Fragment în avanpremieră: Reconstituind-o pe Amelia, de Kimberly McCreight

Reconstituind-o pe Amelia, de Kimberly McCreight, apare la începutul lunii mai în colecția Passport a Editurii Herg Benet, în traducerea Laurei Nureldin. Drepturile de ecranizare au fost achiziționate de Nicole Kidman prin compania de producție Blossom Films,.

Kate se află în mijlocul celei mai importante întâlniri din carieră atunci când primește un telefon de la liceul Grace Hall, școala exclusivistă din Brooklyn a fiicei sale. Amelia a fost suspendată de la cursuri, cu efect imediat, iar Kate trebuie să vină să își ia fiica – fără întârziere. Stresul lui Kate legat de plecarea intempestivă de la birou se transformă în curând în panică atunci când ajunge în fața clădirii liceului și găsește mașini de poliție, de pompieri și o ambulanță. Însă este prea târziu pentru Amelia. Și pentru Kate.

Eleva silitoare și cu perspective academice strălucite a fost prinsă copiind la examen și s-a sinucis aruncându-se de pe acoperiș. Sau cel puțin asta este versiunea pe care liceul Grace Hall i-o servește lui Kate. Iar cuprinsă de durere și cu întreaga ei lume năruindu-se în jur, este explicația pe care se obligă să o creadă și ea. Totul până ce primește un mesaj anonim: Amelia nu a sărit.

Reconstituind-o pe Amelia este povestea primelor iubiri secrete, a vechilor prietenii și a unui club de fete cu tradiții înrădăcinate adânc. Dar înainte de toate este povestea unei mame care ar face orice ca să apere memoria fiicei sale, pe care nu a putut-o salva.


Amelia

14 Octombrie

Mă trezesc cu soarele care-mi bate în ochi. E destul de coborât, chiar deasupra caselor de peste drum. Mijesc ochii și ridic o mână să-i feresc de lumină, ca să pot verifica ceasul de pe noptieră. E deja aproape cinci după-amiaza și fac pe babysitter-ul pentru Kelsey de la șase și jumătate. S-a cam dus ieșirea mea la film cu Dylan. Nu mă deranjează foarte tare. Mă rog, asta dacă nu cumva Dylan nu evită dinadins să apărem împreună în public.

— Pe bune le-ai citit pe toate? întreabă Dylan.

Când mă întorc pe partea cealaltă în pat, o văd lângă ușa camerei mele, uitându-se la toate cărțile de pe rafturile mele încărcate. E îmbrăcată doar într-un maiou și chiloți și are părul înnodat pe ceafă; câteva șuvițe i-au scăpat și îi încadrează fața. Arată ca o prințesă.

— Adică, e ca la bibliotecă aici, spune ea pe un ton în care se amestecă uimirea și un strop de oroare. N-am mai văzut atâtea cărți în casa cuiva.

— Păi și biblioteca de la tine de acasă?

— Tata colecționează cărți, spune Dylan. Nu le citește. E ca și cum ar fi plăcuțe comemorative sau arme, gen. Tu le-ai citit pe astea, nu?

 Ridic privirea spre rafturile lungi și pline. Adevărul e că-i cam ciudat, îmi dau seama acum, când încerc să le privesc așa cum, probabil, o face Dylan. Deși nu e ca și cum faptul că ea-și cară peste tot puzzle-urile ei sudoku de centură neagră ca pe o păturică de siguranță ar fi chiar normal.

— Nu pe toate, mint eu. Asta ar fi nebunie curată. Oricum, cred că unele sunt ale maică-mii.

Faptul că mint mă întristează. După toate ascunzișurile și prefăcătoria de care a fost nevoie ca să fiu între Maggies și să rămân aproape de Dylan, mi-ar fi plăcut să pot fi sută la sută eu însămi când sunt singură cu ea. Dar am mereu senzația că îmi scapă printre degete și nu știu care dintre ciudățeniile mele ar putea fi o problemă. Nu mi-e de prea mare ajutor nici paranoia lui Dylan legată de faptul că oamenii ar putea afla despre noi. De parcă asta ar fi ceva mai rău decât moartea. N-am de gând să umblu prin Brooklyn povestind despre iubirea noastră sau să particip la parada gay sau ceva, cel puțin nu încă. Dar nici nu mă interesează dacă află cineva. Singura de care îmi pasă e Dylan. Am întrebat-o odată dacă îi e rușine cu relația noastră și n-a fost bine.

