Fragment în avanpremieră: Ascensiunea (Destinul reginei #1), de Rebecca Ross

Ți-ai pregătit lista pentru #Bookfest13?

Dacă Ascensiunea, de Rebecca Ross, primul volum din seria „Destinul reginei”, nu se află în top 10 dorințe literare, regele Maevanei își va trimite soldații după tine! Eu te-am prevenit, iar misiunea mea s-a încheiat. Voi fi judecată ca trădătoare pentru că împărtășesc acest fragment cu tine, dar am decis să risc și să am încredere într-un străin, așa cum au procedat și Brienna și Cartier cu mine.

Fie ca aceste rânduri să te ajute să îți descoperi pasiunea!

Romanul a fost tradus de Alexandra Limoncu.

El a ales trădarea. Ea alege răzbunarea.

Deoarece este un copil din flori, mademoiselle Brienna Colbert a fost alungată din nobila ei familie și trimisă la Casa Magnalia, o școală pentru cei care doresc să devină maeștri ai uneia dintre cele cinci pasiuni: artele plastice, muzica, arta dramatică, înțelepciunea și cunoașterea.

Pe măsură ce ziua absolvirii se apropie, Brienna trebuie să facă față nu doar sentimentelor sale interzise față de inteligentul și frumosul ei profesor, maestrul cunoașterii Cartier Évariste, ci și năucitoarelor amintiri ale unuia dintre strămoșii săi, pe care începe să le retrăiască aievea. Iar aceste țăndari ale trecutului dau la iveală secrete periculoase și ajung să o arunce pe tânără în mijlocul unui complot îndrazneț, aproape nebunesc, menit să îl detroneze pe regele nedrept al Maevanei pentru a o reînscăuna pe urmașa reginelor îndrituite și a redeștepta la viață magia.

Războiul e pe punctul să înceapă, iar Brienna trebuie să aleagă de partea cui vrea să lupte: a pasiunii, loialității și dreptății sau a familiei de sânge și a ambiției.


Capitolul I

SCRISORI ŞI LECŢII

Primăvara târzie a anului 1566

De două ori pe săptămână, Francis venea și se ascundea în tufele de ienupăr ce creșteau în dreptul ferestrelor bibliotecii. Câteodată îmi plăcea să‑l las să aștepte. Avea picioare lungi și nu prea putea să stea locului, de aceea mă distra să mi‑l închipui ghemuit într‑un tufiș, nemișcat. Numai că de‑acum mai era numai o săptămână până când avea să înceapă vara, ceea ce mă făcea să mă grăbesc. Și, de asemenea, sosise vremea să‑i spun. Gândul ăsta îmi făcea inima să îmi bată mai tare în timp ce intram în acea după‑amiază în biblioteca umbroasă și tăcută. „Spune‑i că va fi pentru ultima oară!” mi‑am zis.

Am deschis fereastra încetișor și am simțit dulcea mireasmă a grădinii. Francis a țâșnit din poziția lui ca de gargui.

— Da’ ce‑ți mai place să lași omu’ s‑aștepte! a mormăit, așa cum făcea mereu.

Avea fața arsă de soare și câteva șuvițe rebele ale părului său castaniu‑închis, aproape negru, ca blana de samur, refuzau să stea prinse în coada lui împletită. Uniforma cafenie, de curier, îi era udă de sudoare și insignele de merit ce îi atârnau la piept, deasupra inimii, îi străluceau în bătaia soarelui. Se lăuda că era cel mai rapid curier din toată Valenia, în ciuda celor douăzeci și unu de ani, câți se zvonea că ar fi avut.

— Să știi: asta chiar că‑i pentru ultima oară, Francis! l‑am anunțat, înainte să mă pot răzgândi.

— Ultima oară? m‑a îngânat, însă deja rânjea spre mine.

Îi cunoșteam prea bine acel zâmbet. Era acela pe care îl afișa când dorea să obțină ceva cu orice preț.

— De ce?

— De‑aia! am exclamat, alungând, în același timp, un bondar curios. Chiar trebuie să mai întrebi?

