Fragment în avanpremieră: Orașul de bronz, de S.A. Chakraborty

Nahri le salută cu căldură. Curtea fusese măturată, iar în centrul său așezaseră o masă îngustă acoperită cu o pânză albă. La capetele mesei stăteau două platouri de aramă pline ochi cu migdale, portocale și curmale. Și se adunase deja un grup măricel. Femeile din familia fetei și vreo douăsprezece vecine curioase. Deși toate păreau sărace, nimeni nu ar fi îndrăznit să vină la un zar cu mâna goală. Avea să se aleagă, negreșit, cu o pradă bogată.

Nahri le făcu semn unor fetițe care, amândouă, erau încă destul de mici ca să li se pară totul foarte interesant, așa că dădură fuga spre ea, nerăbdătoare. Nahri îngenunche și puse găina pe care o adusese în brațele fetei mai mari.

—  Să o ții bine pentru mine, da? întrebă Nahri, iar fetița încuviință din cap, plină de importanță.

Coșul i‑l dădu fetei mai mici. Aceasta era tare frumoasă, cu ochi mari și negri și părul creț, strâns în codițe încâlcite. Nimeni nu putea să îi reziste. Nahri îi făcu cu ochiul.

—  Să te asiguri că fiecare va pune ceva în coș! îi spuse și o trase de codițe, apoi le făcu semn să plece, concentrându‑se asupra motivului pentru care se aflau toate acolo.

Numele fetei bolnave era Baseema. Părea să aibă cam doisprezece ani și fusese îmbrăcată într‑o rochie lungă, albă. Nahri privi cum o femeie mai în vârstă încerca să îi lege o eșarfă în jurul capului. Baseema se împotrivea, cu o privire sălbatică și agitându‑și mâinile. Nahri văzu că vârfurile degetelor îi erau roșii, acolo unde își mușcase unghiile. Pielea fetei radia teamă și neliniște. Iar kohl‑ul¹ i se întinsese pe obraji, fiindcă încercase să și‑l șteargă de la ochi.

—  Te rog, draga mea! o implora femeia mai în vârstă, care, de bună seamă, era mama ei, căci asemănarea lor era izbitoare. Încercăm doar să te ajutăm!

Nahri îngenunche lângă ele și luă mâna Baseemei. Fata se liniști și numai ochii i se mai mișcau de acum în toate părțile. Nahri o ridică apoi, cu blândețe, în picioare. Toată lumea amuți când își puse mâna pe fruntea fetei.

Nahri nu putea explica deloc cum vindeca sau cum simțea bolile, la fel cum nu putea explica nici cum își îndeplineau ochii și urechile sale funcțiile. Priceperile sale făceau parte din ea de atâta vreme, încât încetase să le mai pună la îndoială existența. Copil fiind, îi trebuiseră ani buni și multe lecții dureroase să își dea seama cât de diferită era de oamenii din jurul ei, de parcă ar fi fost singura care vedea într‑o lume a orbilor. Iar talentele sale erau atât de firești, naturale, organice, încât îi era imposibil să se gândească la ele ca la ceva ieșit din comun.

Baseema părea dezechilibrată: mintea îi era vie și sclipitoare, așa simțea Nahri când o atingea, însă era rătăcită, greșit direcționată. „Stricată.” Detesta cât de repede îi venise în minte un cuvânt atât de crud, dar Nahri știa că nu putea face altceva decât să o liniștească pentru o vreme.

Mai trebuia, totodată, să organizeze și un spectacol reușit, altfel nu avea să‑și primească banii. Nahri îndepărtă vălul de pe chipul fetei, simțind că aceasta se simțea încolțită, ca prinsă într‑o  cursă. Baseema, care ținea un capăt al acestuia în pumnul său încleștat, îl scutură în timp ce o privea în ochi pe Nahri.

Tânăra îi zâmbi copilei:

—  O poți păstra, dacă vrei, draga mea. O să ne distrăm împreună, îți promit. Ridică glasul și se întoarse spre public: Ați avut dreptate să mă aduceți. În ea sălășluiește un spirit, și încă unul puternic, dar îl putem domoli. Putem să‑i aducem la bună înțelegere.

Apoi le făcu muzicantelor cu ochiul și gesticulă în direcția lor. Shams începu să bată în darbuka² sa, făcând să răsune un ritm aprig din pielea tăbăcită.

Rana își luă cimpoiul și îi întinse lui Nahri o tamburină, singurul instrument pe care aceasta îl putea folosi fără să se facă de râs.

