Fragment în avanpremieră – Jack Spintecătorul: Crimele din Whitechapel, de Kerri Maniscalco

Întotdeauna am fost fascinată de legenda lui Jack Spintecătorul. Am citit numeroase teorii și supoziții, însă, cum niciodată nu vom afla adevărul, dacă au existat trei ucigași, dacă toate crimele au fost opera unui nebun sau dacă familia regală a fost implicată, am ales să nu le mai povestesc prietenilor mei despre interesul meu neobișnuit pentru criminali în serie, alegând să citesc despre ei în secret și să văd aproape toate filmele, serialele și documentarele care mi-ar fi putut potoli, pentru o perioadă, curiozitatea.

Leda Edge mi-a făcut o mare bucurie când a anunțat publicarea primului volum din seria Anchetele lui Audrey Rose, de Kerri Maniscalco. Jack Spintecătorul: Crimele din Whitechapel, în traducerea Oanei Chițu, apare la sfârșitul lunii mai la Salonul de Carte Bookfest 2018 și, pentru ca așteptarea să fie mai puțin dureroasă, am furat un fragment din redacție, dornică să-l împărtășesc cu voi (bine, m-a ajutat puțin și coordonatorul colecției). Sper că nu sunteți sensibili, pentru că veți participa la o autopsie.

Audrey Rose Wadsworth, fiica unui controversat lord britanic, duce o viață dublă. Ziua, tânăra de doar 17 ani își împarte timpul între ceaiuri dansante, spectacole de circ și probe la croitoreasă. Seara, studiază în secret medicina și își ajută unchiul să facă autopsii. Când diabolicul Jack Spintecătorul începe să terorizeze întreaga Londră, ucigând femei nevinovate, Audrey Rose pornește o investigație pe cont propriu. Ancheta însă o va aduce în fața unor adevăruri greu de digerat, iar adolescenta va trebui să ia decizii care îi vor frânge inima.


UNU
INCIZIE PRELIMINARĂ

Laboratorul doctorului Jonathan Wadsworth,

Highgate

30 august 1888

Mi‑am așezat degetul mare și arătătorul pe carnea rece ca gheața, întinzând‑o deasupra sternului, așa cum îmi indicase unchiul.

Era imperios necesar să fac corect incizia preliminară.

Am pus cu mare răbdare metalul pe piele, asigurându‑mă că unghiul era potrivit pentru o tăietură cât mai precisă. L‑am simțit pe unchiul veghind asupra mea, studiindu‑mi fiecare mișcare, însă privirea îmi era ațintită doar asupra bisturiului pe care îl țineam în mână.

Fără să ezit, am trasat o linie precisă de la umăr la stern, străduindu‑mă să tai cât mai adânc posibil. Am ridicat ușor din sprâncene, înainte să‑mi reiau mina impasibilă. Carnea de om se despica mult mai ușor decât mă așteptasem. Nu părea să fie prea diferit de tăierea unei bucăți de carne de porc înainte de a o prăji – iată un gând care ar fi trebuit să mă tulbure mai mult decât simțeam în momentul acela.

Un miros dulceag și grețos s‑a ridicat din incizia făcută. Cadavrul nu era la fel de proaspăt ca alelalte. Aveam o vagă bănuială că nu toți subiecții erau obținuți pe căi legale sau voluntare și regretam decizia de a fi refuzat oferta unchiului de a folosi un aparat de respirat.

Rotocoale de aburi mi s‑au înălțat printre buze, dar am rezistat înclinației naturale de a mă lăsa cuprinsă de frisoane. M‑am dat înapoi, cu rumegușul scârțâind sub papuci, și mi‑am examinat munca. Din rană abia dacă se scurgea sânge. Lichidul era prea gros ca să curgă roșiatic și prea străin de mine ca să fie cu adevărat înfricoșător. Dacă omul ar fi fost mort de mai puțin de treizeci și șase de ore, atunci sângele s‑ar fi scurs pe masă și apoi pe podea, îmbibând rumegușul. Am șters lama bisturiului pe șorț, lăsând în urma ei o dungă întunecată. Era, cu adevărat, o incizie reușită.