— Acum am nevoie de tine mai mult ca oricând, mademoiselle! mi‑a răspuns și a scos din buzunarul cămășii două plicuri. Peste opt zile vine solstițiul de vară al sorții.

— Chiar așa, Francis! am izbucnit, știind că lui îi păsa doar de ardena mea soră Sibylle. Opt zile, iar eu încă mai am multe de pus la punct!

Am rămas cu privirea pironită pe plicurile din mâna lui. Unul îi era adresat lui Sibylle, celălalt era pentru mine. Am recunoscut scrisul bunicului: în sfârșit, îmi trimisese o scrisoare! Inima îmi bătea cu putere la gândul că acea epistolă ar fi putut conține…

— Ești îngrijorată?

M‑am uitat urât la el:

— Bineînțeles că sunt îngrijorată!

— N‑ar trebui să fii! Cred că te vei descurca de minune!

Era pentru prima oară când nu mă tachina. I se simțea sinceritatea în voce, limpede și blândă. Îmi doream să‑i împărtășesc încrederea că peste opt zile, când cea de‑a șaptesprezecea vara avea să‑mi însemne trupul, eu urma să devin o stăpână a pasiunii. Că urma să fiu una dintre alese.

— Nu cred că maestrul Cartier…

— Dar cui îi pasă de ce crede maestrul tău? m‑a întrerupt Francis cu o nonșalantă ridicare din umeri. Ar trebui să‑ți pese doar de ce simți tu!

M‑am încruntat la auzul acestor cuvinte, încercând să‑mi imaginez cum i‑ar fi replicat maestrul Cartier. Îl cunoșteam pe Cartier de șapte ani. Pe Francis îl știam doar de vreo șapte luni. Făcusem cunoștință cu un an în urmă, în noiembrie. Eu stăteam la fereastra deschisă, așteptând lecția de după‑amiază cu maestrul Cartier, când Francis a trecut pe aleea cu pietriș. Știam cine era, la fel ca toate celelalte ardene‑surori. Îl vedeam adesea cum lua și aducea corespondența la Casa Magnalia. Însă aceea fusese prima noastră întâlnire, când mă rugase să‑i transmit lui Sibylle o scrisoare confidențială. Ceea ce am și făcut, devenind, astfel, complice la schimbul lor epistolar.

Firește că‑mi pasă de părerea maestrului Cartier, pentru că el este acela care mă susține pentru a dobândi stăpânirea
pasiunii! m‑am rățoit eu.

— Doamne sfinte, Brienna! a exclamat Francis în vreme ce un fluturaș se pregătea să aterizeze pe umărul lui. Tu ar trebui să‑ți susții cauza, nu crezi?

Asta chiar m‑a lăsat fără replică, iar Francis a profitat.

— Apropo, știu cine sunt protectorii pe care i‑a invitat Văduva la solstițiu.

— Ce?! Cum?!

Însă știam foarte bine cum reușise să afle. El preluase toate scrisorile și văzuse numele și adresele de pe plicuri. Am mijit ochii la el, ceea ce i‑a adâncit gropițele din obraji. Din nou zâmbetul acela! Vedeam limpede de ce se îndrăgostise Sibylle de el, însă era prea jucăuș pentru a fi pe gustul meu.

— Of, dă‑mi odată scrisorile‑alea! am țipat și m‑am repezit să i le smulg din mână.

S‑a ferit, căci se aștepta la reacția mea.

— Și nu te interesează să afli cine sunt protectorii aceia? m‑a tachinat. Căci unul dintre ei va fi al tău peste numai opt zile…

M‑am uitat lung la el sau, mai degrabă, dincolo de chipul lui de adolescent și de statura lui de uriaș. Grădina era uscată și tânjea după ploaie, tremurând în adierea ușoară.

— Dă‑mi scrisorile!

— Dar, dacă asta este ultima pentru Sibylle, trebuie să o rescriu…

— Pe Sfântul LeGrand, Francis, zău că n‑am timp pentru jocurile tale!

— Te rog, lasă‑mă să îi scriu o ultimă scrisoare! Nu știu unde va fi Sibylle peste o săptămână.

