Fragment în avanpremieră: Moștenirea, de Cynthia D’Aprix Sweeney

Trei frați. O familie disfuncțională. Un accident. Și o moștenire care îi poate salva pe toți. Editura Litera publică în colecția Buzz Books un roman de debut remarcabil, plin de energie și de umor negru: Moștenirea, de Cynthia D’Aprix Sweeney, carte publicată în peste 25 de țări!

Fiecare familie are problemele ei, însă familia Plumb este de-a dreptul disfuncțională. Anii de tensiuni nesfârșite ating în cele din urmă punctul culminant într-o după-amiază neașteptat de rece în New York, când Melody, Beatrice și Jack Plumb se întâlnesc pentru a-l înfrunta pe fratele lor mai mare, charismaticul și nesăbuitul Leo, proaspăt ieșit de la dezintoxicare. Cu câteva luni în urmă, beat și având pe scaunul pasagerului o chelneriță de nouăsprezece ani, Leo a produs un accident care a pus în pericol moștenirea fraților Plumb, lăsată de tatăl lor și pe care aceștia se bazau pentru a-și rezolva problemele.

Melody, soție și mamă dintr-o suburbie luxoasă, are de plătit o ipotecă și taxele de studiu la facultate pentru gemenele adolescente. Jack, dealer de antichități, a făcut în secret un împrumut, punând drept gaj casa de pe plajă pe care o împarte cu soțul său, Walker, pentru a-și păstra magazinul. Iar Bea, cândva o autoare de povestiri de succes, pare că nu reușește să termine romanul la care lucrează.

Poate Leo să-și salveze frații și pe oamenii pe care aceștia îi iubesc? Sau vor trebui cu toții să-și reconsidere viitorul? Împreună, Leo, Melody, Jack și Beatrice trebuie să se lupte cu resentimente vechi, cu adevăruri prezente și cu consecințele emoționale și financiare ale accidentului, și să accepte în cele din urmă alegerile pe care le-au făcut în viață.

„O poveste construită cu măiestrie, plină de umor negru și extraordinar de captivantă… nu numai inteligentă, ci și emoționantă. Cynthia D’Aprix Sweeney este un adevărat talent.“ – Elizabeth Gilbert, autoarea bestsellerului Mănâncă, roagă-te, iubește

„Umorul și ironia încântătoare abundă în acest roman de debut strălucitor.“ – New York Times Book Review

„În romanul său de debut, Sweeney țese o narațiune alertă, plină de umor, iar portretul fiecărui frate este făcut cu compasiune, chiar și atunci când îi sunt dezvăluite slăbiciunile… o narațiune captivantă care îi face pe cititori să-i îndrăgească pe membrii familiei Plumb pentru umanitatea lor.“ – Publishers Weekly

„Un roman generos, captivant, plin de viață. Un debut fermecător al unei autoare care își cunoaște bine orașul, pe locuitorii lui și sufletul acestora.“ – Kirkus Reviews


Prolog

Toţi ceilalţi invitaţi se vânzoleau pe terasa clubului, sub un cer crepuscular de vară: sorbeau din cocktailuri cu înghiţituri mici, cu atitudinea celui cu un gust bine educat, ca să aprecieze dacă barmanii le serviseră băuturi de cea mai bună calitate, şi ţineau în echilibru, pe şerveţele de hârtie, aperitivele cu crab, în timp ce făceau remarci bine plasate despre vremea bună care ţinea cu ei, având în vedere că era prognozat ca umiditatea să crească a doua zi, sau făceau pe la colţuri comentarii deplasate despre rochia strâmtă din satin a miresei, întrebându‑se dacă decolteul atât de generos se datora vreunei erori de croială sau unor gusturi îndoielnice (o mândreţe, cum ar fi zis fiicele lor), ori, cine ştie, faptului că se îngrăşase pe neaşteptate, şi înşirau la glume răsuflate cum că ar trebui să schimbe prăjitoarele de pâine pe scutece. În tot acest timp, Leo Plumb o şterse de la nunta verişoarei lui cu una dintre chelneriţe.

Leo le tot evitase pe soţia lui, Victoria, care abia dacă îi mai vorbea, şi pe sora lui, Beatrice, care nu se mai oprea din turuit – bătea câmpii întruna despre o eventuală întâlnire de Ziua Recunoştinţei. Ziua Recunoştinţei. În iulie. Leo nu mai petrecuse nici o sărbătoare în sânul familiei de douăzeci de ani, de la mijlocul anilor ’90, dacă îşi amintea bine; nu avea nici un chef să înceapă acum.

Bine drogat, Leo căuta barul în aer liber despre care auzise că e gol, când o văzu pentru prima oară pe Matilda Rodriguez ducând o tavă cu pahare de şampanie. Se mişca prin mulţime învăluită într‑o strălucire scânteietoare – în parte, pentru că apusul soarelui scălda zona estică din Long Island într‑un roz obscen, în parte, datorită cocainei de foarte bună calitate care îşi făcea efectul din plin asupra simţurilor lui Leo. Bulele care se ridicau din tava Matildei şi se spărgeau în aer i se păreau chemări irezistibile, o invitaţie adresată numai lui. Fata avea părul brunet, foarte bogat, strâns într‑un coc comod, lăsând la iveală trăsăturile chipului: ochi precum cerneala şi buze cărnoase, roşii. Leo îi urmări cu privirea unduirea graţioasă a şoldurilor în timp ce se strecura printre invitaţi, ţinând tava, acum goală, deasupra capului, ca pe o torţă. Luă repede un pahar cu martini de la un chelner care tocmai trecea pe lângă el şi o urmă în bucătărie, dincolo de uşile batante din oţel inoxidabil.

 

Matildei (nouăsprezece ani, cântăreaţă aspirantă şi chelneriţă timidă) i se părea că acum le servea şampanie celor şaptezeci şi cinci de membri ai familiei extinse Plumb şi prietenilor apropiaţi, iar în secunda următoare demara în trombă spre Long Island Sound în automobilul Porsche nou‑nouţ închiriat de Leo, cu mâna în pantalonii lui din in, prea strâmţi, atingând cu degetul mare, fără prea multă îndemânare, partea inferioară a penisului.

Fata opusese rezistenţă la început, când Leo o trăsese într‑o cămară laterală, înlănţuindu‑i cu degetele încheieturile în timp ce o asalta cu întrebări: Cine eşti? De unde vii? Cu ce te mai ocupi? Eşti fotomodel? Actriţă? Ştii că eşti frumoasă?