M‑am pregătit pentru următoarea tăietură, însă unchiul a ridicat o mână în aer, oprindu‑mă. Mi‑am mușcat buza, blestemându‑mă că uitasem atât de curând următorul pas din lecția lui.

Animozitățile care încă existau între unchiul și tata – niciunul nu părea să‑și amintească de la ce porniseră, deși eu știam destul de bine – îl făcuseră pe cel dintâi să ezite în ceea ce privește hotărârea de a‑mi continua ucenicia alături de el. O dovadă de incompetență, cât de mică, mi‑ar fi zădărnicit planurile, mai ales dacă speram să merg la cursuri a doua zi.
— Un moment, Audrey Rose, a zis el, smulgându‑mi bisturiul murdar dintre degete.

Un miros înțepător se ridicase în aer, amestecându‑se cu duhoarea organelor în putrefacție. Unchiul a desfăcut o sticluță cu un lichid transparent și a stropit o cârpă. Antisepticul era un produs nelipsit în laboratorul lui, pe care îl folosea în special în cazul bisturielor. Ar fi trebuit să‑mi amintesc să șterg cealaltă lamă. Nu trebuia să mai fac aceeași greșeală și altă dată.

Am aruncat o privire de jur-împrejurul pivniței, unde alte câteva cadavre zăceau aliniate la perete, cu membrele albe ca niște ramuri acoperite de zăpadă. Aveam să stăm acolo toată noaptea dacă nu mă grăbeam, iar tata, bine‑cunoscutul lord Edmund Wadsworth, avea să trimită Scotland Yard‑ul dacă nu mă întorceam acasă în curând. Dat fiind rangul lui, probabil că ar fi convocat pentru mine o mică armată.

Unchiul a închis la loc sticla cu acid fenic, apoi mi‑a întins un nou bisturiu, ce semăna cu un cuțit de masă lung și subțire. Lama lui era mult mai ascuțită decât cea a instrumentului chirurgical de dinainte. Cu bisturiul sterilizat, am făcut aceeași incizie la umărul opus, apoi am coborât spre abdomenul celui decedat, oprindu‑mă chiar deasupra ombilicului.

Unchiul nu mă avertizase cu privirea la cât de dificil avea să fie să tai deasupra cutiei toracice. I‑am aruncat o privire, însă ochii lui erau ațintiți asupra cadavrului. Uneori, întunericul căutăturii lui mă înspăimânta mai tare decât morții pe care îi măcelăream.

— Va trebui să desfaci coastele înainte să ajungi la inimă.

Era limpede că unchiului îi venea greu să nu se apuce el însuși de treabă. Cadavrele îi țineau companie în cele mai multe nopți, de parcă erau niște cărți captivante; îi era drag să le disece și să le descopere secretele dintre paginile lor din piele și oase.

Am desfăcut repede cutia toracică, înainte ca obsesia să pună stăpânire pe unchiul, și am scos la iveală inima și restul viscerelor. Un miros fetid m‑a izbit în plin și, fără să vreau, m‑am dat câțiva pași înapoi, aproape punându‑mi o mână peste gură. Era ocazia pe care o așteptase unchiul. Acesta a înaintat, însă până să mă dea la o parte, mi‑am afundat mâinile în abdomen, pipăind membranele moi și alunecoase până ce am găsit ceea ce căutam.

Mi‑am adunat tot curajul pentru misiunea de a scoate ficatul, apoi am acceptat iar bisturiul întins de unchiul meu. După câteva incizii și mișcări bruște, organul s‑a desprins și l‑am trântit cu un pufnet, pe o tavă goală, rezistând tentației de a‑mi șterge mâinile pe șorț. Una era să‑i pun pe servitorii unchiului să spele un pic de sânge, însă mâzga lipicioasă și mucusul ce‑mi acopereau acum degetele erau cu totul altceva. Nu ne permiteam să pierdem încă o menajeră, iar unchiul nu ar mai
fi suportat zvonurile ce zburau din gură în gură. Unii oamenii deja îl credeau țicnit.

— Cum crezi că a decedat acest om, nepoată?

Ficatul arăta groaznic. Mai multe cicatrici îl brăzdau în lung și‑n lat, ca niște râuri și afluenți secați. Prima mea impresie era că omului nu‑i fusese străină băutura.

— Pare să fi murit de ciroză.