Ar fi trebuit să‑mi fie milă de el – vai, cât de amarnică‑i durerea de a iubi o stăpână a pasiunii atunci când tu nu ești asemenea ei! Dar trebuia să rămân fermă pe poziție. Să‑l las, totuși, să‑și conceapă scrisoarea, așa cum ar fi trebuit să facă de la bun început? Până la urmă, am încuviințat cu un oftat, dar numai pentru că eram mânată, mai degrabă, de dorința de a intra în posesia scrisorii de la bunicul.

Francis mi le‑a înmânat, în sfârșit. Pe aceea de la bunicul am vârât‑o repede în buzunar, însă am rămas în mână cu epistola lui Francis.

— De ce ai scris‑o în dairină? l‑am întrebat, cercetând literele lăbărțate de pe plic.

O scrisese în limba vorbită în Maevana, țara reginei de la miazănoapte: „Pentru Sibylle, soarele meu și luna mea, viața și a mea lumină”. Aproape că m‑a pufnit râsul, dar am reușit să mă opresc la timp.

— N‑o citi! a sărit, bujorii înflorindu‑i și mai tare în obrajii deja arși de soare.

— Am văzut scrisul de pe plic, nerodule! Da’ bineînțeles c‑o voi citi!

— Brienna!

S‑a repezit spre mine, însă am pierdut ocazia să‑l necăjesc pentru ultima oară, căci am auzit cum se deschidea ușa bibliotecii. Știam și fără să mă uit că maestrul Cartier era acela care se apropia. Timp de trei ani îmi petrecusem aproape fiecare zi alături de el și sufletul meu ajunsese să se obișnuiască până și cu felul în care își făcea intrarea într‑o încăpere.

Am ascuns repede scrisoarea lui Francis în buzunar, lângă aceea a bunicului, și i‑am aruncat o privire curierului prin care încercam să‑i atrag atenția în timp ce închideam fereastra. Francis a înțeles mișcarea prea târziu, așa că i‑am strivit degetele de pervaz. I‑am auzit limpede geamătul de durere, sperând că zgomotul închiderii ferestrei l‑a acoperit suficient, încât să nu ajungă la urechile lui Cartier.

— Maestre Cartier! l‑am întâmpinat cu răsuflarea tăiată, întorcându‑mă pe călcâie spre el.

Dar nu se uita la mine. L‑am urmărit cum își pune sacul de piele pe un scaun și cum scoate dinăuntru câteva cărți pe care urma să le studiem în timpul lecției, așezându‑le apoi pe masă.

— Azi nu mai lăsăm fereastra deschisă?

Privirile nu ni se întâlniseră încă. Era cu atât mai bine pentru mine, întrucât simțeam că îmi dogoreau obrajii, și nu soarele era cauza!

— Bondarii sunt o adevărată pacoste astăzi! i‑am răspuns, uitându‑mă, discret, peste umăr, doar ca să‑l văd pe Francis cum alerga pe aleea cu pietriș către grajduri.

Cunoșteam prea bine regulile Casei Magnalia. Știam că nu trebuia să înfiripăm nicio relație amoroasă câtă vreme eram ardene. Sau, ca să fim mai realiști, că nu trebuia să lăsăm să fim prinse cu vreun iubit. Fusese o prostie din partea mea să fac pe curierul între Sibylle și Francis.

Am privit în față, doar pentru a vedea cum maestrul Cartier mă urmărea.

— Cum mai stai cu învățarea caselor nobiliare valeniene? m‑a întrebat el și mi‑a făcut semn să mă apropii de masă.

— Foarte bine, maestre! am răspuns și m‑am așezat pe scaunul meu preferat.

— Hai să începem cu genealogia Casei Renaud, pornind de la cel dintâi născut! mi‑a cerut Cartier, luând, la rândul lui, loc pe scaunul din fața mea.

— Cu familia nobiliară Renaud?

Doamne, ai milă! Normal că vrea să înceapă cu descendenții unei familii regale atât de numeroase! Cea pe care m‑am chinuit atât să o învăț!

— Este vorba de înaintașii regelui nostru! mi‑a reamintit, privindu‑mă fără să clipească.