Matilda ştia ce urmăreşte Leo; bărbaţii îi făceau tot timpul avansuri la evenimente de genul acesta, dar, de obicei, bărbaţi mult mai tineri – sau ridicol de bătrâni, fosile – punând la bătaie întreg arsenalul de replici expirate de agăţat şi făcând tot felul de remarci uşor jignitoare în scopul de a o flata. (Îi ziceau întruna că e leită J. Lo, deşi nu semăna deloc cu vedeta respectivă; părinţii ei erau mexicani, nu portoricani.) Din mijlocul acestei gloate de bogătani, Leo se distingea, fiind neobişnuit de chipeş, un cuvânt pe care era sigură că nu‑l mai folosise niciodată pentru a descrie un bărbat a cărui atenţie aproape că îi făcea plăcere. S‑ar fi putut gândi că era atrăgător, drăguţ sau poate chiar irezistibil, dar chipeş? Băieţii pe care îi cunoştea ea încă nu crescuseră suficient ca să devină chipeşi. Matilda se pomeni că fixează cu privirea chipul lui Leo încercând să identifice acele trăsături care, laolaltă, ofereau acest rezultat. La fel ca ea, avea ochi negri, păr brunet, sprâncene bine definite. Dar în locurile în care trăsăturile lui erau colţuroase şi ascuţite, ale ei erau rotunjite şi delicate. Într‑un film, el ar juca rolul unui personaj distins – un chirurg poate, iar ea ar fi pacienta afectată de o boală în stadiu terminal implorându‑l să‑i ofere leacul salvator.

Prin uşa cămării auzea formaţia – de fapt, orchestra, căci erau pe puţin şaisprezece instrumente – interpretând piese din repertoriul obişnuit de nuntă. Leo o prinse de mâini şi făcu câţiva paşi de dans. Îi fredona la ureche, acoperind acordurile melodiei, cu o voce plăcută, limpede şi caldă. „Someday, when I’m awfully low, when the world is cold, I will dah‑dah‑dum just thinking of you, and the way you look tonight.“[1]

Matilda scutură din cap şi izbucni într‑un hohot scurt de râs, eliberându‑se din îmbrăţişare. Atenţia lui o tulbura, însă, în acelaşi timp, atingea o coardă în inima ei. Iar să evite avansurile lui Leo în cămară era mai interesant decât să înfăşoare sparanghel în fâşii de prosciutto la bucătărie, ceea ce se presupunea că ar fi trebuit să facă în clipa aceea. Când îi pomeni, timid, că năzuia să fie cântăreaţă, el îi spuse imediat că are prieteni la Columbia Records, mereu dornici să descopere noi talente. Leo lansă un nou atac, iar ea se panică puţin când el se împletici şi păru că are nevoie să se sprijine cu palma de zid pentru a‑şi ţine echilibrul, însă neliniştea ei se evaporă atunci când o întrebă dacă are vreun demo pe care să‑l poată asculta în maşină.

– Fiindcă dacă‑mi place, adăugă Leo, împletindu‑şi degetele printre degetele subţiri ale Matildei, aş vrea să mă ocup imediat de asta. Să te ajut să iei legătura cu oamenii potriviţi.

 

În timp ce Leo o conducea pe Matilda cu abilitate pe lângă angajatul care se ocupa cu parcarea, ea aruncă o privire înapoi spre uşa bucătăriei. Vărul ei, Fernando, care îi făcuse rost de această slujbă, s‑ar fi înfuriat dacă ar fi aflat că ea pur şi simplu îşi pusese coada pe spinare şi plecase. Dar Leo pronunţase cuvintele Columbia Records. Zisese: Mereu în căutare de talente noi. Când va mai da peste ea o asemenea ocazie? Avea să lipsească doar puţin, suficient cât să facă impresie bună.

– Mariah a fost descoperită de Tommy Mottola pe când era chelneriţă, spuse ea, mai în glumă, mai în serios, în încercarea de a‑şi justifica comportamentul.

– Serios? spuse Leo, zorind‑o către maşina lui şi privind atent către ferestrele de la etaj, aflate deasupra parcării.

Era posibil ca Victoria să‑l zărească de pe terasa laterală, unde tocmai se strângea toată lumea, şi, cel mai probabil, îi observase deja lipsa şi pornise în căutarea lui prin împrejurimi. Furioasă.

Matilda se opri lângă portieră şi‑şi scoase cu dexteritate încălţările din pânză neagră pe care le purta la serviciu. Dintr‑o pungă de plastic uzată scoase o pereche de sandale argintii cu toc cui.

– Chiar nu e nevoie să‑ţi schimbi pantofii pentru asta, spuse Leo, rezistând cu greu impulsului de a‑i cuprinde cu mâinile talia subţire chiar în acel moment şi în acel loc, în văzul tuturor.

– Dar mergem să bem ceva, nu? se interesă Matilda.

Îi pomenise Leo ceva de genul ăsta? Exclus. Îl cunoştea toată lumea din orăşelul ăsta sufocant de mic, îi cunoştea familia, soţia, mama. Îşi goli paharul de martini şi îl aruncă în tufe.

– Dacă doamna vrea să bea ceva, o să‑i găsim doamnei ceva de băut, spuse Leo.

Matilda îşi strecură picioarele în sandale şi îşi ridică bareta delicată, cu accente metalice, deasupra călcâiului stâng, apoi a celui drept. Se ridică în picioare, ajungând acum la aceeaşi înălţime cu Leo.

– Nu suport să port încălţări cu talpă plată, spuse ea. Mă aplatizează de tot.

Leo aproape că o îmbrânci pe Matilda pe scaunul din faţă, pentru a ieşi din raza vizuală a celorlalţi, ascunsă în spatele geamurilor fumurii.

 

De pe scaunul pasagerului, Matilda fu uluită să‑şi audă vocea firavă, nazală, din boxele automobilului, a căror sonorizare era de o calitate extraordinară. Vocea ei suna complet diferit pe sistemul audio Dell antic al surorii ei. Suna mult mai bine.

Leo bătea ritmul cu degetele pe volan în timp ce asculta. Verigheta îi strălucea în lumina din habitaclul maşinii. Să se încurce cu un bărbat însurat contravenea fără îndoială regulilor Matildei. Îşi dădu seama că Leo se străduia să afişeze oarecare interes pentru vocea ei, scormonind prin minte să născocească vreun compliment.

– Am alte înregistrări mai bune. Probabil am descărcat o versiune greşită, spuse Matilda, simţind cum se înroşeşte până în vârful urechilor de ruşine.

Leo se uita pe geam.

– Ar trebui să mă întorc, spuse ea, schiţând gestul de a deschide portiera.

– Nu pleca, spuse Leo, aşezându‑şi mâna pe genunchiul ei.

Ea rezistă impulsului de a‑şi retrage piciorul şi se îndreptă în scaun. Mintea îi vuia de gânduri. Ce putea ea să‑i ofere ca să‑i menţină trează atenţia? Nu‑i plăcea să fie chelneriţă, dar Fernando avea s‑o omoare, fiindcă dispăruse când ar fi trebuit să servească cina. Leo se uita cu îndrăzneală la pieptul ei. Fata lăsă privirea în jos şi observă o mică pată pe pantalonii ei negri. Frecă cu unghia stropul de vinegretă din care preparase litri întregi. Probabil că înăuntru, ceilalţi aşezau salata pe farfurii şi creveţii pe grătar, storcând tuburi de sos pentru a crea pe marginea fiecărei farfurii un model care ar fi trebuit să imite valurile, genul de linii şerpuite pe care le‑ar desena un copil ca să redea imaginea mării.