Nahri o lovi de picior.

—  Le voi cânta spiritelor pe care le cunosc, explică ea, vorbind mai tare, pentru a se face auzită, deși erau foarte puține femei din ținuturile de la miazăzi care nu știau cum se desfășoară un zar. Mătușa Baseemei luă o cățuie plină cu tămâie și începu să trimită vălătuci de fum aromat spre mulțime: Când spiritul dinăuntrul ei își va auzi cântecul, o va face să se agite, iar noi vom putea începe.

Rana începu să cânte, iar Nahri să bată în tamburină, ceea ce îi făcea umerii să tresară, iar eșarfa cu ciucuri să îi tresalte la fiecare mișcare. Baseema o urmărea, fermecată.

—  O, spirite, vă conjurăm! Vă implorăm și vă preamărim! își rosti Nahri incantația, păstrându‑și vocea cât mai gravă, ca să nu ajungă să recite fals, căci, în timp ce femeile kodia „legitime” erau cântărețe bine pregătite, Nahri nici pomeneală să le semene. Ya, amir el Hind! „O, mare prinț, alătură‑te nouă!”

Începu cântecul Amirului³ indian și apoi trecu la cel al Sultanului Mării și la acela al măreței Qarina⁴, schimbând melodia pentru fiecare în parte. Avusese grijă să memoreze versurile, chiar dacă nu și semnificația lor, căci nu își făcea prea multe griji în legătură cu originile acestora.

Baseema devenea din ce în ce mai plină de însuflețire, în timp ce ele cântau în continuare. Membrele i se relaxară, iar ridurile tensionate de pe chip îi dispărură. Se balansa cu un efort mai mic, aruncându‑și părul pe spate cu un zâmbet vag, dar mulțumit. Nahri o atingea de fiecare dată când treceau pe lângă ea, bâjbâind parcă în căutarea zonelor întunecare ale minții fetei și trăgându‑le mai aproape unele de celelalte, pentru a o liniști pe copilă.

Grupul femeilor era unul benefic, plin de energie și care se implica în ritual. Câteva se ridicară, bătând din palme și alăturându‑se dansului. De obicei, așa se întâmpla. Zar‑urile reprezen‑tau și o scuză pentru a ieși în lume, nu doar o încercare de a potoli djinn‑ii supărători. Mama Baseemei privi chipul fiicei sale, plină de speranță. Fetițele își strângeau obiectele la piept, sărind în sus de încântare, în timp ce găina cotcodăcea în semn de protest.

Muzicantele păreau și ele să se simtă bine. Shams începu dintr‑odată să bată un ritm mai rapid în darbuka, iar Rana o urmă, cântând o melodie de jale, aproape neliniștitoare.

Nahri bătea ritmic cu degetele în tamburină, simțindu‑se inspirată de dispoziția grupului. Rânji. Poate că era vremea să le ofere ceva diferit.

Închise ochii și începu să fredoneze. Nahri nu avea un nume pentru limba ei maternă, limba pe care, probabil, o împărtășise cu părinții ei, morți demult sau doar uitați. Era singurul indiciu cu privire la originea sa și o tot căutase, doar‑doar o va mai auzi grăită și de altcineva încă de când era copil, trăgând cu urechea la negustorii străini și urmărind mulțimea poliglotă a înțelepților din jurul universității Al‑Azhar. Crezuse că semăna cu ebraica și o vorbise odată de față cu Yakub, însă el nu fusese de acord, adăugând, fără să fie nevoie, că poporul lui avea deja suficiente probleme și fără să îi numere printre membrii săi pe una ca ea.

Dar Nahri știa că era un grai neobișnuit, ciudat. Adică perfect pentru un zar. Era surprinsă că nu se gândise până atunci s‑o folosească.

Deși ar fi putut să‑și cânte lista de cumpărături și nimeni nu ar fi avut habar ce face, se hotărî să se mulțumească, totuși, cu cântecele specifice zar‑ului, traducându‑le versurile din arabă în limba ei maternă.

—  Sah, afshin e‑daeva…, începu ea. „O, războinic al djinn‑ilor, te invoc!” Alătură‑te nouă și potolește flăcările din mintea copilei! Închise ochii: O, războinicule, vino! Vak!