„Nu“, spusese ea, arțăgoasă. Eram în dormitorul meu, ca de obicei. „Doar că nu vreau ca cineva de la școală să afle chestii despre viața mea privată, OK?“

Viața mea privată. O spusese ca pe un lucru de importanță majoră, pe care era obișnuită să-l ascundă. Asta m-a făcut să mă întreb câți băieți păziseră secretele lui Dylan înaintea mea. Poate chiar și alte fete, ce știu eu? Întrebarea asta mă bântuie de câteva săptămâni, dar mă abțin s-o spun cu voce tare. Mi-e teamă de răspuns. În orice caz, ar fi dezavantaje. Nu pot decât să sper că Dylan o să renunțe la ideea de a ține ascunsă relația noastră. Pentru că nu știu dacă m-am îndrăgostit de ea, dar numai la ea mă gândesc. Și, când suntem împreună, mă simt legată de ceva mai mare și mai bun decât persoana mea. După mine, asta e iubire.

Vreau ca Dylan să rămână, să comandăm ceva de mâncare și să ne prefacem că suntem un cuplu căsătorit de mult. Aș putea chiar s-o sun pe Kelsey și să-i spun că sunt bolnavă. N-am mai făcut-o niciodată. Ar fi un gest iresponsabil, dar aș face asta pentru Dylan. Oricum, știu deja că nu rămâne niciodată. Dylan vine pe la mine să stea o oră, două, după școală. Apoi, de fiecare dată spune că trebuie să meargă acasă ca să ajungă la cină, să-și facă temele sau pentru că mama ei vrea să discute ceva cu ea. Poate că toate astea sunt adevărate. Dar mereu am impresia că sunt doar scuze.

Dylan încă se holbează la rafturile mele.

— E OK dacă toate cărțile sunt ale tale, spune ea.

Niciodată n-am fost în stare să mint ca lumea.

— …Mi se pare tare că-ți place așa de mult să citești.

Se dă mai în spate și se așază pe marginea patului, lângă mine:

— Cred că alți oameni își închipuie lucruri în capul lor când citesc. Își imaginează lumi întregi. Pentru mine sunt doar cuvinte pe o pagină, atât.

— Pe bune, nu-ți închipui nimic? întreb eu. Ce ciudat.

Văd cum i se lasă colțurile gurii. Ciudat. De ce oi fi spus-o așa? De parcă ar fi ceva în neregulă cu ea.

— E foarte tare, asta am vrut să zic, adaug eu, dar e prea târziu.

— Mda, mă rog, nu e deloc așa. Dar nu semăn cu tine, Amelia. Nu semăn cu nimeni.

Dylan sare în picioare și își înhață jeanșii. Îi trage pe ea, cu o față complet inexpresivă. Din clipa în care privirea ei capătă aerul ăsta îndepărtat, știu că întâlnirea noastră s-a sfârșit.

— Trebuie să plec. Astă seară e episodul ăla important al maică-mii. A invitat niște prieteni acasă, să se uite împreună. Trebuie s-o ajut să se pregătească.

Zici că-i robot, așa vorbește.

— Sigur, OK.

Mă ridic și îmi pun tricoul pe mine. Și ele reapar, luptându-se să-mi iasă pe buze. Întrebările care nu pot avea un răspuns bun. Dar de data asta nu mă pot opri:

— Sunt prima fată cu care ai fost?

— Ce contează?

Cel puțin, nu s-a crizat. Credeam că o s-o rupă la fugă.

— Sunt cu tine acum, nu?

Dylan își ia jacheta și geanta, apoi își desface părul din nodul care i se bălăngănea pe ceafă. Îmi spusese odată că maică-sii nu-i plăcea s-o vadă cu părul prins. Zicea că-i face fața prea lată.

— Probabil că nu contează. Dar chiar ești cu mine?

Simt că mi se face rău. Greșesc încercând s-o fac să vorbească despre asta. Ar trebui să mă mulțumesc cu ce îmi oferă. Dar nu reușesc să tac:

— …pentru că, uneori, am senzația că parcă nu ți-ai dori asta.

Dylan zâmbește și fața ei își recapătă strălucirea. Vine înapoi și se aruncă pe pat, lângă mine. Își lipește șoldul de piciorul meu și îmi netezește părul, așezându-mi o șuviță rebelă după ureche.

— Te plac, Amelia, spune ea. Dar vreau ca ceea ce avem să fie despre noi, nu despre a le demonstra ceva celor de la Grace Hall sau din Maggies. Nu e treaba nimănui, doar a noastră.

Nu mi-a răspuns la întrebare, știu asta. Însă e ceva romantic în felul în care a descris ce simte. De parcă am fi noi împotriva tuturor. Sunt o tâmpită că stric ceea ce avem. De ce am atâta nevoie ca oamenii să știe despre noi? Pentru că sunt o ciudată, d-aia. Pur și simplu nu pot să las lucrurile să curgă. Asta se întâmplă când petreci atât de mult timp singură, ca mine. Devii ciudat și te agăți de celălalt.

Dau din cap:

— Îmi pare rău, am vrut doar…

— E OK. Înțeleg.

Dylan zâmbește și se apleacă să mă sărute.