– Aş vrea să văd oceanul, spuse ea încet.

Apoi, cu o mişcare atât de lentă, încât la început nici nu‑şi dădu seama ce se întâmplă, Leo îi luă mâna într‑a lui (pentru o clipă, crezu cu naivitate că i‑o va săruta, ca un personaj din telenovelele pe care le urmărea mama ei) şi i‑o aşeză la el în poală. Partea aceasta nu avea s‑o uite niciodată: nu‑şi dezlipi privirea de a ei nici măcar pentru o secundă. Nu închise ochii, nu‑şi lăsă capul pe spate, nu se lansă într‑un sărut superficial, nu încercă să‑i deschidă stângaci nasturii de la bluză; ci se uită lung şi intens în ochii ei. O văzu.

Îi simţi reacţia trupului sub mâna ei şi se înfioră. În timp ce Leo continua să o privească, ea apăsă puţin cu degetele, devenind complet stăpână pe sine.

– Credeam că mergem să vedem oceanul, spuse ea, dorindu‑şi să iasă din raza vizuală a bucătăriei.

El zâmbi larg şi comută maneta de viteze în marşarier. Până să‑şi pună el centura de siguranţă, Matilda îi şi descheiase şliţul.

 

Nu‑i putea reproşa nimeni lui Leo timpul scurt în care ajunse la orgasm. Soţia lui îl condamnase la abstinenţă de câteva săptămâni bune, după ce îl surprinsese făcându‑i avansuri unei bone într‑un hol retras, în casa de vară a unui prieten. În timp ce conducea spre ocean, Leo spera că amestecul de băutură, cocaină şi Wellbutrin avea să‑i domolească reacţiile, însă în momentul în care Matilda îşi încleştă mâna cu fermitate, îşi dădu seama că totul se întâmpla prea repede. Închise ochii pentru o secundă – numai o secundă – ca să îşi vină în fire, să înlăture imaginea excitantă a mâinii ei, cu unghiile acelea albastre cojite mişcându‑se ritmic. Leo nici măcar nu apucă să zărească maşina care venea cu viteză din dreapta, de pe Ocean Avenue, perpendicular cu artera pe care rula automobilul în care erau ei. Era deja prea târziu când realiză că scrâşnetul pe care îl auzi nu era vocea Matildei din înregistrare, ci cu totul altceva.

Nici unul din ei nu avu măcar răgaz să ţipe.

Partea întâi

OCTOMBRIE ÎNZĂPEZIT

1

Pentru că cei trei fraţi Plumb conveniseră la telefon, în seara precedentă, că nu ar trebui să bea de faţă cu fratele lor, Leo, fiecare dintre ei se afla – fără ştirea celorlalţi – în câte un bar din Grand Central sau din împrejurimi, savurând pe furiş câte un cocktail înainte de prânz.

Era o după‑amiază neobişnuită de toamnă. Cu două zile în urmă, un ciclon se dezlănţuise pe coasta Atlanticului mijlociu, ciocnindu‑se cu un front de aer rece, ce se deplasa către est dinspre Ohio, şi cu o masă de aer arctic, ce cobora dinspre Canada. Furtuna care se abătuse adusese căderi de zăpadă în cantităţi enorme în unele locuri şi o iarnă neobişnuit de timpurie în oraşele din Pennsylvania până în Maine. În orăşelul‑satelit aflat la cincizeci de kilometri la nord de Manhattan, unde locuia Melody Plumb, majoritatea copacilor îşi purtau încă frunzele tomnatice, iar mulţi fuseseră distruşi sau afectaţi de zăpadă şi îngheţ. Străzile erau pline de crengi căzute, curentul electric era încă întrerupt în unele oraşe, primarul vorbea de anularea sărbătorii de Halloween.

În ciuda gerului persistent şi a penelor sporadice de curent electric, trenul care o adusese pe Melody în Manhattan circulase fără incidente. Se aşezase la barul din holul hotelului Hyatt de pe Forty‑Second Street, unde ştia că nu va da peste fratele sau peste sora ei; le sugerase să ia prânzul la restaurantul hotelului, şi nu în locul lor obişnuit de întâlnire, Oyster Bar din Grand Central, şi fusese zeflemisită de Jack şi de Beatrice, fiindcă se pare că Hyatt nu se afla pe lista lor de localuri socotite acceptabile după cine ştie ce criterii oculte, cărora nu avea nici un chef să le descifreze misterul. Refuza să se mai simtă inferioară în faţa celor doi, refuza să se lase jignită pentru că nu împărtăşea veneraţia lor pentru tot ceea ce făcea parte din vechiul Manhattan.

După ce se aşeză la o masă sub ferestrele uriaşe de la nivelul superior al holului imens al hotelului (care era, trebuia să recunoască, teribil de ostil – prea mare, mohorât şi modern, deasupra atârna un soi de sculptură hidoasă confecţionată din ţevărie din oţel; parcă îi şi auzea pe Jack şi pe Bea comentând sarcastic; se simţea uşurată că nu erau şi ei acolo), Melody comandă cel mai ieftin vin alb la pahar (doisprezece dolari, mai mult decât ar fi cheltuit pe o sticlă întreagă acasă), sperând că barmanul i‑l va umple generos.

După ce viscolul se oprise, vremea rămăsese neaşteptat de rece, dar soarele începuse să‑şi facă în sfârşit apariţia şi temperaturile erau în creştere. Mormanele de zăpadă de la fiecare intersecţie din Midtown se topeau văzând cu ochii, transformându‑se în băltoace de mocirlă şi gheaţă de netraversat. Melody observă o femeie, nici pe departe elegantă, care încercă să sară peste o astfel de baltă, însă rată la câţiva centimetri, iar pantoful ei balerin roşu ateriză direct în apa care era, fără îndoială, îngrozitor de rece şi de mizerabilă. Ar fi fost încântată să aibă o pereche de pantofi delicaţi ca aceia şi ar fi avut grijă să nu‑i poarte într‑o zi ca asta.

Fu străbătută de un fior de angoasă gândindu‑se la fiicele ei care se îndreptau spre centru şi erau nevoite să facă slalom printre băltoace la fiecare colţ de stradă. Luă o înghiţitură din vin (acceptabil), îşi scoase telefonul din buzunar şi‑şi deschise aplicaţia preferată, cea pe care Nora o numea Stalkerville. Apăsă tasta „găseşte“ şi aşteptă ca aplicaţia să se activeze şi să afişeze pe ecran cele două puncte care le reprezenta pe fiicele ei gemene în vârstă de şaisprezece ani.

Lui Melody i se părea de‑a dreptul miraculos dispozitivul acela care îi încăpea în palmă şi care îi permitea să urmărească traseul exact parcurs de Nora şi Louisa, atâta vreme cât aveau telefoanele la ele. Doar erau adolescente: aveau întotdeauna telefoanele la ele. În timp ce se încărca harta, simţi palpitaţiile acelea familiare de panică până când cele două cerculeţe albastre începură să pulseze, şi cuvântul: Găsit! apăru în partea superioară a ecranului, localizându‑le pe fete chiar acolo unde ar fi trebuit să fie, la centrul de pregătire pentru examenele finale SAT.