Văzusem de nenumărate ori acea privire. La fel și ardenele mele surori, care se plângeau toate de Cartier în spatele ușilor închise. Era cel mai chipeș dintre arialii Casei Magnalia, maestrul care preda cunoașterea, însă era și cel mai exigent. Oriana spunea că avea o piatră în loc de inimă. Îi și desenase odată o caricatură, înfățișându‑l ca pe un om care ieșea dintr‑o stâncă.

— Brienna!

Mi‑a rostit numele în vreme ce bătea cu degetele în masă, căci era pe cale să‑și piardă răbdarea.

— Iertare, maestre!

Am încercat să‑mi amintesc numele celui dintâi născut al familiei domnitoare Renaud, însă mintea îmi stătea doar la scrisoarea bunicului, care mă aștepta în buzunar. De ce‑i luase atât de mult să‑mi scrie?

— După cum știi, cunoașterea este cea mai solicitantă dintre pasiuni, a rupt Cartier tăcerea care se prelungea prea mult.

M‑am uitat în ochii lui, întrebându‑mă dacă încerca să insinueze, cu finețe, că nu aveam nicio înclinație către așa ceva. În unele dimineți, chiar asta era și părerea mea.

În primul an pe care mi‑l petrecusem în Casa Magnalia studiasem pasiunea artelor plastice. Dar, cum nu aveam nicio înclinație artistică, anul următor l‑am dedicat muzicii. Însă glasul meu era mai rău decât al unei afone, iar degetele mele făceau instrumentele să zbârnâie ca niște pisici în călduri. În al treilea an, am încercat să dobândesc arta dramatică, dar am descoperit că nu‑mi pot depăși tracul cu niciun chip. Astfel încât, în cel de‑al patrulea an, am cochetat cu înțelepciunea, un an foarte greu, de care nici nu doream să‑mi mai amintesc. Apoi, la paisprezece ani, m‑am văzut nevoită să‑l rog pe Cartier să mă accepte drept ucenică, să mă transforme într‑o stăpână a cunoașterii în cei trei ani care îmi rămăseseră de stat la Magnalia.

Știam – și bănuiesc că știau și ceilalți profesori pe la orele cărora trecusem – că mă aflam aici datorită secretului pe care bunicul i-l dezvăluise Văduvei în urmă cu șapte ani. Nu eram aici pentru că meritam în vreun fel asta. Nu eram pentru că străluceam de talent și calități, așa cum era cazul celorlalte ardene‑surori, pe care le iubeam ca pe niște surori adevărate. Dar poate că asta mă făcea să‑mi doresc și mai mult să demonstrez că pasiunea nu era, nicidecum, un talent înnăscut, așa cum credeau unii, ci că putea fi dobândită de oricine, fie om de rând, fie nobil, chiar și fără nicio înzestrare din născare.

— Poate că ar trebui să revin la prima lecție, a spus Cartier, trezindu‑mă din reverie. Ce este pasiunea, Brienna?

Catehismul pasiunii! Îmi răsuna prin minte, unul dintre primele pasaje pe care le‑am memorat vreodată, acela pe care toate ucenicele îl știau pe dinafară.

Nu mă lua de sus punându‑mi această întrebare chiar acum, cu opt zile înaintea solstițiului de vară, însă sentimentul de rușine m‑a încercat amarnic până când am avut curajul să‑i întâlnesc privirea și să văd că semnificația întrebării lui era mai adâncă.

„Ce dorești tu, de fapt, Brienna?” parcă mă întrebau ochii lui. „De ce vrei să stăpânești o pasiune?”

Însă eu i‑am oferit răspunsul care îmi fusese predat, deoarece am considerat că era cel mai sigur.

— Pasiunea este împărțită în cinci inimi, am început. Pasiunea înseamnă arte plastice, muzică, artă dramatică, înțelepciune și cunoaștere. Pasiunea este devoțiune necondiționată, este fervoare și agonie, este cumpătare și ardoare. Nu cunoaște margini și poate aparține unui bărbat sau unei femei, indiferent de clasa din care fac parte sau de statutul lor, indiferent care le este moștenirea. Pasiunea devine una cu bărbatul sau cu femeia, tot așa cum bărbatul sau femeia devin una cu pasiunea. Este o aducere la desăvârșire a priceperii și a trupului, un simbol al devotamentului, evlaviei și faptelor unui om.