O broboană de sudoare îi alunecă pe tâmplă. Curtea devenise parcă, dintr‑odată, neobișnuit de călduroasă, presiunea grupului mare și a focului care trosnea apăsând‑o, dintr‑odată, prea tare. Își ținu ochii închiși și începu să se legene, permițând, astfel, ca mișcările vălului care îi acoperea capul să‑i răcorească fața.

—  Mare gardian, vino și ne apără! Vegheaz‑o pe Baseema de parcă…

Un icnet grav o sperie pe Nahri. Deschise ochii. Baseema se oprise din dansat. Membrele îi înlemniseră, iar privirea îi era sticloasă, fixată asupra lui Nahri. Fiind, în mod limpede, cuprinsă de tulburare, Shams rată o bătaie pe darbuka.

Temându‑se să nu‑și piardă controlul asupra mulțimii, Nahri își lovi tamburina de șold, rugându‑se în tăcere ca Shams să o imite. Îi zâmbi Baseemei și ridică apoi cățuia cu tămâie, sperând ca aroma moscată a acesteia să o liniștească pe copilă. Poate că era timpul să se apropie de final.

—  O, războinicule, cântă ea, mai încet, revenind la arabă. Tu să fii, oare, acela care doarme în mintea blândei noastre Baseema?

Copila tresări. Sudoarea îi curgea de acum pe față. Deoarece se apropiase de ea, Nahri văzu că în ochii până de curând lipsiți de orice expresie ai acesteia se putea citi de acum ceva care semăna, mai degrabă, cu groaza. Ușor tulburată, o prinse de mână.

Baseema clipi, mijindu‑și ochii și îndreptându‑și toată atenția asupra lui Nahri, cu o curiozitate aproape feroce.

„CINE EȘTI?”

Nahri se albi și dădu drumul mâinii copilei. Buzele Baseemei nici nu se clintiseră, însă ea, una, auzise întrebarea de parcă i‑ar fi fost strigată în ureche.

Apoi, clipa trecu. Baseema clătină din cap, ochii i se goliră din nou de orice expresie și începu din nou să danseze. Uimită, Nahri făcu vreo câțiva pași înapoi. Tot corpul îi fu acoperit de o sudoare rece.

Rana stătea de acum chiar lângă umărul ei.

—  Da, Nahri?

—  Ai auzit? șopti ea.

—  Ce s‑aud? o întrebă Rana, ridicând din sprâncene.

„Nu fi proastă!” își zise Nahri și clătină din cap, căci se simțea ridicol.

—  Nimic, nimic. Ridicând vocea, se întoarse spre mulțime: Toată lauda I se cuvine Atotputernicului, declamă ea, încercând să nu se bâlbâie. O, războinicule, îți mulțumim! Și îi făcu semn fetiței care ținea găina: Te rugăm să ne accepți ofranda și să faci pace cu draga noastră Baseema.

Cu mâinile tremurându‑i, Nahri ținu găina deasupra unui bol din piatră și șopti o rugăciune, înainte să îi taie gâtul. Sângele țâșni în bol, stropindu‑i picioarele.

Mătușa Baseemei luă găina, ca să o gătească, însă treaba lui Nahri nu se terminase încă.

— Un suc de tamarin pentru oaspetele nostru, ceru ea. Djinn‑ilor le place gustul amar.

Se sili să zâmbească și încercă să se calmeze. Shams aduse un pahar cu suc întunecat.

—  Ești bine, kodia?

—  Preamărit fie Allah! spuse Nahri. Sunt doar obosită. Ai putea să împarți mâncarea, împreună cu Rana?

—  Desigur.

Baseema se legăna mai departe, cu ochii pe jumătate închiși și un zâmbet visător. Nahri o luă de mână și o trase încetișor spre pământ, conștientă că aproape tot grupul le privea.

—  Bea, copilă, îi spuse, oferindu‑i paharul. Asta îi va fi pe plac djinn‑ului.

Fata apucă strâns paharul, vărsând aproape jumătate din suc.

Făcu un gest spre mama ei, scoțând un sunet gutural din gâtlej.

—  Da, habibti⁵.

Nahri îi mângâie părul, încercând să o liniștească, dar copila era încă dezechilibrată, însă mintea nu i se mai simțea la fel de bezmetică. Numai Allah știa cât avea să mai dureze. O chemă pe mama Baseemei și le uni mâinile.

Ochii femeii erau plini de lacrimi.

—  E tămăduită? O va lăsa în pace djinn‑ul?

Nahri ezită.