Urmau cursurile de pregătire în weekend de mai bine de o lună, şi de obicei Melody le urmărea traseul, dimineaţa, de la masa din bucătărie, privind punctele albastre care se deplasau încet din Grand Central către nord, conform instrucţiunilor ei precise: De la gară, trebuiau să iau autobuzul de pe Madison Avenue spre Fifty‑Ninth Street, unde coborau şi o luau pe jos către vest, spre centrul de pregătire de pe Sixty‑Third, chiar lângă Columbus. Nu aveau voie să meargă pe partea cu parcul, ci pe latura de sud a străzii, trecând prin faţa portarilor aliniaţi în uniformă, care le‑ar auzi strigând după ajutor dacă ar da cumva de necaz. Le era strict interzis să intre în Central Park sau să se abată de la traseul prestabilit. Melody le băga în sperieţi în fiecare săptămână, făcându‑le capul calendar cu poveşti despre fete care dispăruseră, fuseseră răpite, obligate să se prostitueze sau ucise şi aruncate în râu.

– Upper West Side nu e tocmai Calcutta, susţinea cu blândeţe Walter, soţul ei.

Însă ea se speria uşor. Inima începea să‑i bubuie în piept, palmele îi transpirau la gândul că fiicele ei umblau prin oraş fără ca ea să fie lângă ele să le protejeze. Chiar şi acum îi transpirau palmele. Când coborâseră împreună în Grand Central, în dimineaţa aceea, nu mai voise să le lase să plece. Sâmbăta, gara era înţesată de turişti care citeau ghiduri sau mersul trenurilor şi încercau să găsească Galeria Şoaptelor. Le sărutase de rămas‑bun şi le urmărise cu privirea până când îi devenise imposibil să le distingă capetele în mulţime – una blondă, cealaltă brunetă. Nu arătau ca nişte turiste; felul în care se mişcau prin mulţime nu trăda nici urmă de şovăială. Arătau ca şi cum ar fi aparţinut oraşului, ceea ce o îngrozi pe Melody. Îşi dorea să‑i aparţină numai ei, să nu mai crească. Nu‑i mai împărtăşeau orice gând, dorinţă sau grijă; nu le mai cunoştea cele mai ascunse cotloane ale inimii şi minţii, ca înainte. Melody era conştientă că era în firescul vieţii să le dea voie să crească. Voia să fie puternice, independente şi fericite – mai mult decât orice, îşi dorea să le vadă fericite –, însă ideea că nu le mai cunoştea resorturile lăuntrice îi dădea o senzaţie de vertij. Dacă nu putea fi sigură de modul în care se mişcau prin lume, putea măcar să le urmărească mişcându‑se prin lume cu acel dispozitiv cât palma. Măcar atât putea avea.

– N‑o să mai vedeţi niciodată banii înapoi de la Leo, îi spusese Walter înainte să plece ea la gară. Visaţi toţi la cai verzi pe pereţi, vă pierdeţi vremea degeaba.

Deşi Melody se temea că are dreptate, trebuia să spere contrariul. Luaseră cu împrumut o grămadă de bani ca să‑şi cumpere casa, o clădire mică, dar cu valoare istorică, pe una dintre străzile cele mai frumoase din oraş, iar apoi economia se prăbuşise, şi preţurile caselor scăzuseră dramatic. Dobânda fluctuantă pentru creditul ipotecar pe care deja nu şi‑l mai permiteau era pe punctul de a se majora. Având în vedere că valoarea casei scăzuse, nici nu se punea problema să mai facă alt credit. Universitatea se apropia cu paşi repezi, iar economiile lor din bancă erau pe sponci. Îşi pusese speranţa în Moştenire.

Melody se uita la oamenii de pe stradă care îşi scoteau mănuşile, îşi desfăceau fularele şi‑şi ridicau feţele către soare. Se simţi satisfăcută la gândul că, dacă voia, putea petrece toată după‑amiaza acolo înăuntru. Principalul motiv pentru care îi plăcea barul de la Hyatt era faptul că putea ajunge acolo printr‑un pasaj greu de descris, aproape pustiu, ce făcea legătura între hotel şi Grand Central. Când se făcea ora prânzului, se întorcea în gară prin culoarul ei secret şi cobora la Oyster Bar. Putea petrece ore întregi în New York fără ca măcar să pună piciorul pe trotuar, evitând să respire aerul din Manhattan, pe care şi‑l imaginase întotdeauna îmbibat de praf. În timpul scurtei tentative pe care o avuseseră ea şi Walt de a locui în Upper (upper) Manhattan, unde se născuseră gemenele, ea purtase o bătălie acerbă, însă zadarnică, împotriva funinginii din oraş. Indiferent de câte ori ştergea mobila cu cârpa umedă, petele negricioase reapăreau uneori chiar şi la interval de numai câteva ore. În lipsa oricăror surse de încredere, depunerile acestea o îngrijorau. Le percepea ca pe o manifestare fizică a decăderii oraşului, de parcă toate masele care colcăiau în oraş erau măcinate şi transformate în praful acela cenuşiu şi greu de îndepărtat, ce se depunea la ferestre.

Zări o altă femeie, cu un pahar de vin în mână, în cealaltă parte a încăperii, şi‑i luă un moment să‑şi recunoască propria reflexie. Părul ei era mai blond decât de obicei – alesese o nuanţă mai deschisă la farmacie, sperând să‑i îndulcească trăsăturile: nasul prea lung şi bărbia aspră, pe care atât ea, cât şi sora ei, Beatrice, le moşteniseră de la strămoşii paterni din New England. Într‑un fel, trăsăturile acelea ferme o avantajau pe Beatrice (Madam X, aşa cum obişnuia Leo s‑o numească pe Bea, după portretul pictat de Sargent), dar pe Melody o făceau să pară dură, fără ca aceasta să fie neapărat o trăsătură a caracterului ei. Mai ales în ajun de Halloween îi displăcea propria înfăţişare. Într‑un an, când fetele erau mici şi ieşiseră la cumpărături ca să le ia costume, Nora arătase cu degetul o reclamă cu o vrăjitoare – nu una teribil de hidoasă, cu negi, faţă verde sau dinţi stricaţi, dar totuşi, o vrăjitoare – aplecată deasupra unui cazan şi zisese: „Ia uitaţi! E mami!“

Melody luă nota de plată de pe masă şi i‑o dădu unui chelner împreună cu un card de credit. No să mai vedeţi niciodată banii înapoi de la el, spusese Walt. Ba o săi vedem, se gândi Melody. Nu era cu putinţă ca o singură noapte de nesăbuinţă a lui Leo şi depravarea lui să le distrugă viitorul fiicelor ei, mai ales că munciseră din greu pentru asta, iar ea le îndemnase să aibă visuri măreţe. Nu aveau să se ducă la colegiul comunitar.