N‑aș putea spune dacă răspunsul meu învățat pe dinafară l‑a dezamăgit sau nu pe Cartier. Chipul lui era întotdeauna impasibil: nici măcar o dată nu l‑am văzut zâmbind, nici măcar o dată nu l‑am auzit râzând. Uneori aveam impresia că nu era cu mult mai în vârstă decât mine, dar apoi îmi spuneam că sufletul meu e tânăr, pe când al lui, nu. Era, de departe, mult mai experimentat și mai educat decât mine, probabil, deoarece copilăria îi fusese întreruptă prea devreme. Oricare i‑ar fi
fost vârsta, o cantitate uriașă de cunoaștere era înmagazinată în mintea lui.

— Am fost ultima alegere care îți mai rămăsese, Brienna! mi‑a spus, în cele din urmă, neluând în seamă ce îi recitasem din catehism. Ai venit la mine în urmă cu trei ani și m‑ai rugat să te pregătesc pentru cel de‑al șaptesprezecelea solstițiu al tău. Totuși, în loc să am la dispoziție șapte ani ca să fac din tine o maestră a cunoașterii, am avut doar trei!

Îmi venea tare greu să‑i îndur remarcile. Mă făcea să mă gândesc la Ciri, cealaltă ucenică a lui. Ciri se adâncea în cunoaștere cu o râvnă de invidiat, însă ea avea în spate șapte ani de instruire! Bineînțeles că nu mă puteam compara cu ea!

— Iertare că nu sunt precum Ciri! am spus înainte să‑mi pot înghiți sarcasmul.

— Ciri a început instruirea pe când avea zece ani, mi‑a reamintit el, calm.

Și‑a făcut de lucru cu o carte de pe masă, pe care a ridicat‑o apoi. A răsfoit câteva pagini ale căror colțuri fuseseră îndoite, lucru pe care îl detesta profund. L‑am urmărit cum a netezit cu grijă hârtia învechită.

— Îmi regretați alegerea, maestre?

De fapt, am vrut să‑l întreb: „De ce nu m‑ați refuzat când v‑am rugat să‑mi deveniți maestru în urmă cu trei ani? Dacă trei ani nu erau de ajuns pentru a stăpâni pasiunea, de ce nu mi‑ați spus «nu» de la bun început?”

Dar poate că ochii mei au reușit să exprime clar toate aceste gânduri, căci s‑a uitat la mine, după care și‑a întors privirea, întristat, revenind cu atenția ațintită asupra cărților.

— Eu, unul, nu am decât vreo câteva regrete, Brienna, mi‑a răspuns.

— Ce se întâmplă dacă nu mă va alege niciun protector la solstițiu? l‑am întrebat.

Dar știam prea bine ce soartă îi aștepta pe tinerii și pe tinerele care nu reușeau să treacă testul. Acești nefericiți ajungeau, adesea, niște biete suflete distruse, niște inadaptați, care nu își găseau nicăieri locul, căci nu mai aparțineau niciunui grup, ocoliți și de pasiune, dar și de oamenii de rând. Să îți dedici atâția ani din viață, tot timpul și toată atenția unei pasiuni fără să ajungi s‑o stăpânești…

Asta chiar te făcea să te transformiîntr‑un „necorespunzător”, cum erau denumiți acești paria și cum ajungeau să fie considerați de toată lumea. Ei nu mai erau nici ucenici, dar nici nu ajungeau stăpâni ai pasiunii și se trezeau, pe neașteptate, aruncați din nou în societate, încercând din răsputeri să devină, cumva, de folos.

În timp ce îi așteptam răspunsul, m‑am gândit la metafora despre care îmi vorbise, în primul meu an de ucenicie, ma‑ estra Solene, atunci când își dăduse seama că eram departe de a fi cine știe ce artistă a penelului: pasiunea se dezvoltă în etape. Călătoria începe ca ucenică. Ardena poate fi asemuită cu o omidă. Aceasta este perioada când învățăcelul devorează învățătura primită și încearcă să stăpânească pasiunea cu toată forța de care este în stare, ceea ce poate să se întâmple în doi ani, dacă e un copil‑minune, sau în zece, dacă e un învățăcel mai leneș.