Am arătat spre urmele de pe organ.

— Cred că ficatul lui nu mai funcționa cum trebuie de ceva vreme.

Am dat apoi ocol mesei, m‑am așezat la capul omului și i‑am deschis una dintre pleoape.

— În jurul albului ochilor are o nuanță ștearsă de galben, ceea ce‑mi întărește bănuiala că trupul lui era într‑un ușor declin de câțiva ani.

M‑am reîntors la ficat și am îndepărtat cu grijă o secțiune transversală pentru a o studia mai târziu la microscop. Apoi am spălat bucățica de carne și am pus‑o într‑un borcan, la păstrare. Trebuia să o etichetez și să așez vasul pe perete, alături de celelalte organe murate. Era important să țin o evidență minuțioasă a fiecărei analize post‑mortem.

Unchiul a dat din cap mulțumit.

— Foarte bine! Într‑adevăr, foarte bine! Și ce zici de…

Ușa laboratorului s‑a izbit brusc de perete, iar în pragul ei a apărut silueta unui bărbat. Era imposibil să‑ți dai exact seama cum arăta sau ce vârstă avea vizitatorul din cauza pălăriei aproape trase pe ochi și a hainei ce mai avea un pic și mătura podeaua, însă omul era extrem de înalt. Nu am îndrăznit să fac nicio mișcare, sperând că unchiul avea să dea la iveală vreo armă; acesta însă nu a părut deloc impresionat de personajul misterios din fața noastră.

Ignorându‑mi complet prezența, bărbatul și‑a îndreptat atenția asupra unchiului meu:

— E gata, profesore!

Vocea lui era plăcută, domoală și părea tânără. Am ridicat o sprânceană, intrigată de ce ar fi putut pune la cale un student alături de unchiul meu.

— Așa de curând?

Unchiul s‑a uitat la pendulă, apoi la cadavrul de pe masă și în final la mine. Habar n‑aveam cine era băiatul acela necioplit sau ce anume era deja gata, însă instinctul îmi spunea că orice ar fi fost n‑avea cum să fie de bine, la o oră atât de târzie. Unchiul și‑a frecat bărbia. După o clipă de gândire, care mie una mi‑a părut o eternitate, m‑a întrebat:

— Ești în stare să închizi cadavrul de una singură?

Mi‑am îndreptat spatele și mi‑am ridicat bărbia:

— Bineînțeles!

Era absurd ca unchiul să creadă că n‑aș fi în stare să duc la bun sfârșit o misiune atât de ușoară, mai ales după ce pescuisem destul de bine și singură măruntaiele mortului. Dintre toate sarcinile, aceasta avea să fie cea mai simplă.

— Mătușa Amelia zice că lucrul meu de mână este cu adevărat impresionant, am simțit nevoia să adaug.

Doar că mătușa, cu siguranță, nu se gândise la cusutul pielii.

— În orice caz, am exersat sutura pe un hoit de mistreț astă‑vară și nu am avut nicio problemă. Nu cred că va fi cu mult mai greu acum.

Personajul întunecat a chicotit, scoțând un sunet al naibii de plăcut. Mi‑am păstrat calmul, deși clocoteam în sinea mea. Nu spusesem nimic amuzant. A coase pielea sau pânza era totuna; meșteșugul conta, nu materialul.

— Prea bine!

Unchiul și‑a pus un palton negru și a scos ceva ce nu am reușit să văd prea bine dintr‑o cutie aflată în apropierea biroului său.

— Poți închide cadavrul, Audrey Rose! Ai grijă să încui pivnița când pleci!

Tânărul a dispărut în sus pe trepte, fără a‑și mai arunca privirea înapoi, iar eu m‑am simțit bucuroasă să‑l văd plecat. Unchiul s‑a opri în pragul ușii, bătând nervos cu degetele lui pline de cicatrici în cadrul de lemn.

— Trăsura mea te va duce acasă după ce termini. Lasă celelalte specimene pentru mâine după‑amiază!

— Unchiule, stai!

Am înconjurat în grabă masa de disecție.

— Cum rămâne cu școala, mâine? Ai spus că‑mi vei da un răspuns în noaptea asta.