Melody aruncă din nou o privire la harta de pe telefon. Mai avea un motiv personal pentru care îi plăceau atât de mult punctele acelea albastre cu undele lor animate; îi aminteau de prima ecografie la care ea şi Walt văzuseră cele două bătăi de inimi gemene, două umbre cenuşii cu forme incerte, bătând neregulat undeva adânc în pelvisul ei.

Doi la preţ de unu, îi anunţase vesel medicul specialist, iar Walt o luase de mână şi se uitaseră amândoi fix la ecran, apoi unul la altul şi zâmbiseră cu gura până la urechi, ca nişte visători inocenţi ce erau. Îşi amintea că în momentul acela se gândise: No să existe o clipă mai frumoasă decât asta. Şi, într‑un anume fel, avusese dreptate, ştiuse încă de pe atunci că nu avea să se mai simtă niciodată atât de puternică şi de curajoasă în rolul de ocrotitoare, odată ce avea să aducă pe lume acele inimi palpitânde şi vulnerabile.

Chelnerul se îndrepta acum spre ea cu o expresie îngrijorată. Oftă şi deschise din nou portofelul.

– Îmi pare rău, doamnă, spuse el, înapoindu‑i cardul Visa de pe care sperase că mai poate stoarce ceva, dar a fost refuzat.

– Nu face nimic, spuse Melody, scotocindu‑se după cardul pe care îl activase în secret, fără să‑i spună lui Walt; ar fi luat‑o razna dacă ar fi ştiut. La fel cum ar fi luat‑o razna dacă ar fi aflat că, deşi centrul de pregătire pentru examenele SAT din oraş era mai ieftin decât profesorul particular din cartier pe care intenţionase ea să‑l angajeze, dar tot era de două ori mai scump decât recunoscuse, şi tocmai de aceea mai avea nevoie de încă un card. Pe acesta am vrut să vi‑l dau.

Îl urmări cu privirea până trecu cardul prin aparat; amândoi rămaseră absolut neclintiţi şi nu respirară decât atunci când chitanţa ieşi din aparat.

Mie îmi place viaţa noastră, îi spusese Walt în dimineaţa aceea, trăgând‑o aproape de el. Îmi place de tine. Poţi să te prefaci, măcar un pic, că îţi place şi ţie de mine? Zâmbise în timp ce spusese asta, dar ea ştia că uneori îşi făcea griji. Se relaxase după aceea în strânsoarea lui reconfortantă, inspirându‑i mirosul liniştitor – săpun, cămaşă proaspăt spălată şi gumă mentolată. Închisese ochii şi şi le imaginase pe Nora şi pe Louisa, sprintene şi adorabile, îmbrăcate în robe satinate, cu bonetele de absolvente, pe gazonul unei universităţi dintr‑un orăşel drăguţ din New England, cu chipurile lor entuziasmate luminate de soarele dimineţii şi cu viitorul desfăşurându‑se la picioarele lor ca o panglică unduitoare din mătase. Erau atât de isteţe, de frumoase, de sincere şi de binevoitoare. Îşi dorea totul pentru ele – toate şansele pe care nu le avusese ea, oportunităţile pe care li le promisese. Sigur cămi place de tine, Walter, bâiguise ea cu faţa îngropată în umărul lui. Îmi place atât de mult de tine. Pe mine mă urăsc.

 

În extremitatea opusă a gării Grand Central, la capătul unor scări mochetate, dincolo de uşile din sticlă pe care scria CAMPBELL APARTMENT, Jack Plumb refuza băutura, pentru că i se părea că menta nu fusese amestecată cum trebuie.

– A fost pur şi simplu aruncată acolo, ca şi cum ar fi o garnitură, nu un ingredient, i se plânse el chelneriţei.

Jack era la masă cu partenerul lui de două decenii şi soţul lui legal de aproape şapte săptămâni. Era convins că ceilalţi membri ai familiei Plumb nu ştiau despre locul acesta – fostul birou al unui magnat din anii ’20, restaurat şi conceput ca un cocktail‑bar de lux. Posibil ca Beatrice să‑l fi ştiut, însă nu era genul ei de local. Prea convenţional. Prea scump. Ţinută obligatorie. Uneori, barul era aglomerat, la modul agasant, cu navetişti, care din fericire nu prea se perindau pe acolo în această după‑amiază de sâmbătă.

– Versiunea 2.0, comentă Walker când chelneriţa aşeză băutura preparată din nou în faţa lui Jack.

Jack luă o înghiţitură.

– E‑n regulă, decretă el.

– Ne pare rău pentru deranj, îi spuse Walker chelneriţei.

– Da, zise Jack în timp ce chelneriţa se îndepărta, pe un ton jos, însă suficient de tare ca să fie auzit de Walker, ne pare nespus de rău că v‑am pus să vă faceţi treaba.

– Ea doar aduce băuturile, nu le şi prepară. Walker menţinu un ton afabil. Jack era prost dispus. Mai bine ia o înghiţitură zdravănă din băutura aia şi încearcă să te relaxezi.

Jack pescui o bucăţică de mentă din pahar şi o mestecă câteva clipe.

– Sunt curios, spuse el, oare ajută vreodată la ceva să‑i recomanzi cuiva să se relaxeze? E ca şi cum i‑ai spune „respiră“ unuia care se sufocă sau „înghite“ cuiva care se îneacă. E o critică absolut inutilă.

– Nu era o critică, ci o sugestie.

– E ca şi cum ai zice: „Orice‑ai face, nu te gândi la un elefant roz“.

– Am priceput, spuse Walker. Ce‑ar fi să mă relaxez eu, şi tu să faci ce vrei.

– Mulţumesc.

– Nu mă deranjează să merg cu tine la prânzul ăsta, dacă te ajută cu ceva.

– Mi‑ai mai zis. De vreo mie de ori.

Încercarea de a‑l provoca pe Walker era maliţioasă şi zadarnică; cu toate astea, Jack îi dădea înainte, deoarece ştia că dacă îşi descarcă nervii pe Walker, i se va mai domoli nodul de furie pe care îl simţea în stomac. Chiar se gândise să‑l invite pe Walker la prânz. Familia lui prefera oricum compania lui Walker; cine n‑o prefera? Walker, cu râsul lui sonor, cu figura lui agreabilă şi bonomia lui fără margini. Parcă era un Moş Crăciun gay, proaspăt ras şi ceva mai în formă.

Dar Jack nu putea să‑l invite pe Walker, pentru că nu îi anunţase încă pe ceilalţi membri ai familiei Plumb despre nunta lor stabilită la începutul lui septembrie, eveniment la care nu fuseseră invitaţi, fiindcă Jack îşi dorise ca ziua aceea să fie perfectă, iar perfect pentru el însemna fără Plumb. Nu avea chef s‑o asculte pe Bea lamentându‑se din pricina accidentului lui Leo sau să‑l audă pe soţul hodorogit al lui Melody cum îi zice absolut oricui dispus să‑l asculte că numele lui e Walter‑nu‑Walker. (Faptul că Jack şi Melody îşi aleseseră parteneri purtând aproape acelaşi nume era încă un aspect care îi rodea pe amândoi, chiar şi după zeci de ani.)