Casa Magnalia avea un program de învățământ de șapte ani, destul de riguros în comparație cu acelea ale altor case ale cunoașterii (sau școli de pasiuni, cum li se mai spunea) din Valenia, ale căror programe se întindeau și pe opt sau nouă ani de studiu. Apoi urma etapa stăpânirii pasiunii – marcată printr‑o ceremonie în cadrul căreia fostului învățăcel i se ofereau o mantie și un titlu onorific – și, imediat după aceasta,
stadiul în care era angajat de către un protector, un binefăcător.

În această etapă fostul ucenic putea fi asemuit cu o crisalidă, căci își menținea și își sporea pasiunea, aducând‑o la maturitate, pregătindu‑se, totodată, pentru stadiul final, acela de fluture, în care pasiunea sa îi putea fi înfățișată lumii fără opreliști sau ajutor, deplină, desăvârșită.

Așadar, gândul meu era la fluturi când Cartier mi‑a dat el răspunsul:

— Bănuiesc că tu vei fi prima din categoria ta, micuța mea ucenică!

Împrăștiată, dar creativă, cu nasul în cărți și mereu pe fugă. Încăpățânată și cu un doctorat în Sarcasm. Dușmanul declarat al somnului. Cinefilă de mică, cu căștile în urechi oriunde merge, imaginația o îndeamnă să viseze în cele mai (ne)potrivite momente.

Casa Editorială ART își întâmpină cititorii la Bookfest cu peste 100 de noutăți

Editurile Vlad și Cartea cu Genius, Arthur, Youngart, Grafic, ART și Paladin, parte a Grupului Editorial ART, vă invită la cea de-a XIV-a ediție a Salonului Internațional de Carte Bookfest, în perioada 29 mai – 2 iunie 2019. Peste 1200 de titluri, dintre care mai bine de 100 de noutăți, sunt pregătite să-și întâlnească cititorii de toate vârstele. Proiectul de publicare a scriitorilor români pentr...[Read More]

Noutățile Grupului Editorial Trei la Bookfest 2018

Editura Trei lansează, în premieră în România, cartea fenomen 12 Reguli de viață. Un antidot la haosul din jurul nostru a celebrului psiholog clinician Jordan Peterson, la cea de a XIII-a ediție a Salonului Internațional de Carte Bookfest, care se va desfășura în perioada 30 mai – 3 iunie, în noul pavilion B2 de la Romexpo. În 12 Reguli de viață. Un antidot la haosul din jurul nostru, publicată în...[Read More]

Noutățile editurii Cartea Copiilor la Gaudeamus 2017

Editura Cartea Copiilor îşi așteaptă cu drag cititorii și prietenii la Târgul Internaţional Gaudeamus, 22-26 noiembrie 2017, în Pavilionul Central Romexpo, la standul 237, nivelul 4.50, între orele 10:00 şi 20:00. Printre noutățile absolute ale editurii Cartea Copiilor, pe care cititorii le vor descoperi la Gaudeamus 2017, se numără: „Când vine Crăciunul? 24 de poveşti de citit împreună în aştepta...[Read More]

Femeia din Orient Express · Lindsay Jayne Ashford – „Trebuie să-ţi foloseşti materia cenuşie.”

„Trebuie să-ţi foloseşti materia cenuşie.” Lindsay Jayne Ashford mi-a oferit oportunitatea să urc în Orient Express şi să o cunosc pe Agatha Christie, una dintre autoarele mele preferate. Agatha Christie sau… Femeia din Orient Experss. Nu-mi plac călătoriile cu trenul (mereu mă enervez şi, nu de puţine ori, am fost nevoită să îmi muşc limba pentru a nu le oferi o replică acidă „colegilor” me...[Read More]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

*

Lost Password

Powered by watch naruto shippuden watch one piece watch one punch man online

Download by Wordpress Nulled Themes Keepvid youtube downloader