Unchiul a privit o clipă la cadavrul de pe masă, apoi la chipul meu crispat de așteptare. Aproape că‑l puteam vedea făcând stratageme și inventând o mie de motive pentru care nu s‑ar fi căzut să particip la cursurile lui de medicină legală. Buna‑cuviință era ultima dintre grijile lui.

Tata avea să‑l facă una cu pământul dacă descoperea că‑i sunt ucenic.

Unchiul Jonathan a oftat din toți rărunchii:

— Să vii îmbrăcată în băiat! Iar dacă sufli un singur cuvânt, cursul de mâine va fi primul și ultimul la care vei participa. Pricepi?

Am dat din cap cu hotărâre.

— Promit! O să tac mormânt.

— Ah, a spus unchiul, punându‑și pălăria și trăgându‑și‑o peste frunte, morții vorbesc celor ce ascultă. Fii chiar mai tăcută decât ei.

DOI
RĂZBUNAREA SÂNGELUI

Școala pentru băieți Harrow,

Londra

31 august 1888

Conform unchiului meu, nu cursese chiar atât de mult sânge pe cât ar fi fost de așteptat în urma unei lovituri așa de violente la gât. Abia mai puteam ținea pasul cu detaliile scenei scabroase la care asistase în acea dimineață, iar notițele mele erau mai degrabă dezordonate, la fel cum îmi erau și gândurile.

— Spuneți‑mi, băieți, a zis unchiul Jonathan în timp ce se plimba pe podiumul jos din centrul sălii, iar o clipă, ochii lui de un verde spălăcit s‑au oprit asupra mea. Ce sugerează dovezile, din moment ce sângele găsit sub cadavru era deja coagulat? Ba chiar mai mult de atât, de‑abia s‑a găsit suficient sânge cât să umple o jumătate de halbă; ce ar putea spune acest lucru despre sfârșitul victimei noastre?

Nevoia presantă de a striga răspunsul era ca o bestie jalnică ce năzuia să se elibereze din cușca în care făgăduisem să o încui. În loc să‑mi alung demonul, am șezut liniștită, cu buzele strânse și cu pălăria trasă peste ochi. Mi‑am ascuns iritarea scrutând expresiile de pe chipurile colegilor mei de clasă și am oftat în sinea mea. Cei mai mulți se înverziseră și păreau să fie pe punctul de a‑și vărsa mațele. Îmi era peste putință să‑mi imaginez cum aveau ei să reziste unei disecții. Mi‑am
curățat, cât am putut de subtil, sângele uscat de sub unghii, amintindu‑mi senzația pe care o încercasem ținând un ficat în mâini, și m‑am întrebat ce nou sentiment avea să‑mi mai trezească apropiata autopsie.

Un băiat cu păr șaten‑închis – la fel de grijuliu aranjat ca și uniforma perfect călcată – a ridicat în aer mâna dreaptă ca o săgeată. Vârfurile degetelor îi erau acoperite cu pete de cerneală, ca și cum ar fi fost prea ocupat cu luatul notițelor ca să‑și mai facă griji și pentru finețuri. Îl privisem și mai devreme, fascinată de cât de metodic scria. Era aproape un maniac al învățăturii, o trăsătură pe care o admiram, fără doar și poate.

Unchiul a făcut un semn din cap în direcția tânărului. Acesta și‑a dres glasul și s‑a ridicat. Încrederea în sine l‑a făcut să‑și tragă înapoi umerii înguști, în timp ce se întorcea cu fața spre clasă, în loc să răspundă unchiului meu. Băiatul era, de asemenea, destul de înalt. Oare el era vizitatorul misterios de cu o noapte în urmă?

— Este evident, dacă mă întrebați pe mine, a zis el pe un ton care părea aproape dezinteresat, că ucigașul nostru fie i‑a făcut propuneri indecente, pentru a o ademeni într‑un loc retras, fie s‑a strecurat în spatele ei – din moment ce era în mod clar sub influența alcoolului – și a atacat‑o.

Era dificil să‑mi dau seama, întrucât, cu o zi în urmă, abia dacă scosese două vorbe, însă vocea lui părea să fie a musafirului nepoftit de noaptea trecută. M‑am pomenit că mă aplecasem mai aproape de el, ca și cum așa l‑aș fi putut recunoaște.