– Îmi pare rău că mi‑am vărsat nervii pe tine, spuse Jack în cele din urmă.

– Nu‑i nimic, iubitule, răspunse Walker, ridicând din umeri.

– Îmi pare rău că mă port ca un dobitoc.

Jack îşi roti gâtul, încercând să audă trosnetul acela îngrijorător, dar satisfăcător, care îşi făcuse apariţia de curând. Doamne, chiar îmbătrânea! Mai avea încă şase ani până să împlinească cincizeci de ani şi cine ştie ce alte orori îi rezerva deceniul următor pentru trupul lui zvelt, care însă începuse să devină cam flasc, pentru memoria lui care începuse deja să dea rateuri, pentru părul care i se rărise alarmant de rău.

– O să mă simt mai bine după prânz, îi spuse el lui Walker, cu un surâs vag.

– Orice s‑ar întâmpla la prânz, o să fim bine. Totul o să fie în regulă.

Jack se afundă mai mult în fotoliul din piele şi începu să‑şi trosnească, pe rând, degetele de la mâini – un sunet care ştia că îl irita la culme pe Walker. Sigur că Walker îşi imagina că totul avea să fie în regulă. Walker nu avea habar de strâmtoarea financiară în care se găsea Jack (un motiv în plus pentru care Jack nu dorea prezenţa lui la întâlnirea de la prânz, în cazul în care se ivea ocazia să‑i spună lui Leo exact cât de mult îl costa mica lui escapadă de pe străzile lăturalnice din Long Island). Fondul lor de pensii suferise o lovitură devastatoare în 2008. Locuiau în acelaşi apartament pe West Street de când erau împreună. Micul magazin de antichităţi al lui Jack din West Village nu fusese niciodată extrem de profitabil, însă în ultimii ani se considerase norocos că se menţinea măcar pe linia de plutire. Walker era avocat, pe cont propriu, şi fusese dintotdeauna stâlpul financiar în relaţia lor. Singura lor investiţie consistentă era o casă de vacanţă modestă, însă preţuită de amândoi, în North Fork, pe care Jack o ipotecase în secret pentru a contracta un împrumut. Se baza pe Moştenire, nu numai pentru a achita creditul ipotecar, ci şi pentru că era singurul lucru pe care i‑l putea oferi lui Walker ca o contribuţie la viitorul lor comun. Nu crezuse nici o clipă că Leo ar fi falit. Şi, de altfel, nici nu‑i păsa. Voia doar să‑şi primească datoria înapoi.

Jack şi Leo erau fraţi, însă nu erau prieteni. Îşi vorbeau arareori. Walker îl cicălea uneori („nu poţi să renunţi la familie“), dar Jack făcuse eforturi ca să se îndepărteze de membrii familiei Plumb, mai ales de Leo. În compania lui Leo, Jack se simţea ca o versiune inferioară a fratelui său mai mare. Mai puţin inteligent, mai puţin interesant şi mai puţin prosper – o imagine cu care se pricopsise în liceu şi de care nu putuse ulterior să scape complet. La începutul clasei a noua, câţiva dintre prietenii lui Leo îl porecliseră pe Jack Leo Lite, iar acea poreclă umilitoare îi rămase chiar şi după ce Leo absolvi. În prima lună la universitate, Jack se întâlnise întâmplător cu o cunoştinţă din oraşul natal, care îl salutase în mod reflex cu formula „Salut, Lite. Ce mai e nou?“ Jack aproape că îl pocnise.

Uşa barului se deschise, şi un grup de turişti dădu buzna înăuntru, aducând cu ei o rafală de aer prea rece pentru luna octombrie. O femeie le arăta celorlalţi pantoful ei ud leoarcă, un balerin ieftin de un roşu ţipător de prost gust.

– E total distrus, i se plângea ea prietenei sale.

– Partea plină a paharului, îi spuse Jack lui Walker, dând din cap pentru a arăta spre pantof.

– Probabil ar fi bine să nu întârzii.

Walker îşi ridică încheietura, arătându‑i ceasul care fusese un cadou de nuntă de la Jack, un exemplar rar din seria Tank de la Cartier din anii ’40, în perfectă stare. Costase o mică avere; Walker habar n‑avea. Încă un motiv pentru care să urască greşeala grosolană comisă de Leo: modul în care Jack ataşa acum în minte, în mod involuntar, un preţ scris cu caractere fosforescente imense fiecărui obiect pe care îl deţineau, regretând în treacăt fiecare nouă achiziţie pe care o făcuseră anul trecut, anii trecuţi, inclusiv toate cheltuielile deloc neglijabile pentru nunta lor, de altfel idilică.

– Îmi place la nebunie ceasul ăsta, spuse Walker cu tandreţe în voce, ceea ce îl făcu pe Jack să vrea să‑şi azvârle paharul în zidul din partea opusă a încăperii.

Aproape că se putea desfăta cu minunata senzaţie de eliberare care l‑ar fi inundat în momentul în care cristalul greu s‑ar fi sfărâmat într‑un milion de cioburi infime. În schimb, se ridică în picioare şi puse paharul la loc pe masă, cu un gest apăsat.

– Nu‑i lăsa să te zgândărească, spuse Walker, aşezându‑şi mâna pe braţul lui Jack, în încercarea de a‑l linişti. Doar ascultă ce are Leo de zis, iar după aceea o să vorbim despre asta.

– Aşa am de gând.

Jack îşi încheie nasturii hainei, coborî scările şi ieşi pe uşa ce dădea în Vanderbilt Avenue. Simţea nevoia să respire puţin aer curat înainte de prânz; poate că avea să facă o plimbare scurtă prin zonă. În timp ce se lupta ca să‑şi croiască drum prin gloata de oameni care abia se mişcau, îşi auzi numele strigat de cineva. Se întoarse, însă îi luă câteva clipe până să o recunoască pe femeia cu beretă, care rânjea ca o ţicnită pe deasupra unui fular roz cu portocaliu, tricotat de mână, făcându‑i cu mâna şi strigându‑l. Rămase pe loc, privind‑o cum se apropie, şi, involuntar, zâmbi şi el. Beatrice.

 

Beatrice Plumb era o clientă fidelă la Murphy’s, unul dintre barurile de navetişti care se înşirau pe scurta distanţă dintre Forty‑Third Street şi gara Grand Central. Bea se avea bine cu patronul, Garrie, un vechi prieten al lui Tuck din Irlanda. Lui Tuck îi plăcea cum turna Garrie o halbă şi cum, atunci când barul era aproape gol, Garrie cânta, cu vocea lui subţire şi stridentă de tenor, nu melodii din colecţia turistică obişnuită, „Danny Boy“ sau „Wild Rover“, ci din repertoriul său de cântece irlandeze revoluţionare, „Come Out Ye Black and Tans“ sau „The Ballad of Ballinamore“. Garrie fusese printre primii oameni care veniseră la uşa lui Bea după ce murise Tuck. Scosese o cinzeacă de Jameson din buzunarul de la haină şi turnase câte un pahar pentru fiecare.