— Ești un pic cam smiorcăită. Ceea ce, în general, e destul de drăguț.

N-au trecut zece minute de când a plecat Dylan, și aud un zgomot ciudat de la parter. Stau la birou, îmi termin tema de la biologie. Îngheț și ascult cu atenție. Probabil că mi s-a părut. Trebuia să fi aprins naibii vreo lumină jos, pentru că deja s-a-ntunecat afară. Iar acum sunt blocată tocmai la etaj, în camera mea, într-o casă în care se face întuneric. Ce greșeală de începător! Genul de greșeală pe care n-aș face-o, în mod normal, pentru că sunt expertă în a sta singură acasă.

Îmi țin respirația și ciulesc urechile, în caz că se mai aude acel zgomot. O clipă e liniște. Tocmai sunt pe cale să trag aer în piept, când se aude din nou. Un bocănit discret, care se repetă, urmat de un sunet înfundat, dar ceva mai tare. Ca și cum cineva se lovește de lucruri prin întuneric pentru că nu cunoaște spațiul. Rahat, chiar a intrat cineva în casa mea?

Iau repede mobilul și formez 911, dar nu apăs pe apelare. Dacă zgomotul se dovedește a nu fi nimic – și sunt sigură că-i așa – iar maică-mea află că am sunat la poliție? S-ar criza pentru că eu m-am crizat. Apoi s-ar simți super vinovată pentru că eram singură acasă și speriată. Cumva, m-aș trezi că ar aduce-o pe Leelah înapoi. Iar Leelah ar însemna s-o termin cu Maggies. Și cu Dylan.

Cu telefonul în mână și cu degetul pe apelare, mă strecor spre ușă. Scot capul din cameră și mă uit în jos, pe scară. Cineva trebuie să fi aprins lumina din bucătărie, poate pe cea mică de deasupra aragazului, sau poate lumina din baie. E posibil să fi lăsat-o eu aprinsă, sau să fi lăsat-o mama, când a plecat la muncă. Dar nu prea cred.

Nu pot să stau pur și simplu și să aștept să aflu dacă jos e cineva care la rândul lui așteaptă ocazia să mă omoare sau ceva. Mai bine ies să verific. Dacă rămân blocată în camera mea, nu mai am scăpare. Încep să cobor, cu spatele lipit de zid. Degetul îmi e tot pe apelare, dar încă nu am apăsat. Acum aud ușile dulapurilor deschizându-se și închizându-se. Sertare trase. Clar, e cineva care scotocește. Cineva care nu știe unde să caute.

Nu pot să risc și s-o mai întind cu telefonul ăla la 911. Odată ce apuc să văd cine e – și mă vede și persoana –, e prea târziu. Sunt aproape jos, pe scara care duce spre bucătărie, când apăs. Apoi îmi țin respirația.

— Nouă-unu-unu, ce urgență aveți? mă întreabă operatorul.

Dar individul din bucătărie mă aude dacă îi răspund.

Alo? Nouă-unu-unu, aveți o urgență?

— Da, șoptesc eu în cele din urmă. E cineva în casă și…

Apoi, cu coada ochiului, văd pe cineva chiar acolo, lângă scară.

— Ah, băga-mi-aș!

Mă întorc și mă împleticesc în sus, pe trepte. Când fac asta, telefonul îmi scapă din mână și cade departe de mine.

— Amelia! Doamne, ce faci?

Sunt deja sus, în capătul scării, când realizez că e vocea maică-mii. Mă întorc spre ea și o văd jos, lângă ultima treaptă, speriată și cu telefonul meu în mână. Îl duce la ureche:

— Alo? Da, nu, îi spune ea operatorului de la numărul de urgență, care probabil credea că tocmai mă omoară cineva în bătaie. Fiica mea v-a sunat, a crezut că e un hoț. Da, nu, sigur, stați puțin.

Pare super nervoasă când ridică telefonul spre mine:

— Vrea să discute cu tine, să se asigure că ești bine. Ești bine, Amelia?

A fost nevoie de multă muncă de lămurire ca să-l convingem pe operatorul de la 911 că la telefon era într-adevăr mama mea.

— Mamă, de ce nu mi-ai spus că vii acasă? Nu poți să apari așa, cu zece ore mai devreme decât vii vreodată! urlu eu după ce închid telefonul.

Din cauza tuturor chestiilor pe care le face Zadie și a mesajelor sinistre despre taică-meu și toate alea, mă irit super ușor zilele astea.

— Îmi pare tare rău, Amelia. N-am vrut să te sperii, spune maică-mea și îmi pune o mână pe spate. Trebuia să-ți dau mesaj, ai dreptate. Doar că eram așa de încântată că scap mai devreme! Voiam să-ți fac o surpriză.

— Misiune îndeplinită, spun.