Unchiul Jonathan și‑a dres glasul ca să‑l oprească pe băiatul arogant și s‑a așezat la catedra lui din lemn. Am zâmbit. Cu siguranță, faptul că mă dădeam băiat avea niște avantaje. Discuțiile despre prostituate îl tulburau întotdeauna pe unchiul meu, doar că acum nu putea certa pe nimeni pentru că îndrăznise să vorbească atât de liber în prezența mea. Unchiul a tras un sertar, de unde a scos o pereche de ochelari, pe care i‑a șters de pete pe jacheta lui din tweed înainte de a și‑i așeza pe nas.

— Thomas, de ce crezi că victima a fost atacată din spate, când majoritatea colegilor mei cred că ea era întinsă la momentul săvârșirii crimei? a întrebat unchiul Jonathan.

I‑am privit când pe unul, când pe celălalt, contrariată că unchiul folosise numele de botez al tânărului. Acum eram aproape sigură că studentul era vizitatorul de cu o noapte în urmă. Băiatul, Thomas, s‑a încruntat.

Ochii de un încântător căprui‑auriu erau perfect așezați pe chipul ascuțit, ca și cum ar fi fost pictați de însuși Leonardo da Vinci. Ce n‑aș fi dat să am genele la fel de dese! Bărbia lui era pătrățoasă, dându‑i un aer de hotărâre neclintită. Chiar și nasul îi era subțire și nobil, făcându‑i fiecare expresie să scânteieze de un soi de agerime. Cred că dacă Thomas nu ar fi fost atât de iritant de conștient de propria inteligență, l‑aș fi considerat destul de atrăgător.

— Pentru că, așa cum ați afirmat, domnule, gâtul îi era tăiat de la stânga la dreapta. Luând în considerare că majoritatea oamenilor sunt, de fapt, dreptaci, ne‑am putea imagina, după traiectoria în coborâre pe care tocmai ați descris‑o și după probabilitatea statistică ce ne îndreptățește să credem că făptașul era, cu adevărat, dreptaci, că cea mai simplă metodă de a‑și comite crima ar fi fost din spatele victimei.

Thomas l‑a înșfăcat pe dată pe studentul de lângă el și l‑a obligat să se ridice, demonstrându‑și astfel punctul de vedere. Picioarele scaunelor au scârțâit pe pardoseală, în timp ce băiatul se lupta să se elibereze. Thomas l‑a ținut însă strâns, ca un boa constrictor, sufocându‑și prada.

— Probabil că a înconjurat‑o cu brațul stâng peste piept sau peste trunchi, a tras‑o aproape, așa – a zis el și l‑a smucit pe colegul nostru –, și a lovit‑o scurt cu lama peste gât. O dată, în timp ce femeia era în picioare, apoi de alte două ori în timp ce cădea la pământ, înainte să‑și dea seama ce i se întâmpla.

După ce a simulat actul ce semănase cu o decapitare, Thomas a dat drumul băiatului și a pășit peste el, întorcându‑se la locul lui și la atitudinea nonșalantă de mai nainte.

— Dacă am studia felul în care e pătată de sânge podeaua unui abator, sunt sigur că am descoperi un soi de tipar inversat, din moment ce, în general, vitele sunt măcelărite în timp ce atârnă cu capetele în jos.

— Ha! a exclamat unchiul, bătând din palme așa de tare, că aplauzele au răsunat cu ecou.

Gestul brusc al unchiului m‑a făcut să tresar, însă am fost ușurată să observ că majoritatea studenților săriseră pe scaunele lor, împreună cu mine. Nu exista nicio îndoială că unchiul era cu adevărat pasionat de crimă.

— Atunci de ce nu a sărit sângele pe întreaga parte de sus a gardului, ar spune cei care se opun teoriei tale? l‑a provocat unchiul, bătând cu pumnul în palmă. Când i s‑a tăiat jugulara, sângele ar fi trebuit să împroaște.

Thomas a dat din cap, ca și cum ar fi anticipat întrebarea.

— E destul de simplu de explicat, nu‑i așa? Purta o eșarfă când a fost atacată, care după aceea a căzut. Sau poate că ucigașul i‑a smuls‑o de la gât ca să‑și șteargă cuțitul. Nu e exclus nici ca asasinul să sufere de vreo manie.