– În cinstea lui Tuck! închinase el solemn. Fie‑i trecerea uşoară!

Uneori, într‑o lumină favorabilă, Bea avea impresia că Garrie arată bine. Uneori, i se părea că el o plăcea, însă nu voia să afle; el se simţise prea apropiat de Tuck.

– Eşti matinală azi, spuse Garrie când o văzu intrând cu puţin înainte de ora douăsprezece.

– Prânz cu familia. Am nevoie de ceva tărie în cafeaua aia.

Garrie desfăcu sticla de Jameson şi turnă o cantitate generoasă în cană înainte să adauge cafeaua. Soarele strălucea şi era suficient de jos pe cer, încât să o orbească pe Bea pentru o clipă, când se aşeză pe locul ei preferat, lângă ferestruica din faţă. Se ridică şi mută scaunul înalt şi şubred la umbră şi mai departe de uşă. Părea mai degrabă o zi de ianuarie decât de octombrie. Încăperea mirosea a sobă, a mop murdar şi a bere.

– Aroma zeilor, obişnuia Tuck să zică.

Nimic nu‑i plăcea mai mult decât un bar întunecos într‑o după‑amiază însorită. Din tonomat începu să se audă melodia „Baby, It’s Cold Outside“ interpretată de Rosemary Clooney şi Bing Crosby. Bea şi Garrie schimbară un zâmbet ironic. Oamenii erau lipsiţi de imaginaţie într‑un mod atât de reconfortant.

Bea era nerăbdătoare să‑l întâlnească pe Leo, dar avea şi emoţii. Nu‑i răspunsese niciodată la telefon cât timp fusese internat la centrul de dezintoxicare. Probabil că era supărat pe toţi. Se întreba cum mai arăta oare. Ultima oară când îl văzuse, în noaptea aceea la spital, tocmai îi fusese suturată rana de la bărbie şi arăta livid şi terifiat. Luni întregi înainte de accident arătase îngrozitor: buhăit, obosit şi groaznic de plictisit.

Bea se temea că prânzul din acea zi avea să se lase cu ceartă. Jack şi Melody începuseră să‑şi piardă din ce în ce mai mult răbdarea cu situaţia referitoare la Moştenire, şi se aştepta să vină amândoi cu jalba‑n proţap. Principala ei preocupare nu era ce avea ea nevoie de la Leo. În acea zi, obiectivul ei era să‑şi facă fraţii şi sora, care de obicei erau puşi pe harţă, să se poarte cât de cât civilizat, măcar o după‑amiază, destul cât să‑l determine pe Leo să… ei bine, nu ştia exact ce voia de la el. Să pună la punct un soi de plan care i‑ar fi domolit pe Jack şi pe Melody pentru o vreme şi i‑ar fi oferit lui Leo suficient spaţiu ca să nu se închidă complet sau să‑şi ia tălpăşiţa.

Simţea efectul alcoolului care‑i înmuia mâinile şi picioarele, relaxându‑i nervii. Îşi ridică geanta de pe spătarul scaunului. Numai simţindu‑i greutatea, fu străbătută de un uşor fior. Bea era scriitoare. (Fusese scriitoare? Era o scriitoare care – până foarte de curând – luase o pauză de la scris? Niciodată nu ştia în ce termeni să vorbească despre ea însăşi.) Se întâmpla câteodată, în prezent nu prea des, ca vreun angajat de la revista literară unde lucra să‑i recunoască numele. Beatrice Plumb? Scriitoarea? începea conversaţia într‑o notă optimistă. De‑acum, era familiarizată cu scenariul: privirea licărind de încântare pentru că o recunoştea, apoi încruntarea din pricina nedumeririi, persoana în cauză străduindu‑se să‑şi amintească vreun titlu recent, orice altceva în afară de povestirile ei de tinereţe, de demult. După un deceniu de antrenament, ştia cum să prevină inevitabilul. Era înarmată cu un arsenal de replici menite să deruteze adversarul şi să pună capăt ofensivei având drept ţintă romanul ei mult aşteptat: o glumă răsuflată frizând autoironia, dar eficientă, despre lentoarea cu care scrie, şi anume că încetinirea progresului ei de‑a lungul anilor s‑ar fi tradus într‑un venit de câte o jumătate de penny pe oră; o superstiţie falsă de a nu vorbi despre o lucrare neterminată; exasperare amuzată la adresa perfecţionismului ei neînduplecat.

Din geanta încăpătoare de pânză scoase o poşetă din piele moale, maro‑închis, cea pe care Leo o ochise când se plimba prin Portobello Road Market, în Londra, cu ani în urmă, pe când ea era la universitate şi începuse să‑şi ia scrisul în serios. I‑o făcuse cadou de ziua ei. Veche de pe la 1900, de mărimea unui caiet studenţesc, arăta ca o servietă în miniatură cu mânerul ei mic şi cureluşele din piele, o geantă pe care ar fi purtat‑o cineva în Viena spre sfârşitul secolului al nouăsprezecelea. Îi plăcuse la nebunie şi o considerase mereu geanta ei norocoasă, până când i se păru că tot norocul de care se bucurase odinioară dispăruse fără urmă. Cu câteva săptămâni în urmă, dăduse peste ea sus pe raft, într‑un dulap, şi o dusese la un cizmar din apropiere ca să repare una din cureluşe. Pielea fusese curăţată şi lustruită, iar poşeta arăta acum ca nouă; îi rămăsese doar aspectul de patină a timpului, ca şi cum ar fi purtat în ea ani întregi de manuscrise de succes. Desfăcu cureluşele, deschise clapeta şi scoase teancul de pagini acoperite de scrisul ei ondulat. Bea scrisese în ultimele câteva luni mai mult decât în ultimii ani.

Şi ceea ce scria era foarte reuşit.

Iar ea se simţea oribil.

 

Cu ani în urmă, când tocmai îşi încheiase doctoratul, Leo o convinsese să lucreze împreună cu el la o revistă pe care o pusese pe picioare, pe vremea când a lansa o revistă nu era un act de nebunie curată. SpeakEasy era o revistă suficient de inteligentă şi de provocatoare pentru a fi uşor scandaloasă, ceea ce îi asigură peste noapte succesul în lumea insulară a presei newyorkeze, adică tocmai în sânul comunităţii pe care o ironiza fără milă. Leo deţinea o rubrică lunară, ştiri din presă presărate cu bârfe desfrânate care ridiculizau fără perdea vechea gardă a oraşului, îngropată în bani moşteniţi şi nepotisme şi ridicol de închistată. Rubrica cu pricina îi asigurase lui Leo oarecare faimă şi atrăsese antipatia multora. Revista se închisese după numai câţiva ani, însă aproape toţi angajaţii de acolo se orientaseră ulterior spre proiecte de presă şi mai ambiţioase, publicaseră romane de succes sau urmaseră alte oportunităţi literare la fel de respectabile.