—  I‑am mulțumit pe amândoi, însă djinn‑ul e puternic și, probabil, o însoțește încă de la naștere. Pentru o ființă atât de fragilă… O strânse pe Baseema de mână: A fost mai simplu pentru ea să se supună dorințelor lui.

—  Ce‑nseamnă asta? întrebă femeia, cu vocea întretăiată.

—  Starea fiicei tale este la voia lui Allah. Djinn‑ul o va proteja, îi va oferi o viață interioară bogată, minți ea, sperând să o liniștească pe femeie. Îi va menține pe amândoi mulțumiți. Las‑o să stea cu tine și cu soțul tău și dă‑i să facă mereu ceva cu mâinile.

—  Va… va mai vorbi vreodată?

Nahri privi într‑o parte.

—  Inshallah! După cum va fi voia lui Allah!

Femeia mai în vârstă înghiți în sec, căci observase, în mod limpede, tulburarea lui Nahri.

—  Și djinn‑ul?

Tânăra încercă să se gândească la un răspuns ușor:

—  Dă‑i să bea suc de tamarin în fiecare dimineață. Asta îi va fi lui pe plac. Și ia‑o la râu, să facă baie la prima jumu’ah⁶, în prima vineri a fiecărei luni.

Mama Baseemei trase adânc aer în piept.

—  Numai unul Allah știe cel mai bine, spuse ea încetișor, mai degrabă pentru sine decât pentru Nahri.

Dar nu mai plângea. În schimb, sub privirile lui Nahri, femeia luă mâna fiicei sale, părând deja mai împăcată. Baseema îi zâmbi.

Și atunci cuvintele lui Yakub se strecurară în inima lui Nahri, când văzu acest tablou: „Tu nu ai nici familie și nici un soț care să te ocrotească…”

Nahri se ridică în picioare:

—  Vă rog să mă iertați.

În calitate de kodia, nu avea de ales și trebuia să rămână până când avea să se servească masa, când urma să fie nevoită să dea, politicos, din cap a încuviințare la bârfele femeilor și să încerce să o evite pe o verișoară mai în vârstă, care simțise că avea un cancer care i se răspândea în amândoi sânii. Nahri nu încercase niciodată să vindece așa ceva și nu credea că aceea era o noapte potrivită pentru astfel de experimente – deși asta nu o făcea deloc să suporte mai lesne chipul zâmbitor al femeii neștiutoare.

Ceremonia se apropia de final. Coșul ei era plin ochi cu un talmeș‑balmeș de monede folosite în Cairo: fili de aramă uzați, câteva parale de argint și un singur dinar străvechi, oferit de familia Baseemei. Celelalte femei adăugaseră bijuterii ieftine, toate în schimbul binecuvântărilor pe care se presupunea că Nahri urma să le rostească pentru ele. Nahri le dădu lui Shams și Ranei câte două parale și le îngădui să ia mai toate bijuteriile.

Tocmai își strângea mai bine pe lângă corp voalul pe care îl purta pe deasupra hainelor, încercând să evite pupăturile repetate ale celor din familia Baseemei, când simți o ușoară furnicătură la ceafă. Petrecuse prea mulți ani urmărindu‑și diversele victime ale matrapazlâcurilor și fiind, totodată, urmărită, la rândul său, ca să nu recunoască imediat senzația, așa că își ridică privirea.

De partea cealaltă a curții, Baseema o privea. Era complet nemișcată și își stăpânea perfect membrele. Nahri i se uită țintă în ochi, surprinsă de calmul copilei. În ochii întunecați ai acesteia se citea ceva straniu, calculat. Dar chiar în clipa când Nahri observă toate acestea, senzația dispăru, iar copila își împreună mâinile și începu să se legene, dansând așa cum îi arătase Nahri.

¹Kuḥl (ar.), pudră minerală folosită în cosmetică pentru a pune în evidență ochii. Cunoscut încă din Antichitate, kohl‑ul (ortografiat și kohol) este folosit încă în Orientul Mijlociu, Africa etc. (n. red.).

²Darbūkah (ar. în original) sau darabana este o tobă de mână folo‑sită în Asia de Sud‑Vest, având forma unei cupe. Ea produce un sunet înalt, asemenea unei pocnituri (n. tr.).

³Denumirea unui djinn despre care mitologia arabă afirma că ar fi trăit în mijlocul oamenilor (n. red.).

⁴În mitologia arabă, numele unui demon care îi chinuia în special pe copii (n. red.).

⁵Habibti (ar. în original), forma feminină a apelativului habibi (ar.), „iubirea mea” (n. tr.).