi observă ceva care îi stârni curiozitatea: ochii aceia erau plini de stele, dar constelațiile din ei n...[Read More]

Fragment în avanpremieră: Trandafirii pierduți, de Martha Hall Kelly

În colecția Blue Moon a Editurii Litera urmează să apară Trandafirii pierduți, de Martha Hall Kelly, autoarea bestsellerului Când înflorește liliacul. Eliza Ferriday, protagonista romanului Trandafirii pierduți, este mama Carolinei Ferriday, protagonista romanului Când înflorește liliacul. Traducere din limba engleză și note de Adina și Gabriel Rațiu. Este 1914, iar lumea s-a aflat atât de des pe ...[Read More]

Cartea Copiilor: Noi titluri contemporane ale literaturii japoneze pentru copii

Editura Cartea Copiilor traduce în premieră în limba română două noi titluri, „În iarbă”, de Yukiko Katō şi „Hei, stai puţin!”, de Hatsue Nakawaki, ambele ilustrate de artista Komako Sakai. Având în comun minimalismul replicilor şi ilustraţiile delicate şi sensibile, cărţile sunt ideale pentru copii foarte mici, cât şi pentru copiii care învaţă să citească. Cartea „În iarbă”, lansată în anul 2008,...[Read More]

Mathias Enard revine în colecția Babel a Editurii Nemira cu „Busola”, roman câștigător al premiului Goncourt

Busola, romanul câștigător al premiului Goncourt în 2015, de Mathias Enard, apare la editura Nemira, în colecția Babel, în traducerea lui Cristian Fulaș. Carte nocturnă, care te învăluie cu ritmurile ei muzicale, cu erudiția ei, cu umorul dulce amar, Busola este o călătorie, o declarație de admirație și o mână întinsă, ca un pod între Occident și Orient, între ieri și mâine, clădit pe inventarul s...[Read More]

2 Comments

  1. Îmi place stilul cărții, îmi doresc s-o citesc!

    Reply
  2. Nu am citit-o încă, așteaptă cuminte la rând :).

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

*

Lost Password

Powered by watch naruto shippuden watch one piece watch one punch man online

Download by Wordpress Nulled Themes Keepvid youtube downloader