Vreme îndelungată, Leo întrupase o poveste de succes. Cooptase câţiva angajaţi mai tineri ca să lanseze o versiune online a revistei SpeakEasy din micul lui apartament. Menţinuse tonul meschin şi extinsese sfera de interes, vizând toate personajele şi domeniile lui preferate cu reputaţie îndoielnică, iar afacerea crescuse de la un singur website la şaptesprezece în numai cincisprezece luni. Şi doar trei ani mai târziu, Leo şi partenerul său îşi vândură micul imperiu unui concern de presă pentru o sumă frumuşică.

Lui Bea încă îi era dor de perioada de început a revistei SpeakEasy. Redacţia era parcă o tabără de vară gălăgioasă, unde toţi copiii erau isteţi şi amuzanţi, se prindeau de glume imediat şi rezistau la băutură. Pe atunci, Leo fusese cel care o impulsionase să ducă la bun sfârşit prozele acelea scurte timpurii. Leo fusese cel care stătuse treaz până târziu în noapte disecându‑i paragrafele, cizelându‑i textul, conferindu‑i coeziune şi umor. Leo fusese cel care îi pasase editorului literar (şi actualului ei şef, Paul Underwood) de la SpeakEasy prima ei povestire, pentru a fi publicată în ediţia inaugurală de povestiri: „Cele mai noi voci din New York: Ce autori ar trebui să citiţi“. Leo fusese cel care îi pusese poza pe copertă (cu comentariul foarte caracteristic pentru tonul revistei: „Sora editorului a scris povestirea noastră preferată. Aveţi vreo problemă cu asta?“). Fotografia aceea mai apărea din când în când pentru a însoţi câte un articol comemorativ despre SpeakEasy („Unde sunt acum?“) sau despre grupul de tinere scriitoare, în care era inclusă şi Bea, etichetat de un jurnalist cu enervantul nume „The Glitterary Girls“. Poza fusese făcută pe Mott Street, în Chinatown, în faţa unei vitrine în care atârnau, de nişte cârlige argintii, nişte raţe Peking lucioase, cu capetele întoarse toate în aceeaşi direcţie. Bea purta o rochie galben‑aprins, a cărei fustă se înfoia în vânt, şi ţinea pe un umăr o umbrelă de soare verde, imprimată cu bujori mici, roz şi albi. Cozile împletite lungi pe care le purta încă erau de un roşcat‑intens pe atunci şi erau prinse la ceafă. Cu bărbia în jos, cu ochii închişi, cu silueta scăldată în lumina după‑amiezii de august, părea o pictură contemporană înfăţişând Buna‑Vestire. Fotografia apăruse pe coperta interioară a primei, şi singurei, sale cărţi. Ani întregi umbrela aceea verde fusese agăţată de tavan, deasupra patului ei. Mai avea şi rochia galbenă pe undeva.

 

Bea îi făcu semn lui Garrie, care mai aduse cafea şi puse sticla de Jameson lângă ceaşca ei. Îl văzu aruncând o privire fugară spre notiţele ei şi uitându‑se apoi repede în altă parte. Auzise suficient cât se văicărise ea la Tuck de‑a lungul anilor despre romanul care nu mai apăruse, încât să evite o întrebare legată de preocupările ei scriitoriceşti, ceea ce o făcea să se simtă şi mai jalnic, dacă mai era cu putinţă.

Lui Leo îi plăcuse forte mult prima ei povestire, şi o şi publicase, deoarece era despre el. Personajul pe care ea îl botezase Archie reprezenta o versiune deghizată a tânărului Leo – un Lothario amuzant, egocentrist şi caustic. A doua povestire cu Archie apăruse în The Paris Review. A treia fusese publicată de The New Yorker. Apoi se pricopsise cu un agent – Stephanie, prietenă cu Leo, şi ea la început de carieră; fata i‑a făcut rost de un contract pentru două cărţi contra unei sume atât de mari, că pe Bea o luase cu ameţeală şi trebuise să se aşeze la Stephanie în birou şi să respire într‑o pungă de hârtie. Colecţia ei de povestiri (dintre care se remarcau cele trei povestiri cu Archie, conform părerii unanime a criticilor: „încântător de echivoce“, „inteligente şi mustind de umor“, „fie că sunteţi de partea lui Archie, fie împotriva lui, vă va fi imposibil să rezistaţi farmecelor lui perfide“) se vânduse fără mare vâlvă.

Nu‑i bai, îi spusese Stephanie atunci. Asta e fundaţia pentru roman.

Împrăștiată, dar creativă, cu nasul în cărți și mereu pe fugă. Încăpățânată și cu un doctorat în Sarcasm. Dușmanul declarat al somnului. Cinefilă de mică, cu căștile în urechi oriunde merge, imaginația o îndeamnă să viseze în cele mai (ne)potrivite momente.

La mulți ani: Editura Arthur sărbătorește 10 ani!

Editura Arthur în 10 ani: peste 600 de cărți, peste 200 de autori străini, 20 de autori români, 63 de ilustratori, 18 colecții Luna noiembrie marchează împlinirea a zece ani de când Editura Arthur a început să le aducă tinerilor cititori români cele mai bune cărți din literatura lumii. Din 2008, sigla Arthur a apărut pe copertele a peste șase sute de cărți: cărți amuzante, cărți despre aventuri, d...[Read More]

Victimă fără chip (Fabian Risk #1) · Stefan Ahnhem

Am citit sute de thrillere și de romane polițiste, însă puține se compară cu Victimă fără chip, debutul lui Stefan Ahnhem, la nivel de violență și tortură. Un criminal în serie meticulos și înfricoșător de inteligent. Un șir aparent nesfârșit de victime, crime simbolice, păcate din copilărie. Un jurnal misterios pe care nu l-am considerat un indiciu, evaluat greșit de la prima însemnare. Aș putea ...[Read More]

Tu · Caroline Kepnes – „Nu poți salva pe cineva care nu vrea să fie salvat.”

 „Vreau să fiu mai atentă cu vorbele mele şi să spun doar ce vreau să spun. Să tai ce nu e necesar.” Folosim cuvântul „obsesie” mult prea uşor, mult prea des. Suntem obsedaţi de filme, cărţi şi seriale, de personaje fictive şi de actori, de melodia pe care o avem setată atât ca alarmă, cât şi ca ton de apel, de prăjitura cu ciocolată cumpărată aproape zilnic de la cofetăria din colţ, de zecile de ...[Read More]

Un drum lung până jos · Jason Reynolds · Să nu plângi. Să nu torni. Să te răzbuni.

„Oamenii întotdeauna îi iubesc pe oameni mai mult când sunt morți.” Roman, poezie, confesiune și sicriu. Un drum lângă până jos nu este un volum obișnuit. Nu poate să fie încadrat într-un singur gen literar, etichetat și abandonat pe rafturile cititorilor, mereu în așteptarea unui stil revoluționar și a unei povești ce sfidează tiparele literaturii contemporane. Ne dorim haos și distrugere, război...[Read More]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

*

Lost Password

Powered by watch naruto shippuden watch one piece watch one punch man online

Download by Wordpress Nulled Themes Keepvid youtube downloader