Sunt afurisită, dar nu pot să mă abțin. Dintr-odată, toată viața mea îmi pare ridicolă. Adică, sunt singură acasă tot timpul. Și fusese decizia mea să nu o mai las pe Leelah să vină. N-a fost corect că am avut de ales între a fi tratată ca un bebeluș și a sta la izolare. Sigur m-aș fi purtat mai normal cu Dylan dacă mama ar petrece mai mult timp cu mine. Poate că i-aș fi povestit și despre Dylan și despre Maggies și despre toate, și chiar mi-ar fi plăcut să fac asta pentru că vreau ca cineva să știe. Maică-mea își privește pantofii o vreme, apoi se uită spre tavan. Închide ochii și scutură din cap.

— Ai dreptate, Amelia. N-ar trebui să-ți fac surprize de felul ăsta când ești singură acasă. Nu știu ce să spun. Nu m-am gândit.

Pare atât de obosită. Epuizată, chiar. Dintr-odată, simt că mă sufoc. Petrec zi după zi prefăcându-mă că nu contează că nu e lângă mine. Dar, în momentul ăsta, simt că nu-i chiar așa.

— Nu-i nimic, mamă, lasă, spun eu, pentru că ne e mult mai ușor amândurora să ne prefacem că e adevărat.

— Auzi, putem să-ncercăm măcar să salvăm seara?

Zâmbește, deși încă pare tristă:

— Hei, poate că putem să transformăm ieșirea de vineri în ieșirea de marți. Am putea chiar să mergem la Ginza și să mâncăm hibachi. Ce-ți place ție.

— OK, spun eu.

Îmi pare rău pentru ea. Plus că ideea nu e rea deloc. Și poate că asta e șansa mea. Poate că o să pot, în sfârșit, să vorbesc cu ea la masă, să-i povestesc despre Dylan, despre Maggies, chiar și despre mesajele legate de tata. Despre toate.

— Da, Ginza sună bine.

— Perfect, spune mama, apoi îmi cuprinde umerii cu brațul și mă strânge, puțin prea tare. Hai să mergem acum, că mor de foame.

Împrăștiată, dar creativă, cu nasul în cărți și mereu pe fugă. Încăpățânată și cu un doctorat în Sarcasm. Dușmanul declarat al somnului. Cinefilă de mică, cu căștile în urechi oriunde merge, imaginația o îndeamnă să viseze în cele mai (ne)potrivite momente.

Secretul orașului interzis (Vânătorii de comori #3) · James Patterson și Chris Grabenstein

„- Te-ai uitat prea mult la Misiune Imposibilă.” Cărțile pentru copii sunt leacul ideal împotriva realității. În urmă cu câțiva ani, aveam obiceiul să le ascund prin bibliotecă atunci când aveam oaspeți, pentru că nu voiam să las o impresie greșită. Societatea are un har malefic de a stabili legi nescrise, pe care nu îndrăznești să le încalci, oricât de puerile sau inutile ți s-ar părea, ca să nu ...[Read More]

Umanii · Matt Haig – „Mereu-ul este compus din acum-uri.”

„Mereu-ul este compus din acum-uri.” O carte care te face să râzi și să plângi, în același timp, este atât un dar, cât și un blestem. Te lași distras de glume, de situațiile amuzante, presărate cu replici acide sau cu numeroase aluzii sexuale, până când protagonistul se întoarce împotriva ta și te întâmpină cu o palmă „usturătoare”. Atunci, râsul devine o povară, iar acțiunile sale nu mai au darul...[Read More]

Un drum lung până jos · Jason Reynolds · Să nu plângi. Să nu torni. Să te răzbuni.

„Oamenii întotdeauna îi iubesc pe oameni mai mult când sunt morți.” Roman, poezie, confesiune și sicriu. Un drum lângă până jos nu este un volum obișnuit. Nu poate să fie încadrat într-un singur gen literar, etichetat și abandonat pe rafturile cititorilor, mereu în așteptarea unui stil revoluționar și a unei povești ce sfidează tiparele literaturii contemporane. Ne dorim haos și distrugere, război...[Read More]

Grupul Editorial Corint la Salonul Internațional de Carte Bookfest, ediția a XIII-a

Grupul Editorial Corint vă invită la ediția a XIII-a a Salonului Internațional de Carte Bookfest, care se va desfășura în perioada 30 mai-3 iunie, în pavilionul B2 de la Romexpo (Bulevardul Mărăști, nr 65-67, București). Intrarea este liberă. Bookfest reprezintă acel moment al anului în care sunt lansate cele mai așteptate titluri, iar acest an nu face excepție. V-am pregătit lansări cu invitați d...[Read More]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

*

Lost Password

Powered by watch naruto shippuden watch one piece watch one punch man online

Download by Wordpress Nulled Themes Keepvid youtube downloader