O liniște densă precum ceața din East End s‑a lăsat peste aulă în timp ce imaginea intensă pe care o crease Thomas a prins viață în mințile noastre. Unchiul mă învățase cât de important era să‑mi îndepărtez din suflet orice urmă de emoție în legătură cu astfel de cazuri, însă îmi venea greu să vorbesc despre o femeie ca despre un animal adus la abator, indiferent cât de mult s‑ar fi îndepărtat ea de moravurile societății.

Mi‑am înghițit cu greu nodul din gât. Se părea că Thomas avea un fel tulburător de a anticipa motivul pentru care ucigașul acționase așa cum o făcuse și de a‑și suprima emoțiile atunci când îi convenea. Unchiul Jonathan a avut nevoie de câteva secunde ca să răspundă, dar când a deschis gura, a rânjit ca un nebun. Ochii îi erau ca două scântei aprinse. Mi‑a fost imposibil să‑mi înfrânez împunsătura de gelozie care mi‑a străpuns măruntaiele. Nu‑mi dădeam seama dacă era din cauza faptului că unchiul părea așa de mulțumit, fără să fiu eu sursa bucuriei lui, sau pentru că îmi doream să pot începe o discuție cu tânărul acela enervant.

Dintre toți cei aflați în clasă, el, cel puțin, nu era intimidat de violența crimei. Teama nu avea cum să o ajute pe familia victimei, băiatul părea să înțeleagă asta.

Împrăștiată, dar creativă, cu nasul în cărți și mereu pe fugă. Încăpățânată și cu un doctorat în Sarcasm. Dușmanul declarat al somnului. Cinefilă de mică, cu căștile în urechi oriunde merge, imaginația o îndeamnă să viseze în cele mai (ne)potrivite momente.

Noutăți și surprize de la Leda Edge (2018): Ascunde-ți portofelul!

Oh, Leda Edge… ce îmi faci tu mie? 2018 a fost un an cu ups and downs, cu săptămâni în care nu am putut să citesc nici măcar un capitol (recordul negativ este de 23 de zile), dar și cu momente neașteptat de „roditoare”, cu până la 1385 de pagini devorate în mai puțin de 24 de ore. 2018 a fost anul schimbărilor și al provocărilor, iar colecția Leda Edge este cel mai bun exemplu că YA-ul îmbră...[Read More]

Noutăţile editurii Cartea Copiilor la Bookfest 2018

Editura Cartea Copiilor îşi așteaptă cu drag cititorii și prietenii la Salonul Internaţional de Carte Bookfest, ediţia a XIII-a (30 mai – 3 iunie), în noul pavilion B2 al Romexpo. Miercuri, joi şi duminică, Salonul de Carte este deschis între orele 10:00 și 20:00, iar vineri şi sâmbătă programul se prelungeşte până la 21:00. Editura Cartea Copiilor va avea peste 100 de titluri disponibile la...[Read More]

Dumplin’ (Dumplin’ #1) · Julie Murphy – „Vreau o viață pe măsura formelor mele“

 „Vreau o viață pe măsura formelor mele.” Am citit ultima pagină, am închis copertele și acum stau și privesc în gol. Singurul lucru la care mă pot gândi este lectura abia terminată, aspectele importante și deosebit de relevante pe care cartea le prezintă. Îmi vine în minte melodia lui Beyonce – Pretty Hurts, despre toate acele tinere doritoare de coroane și panglici colorate care să le întă...[Read More]

Orașul oaselor (Instrumente Mortale #1) · Cassandra Clare

Nu-mi amintesc ultima carte citită care să mă facă să am pentru ea sentimente atât de amestecate. Am terminat-o cred că în 2 zile, în ideea în care aveam de făcut câteva eseuri pentru școală (normal, doar ce timp mai bun de a începe o carte decât atunci când ar trebui să faci cu totul altceva și nu ai timp de ea?). M-a prins mai mult decât mă așteptam (practic am devorat-o) și pot spune că a fost ...[Read More]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

*

Lost Password

Powered by watch naruto shippuden watch one piece watch one punch man online

Download by Wordpress Nulled Themes Keepvid youtube downloader