Fragment în avanpremieră: Orice inimă e o poartă, de Seanan McGuire

În martie la Leda Edge: Orice inimă e o poartă, de Seanan McGuire, primul volum al seriei „Copii în derivă”. Traducere de Carmen Ion.

CĂMINUL PENTRU COPII ÎN DERIVĂ AL LUI ELEANOR WEST.

NU SE ACCEPTĂ CERERI ȘI VIZITATORI.

NU SE OFERĂ INFORMAȚII.

Alunecând prin umbrele de sub pat, pășind printr-un șifonier sau rostogolindu-se printr-o vizuină de iepure, copiii au știut dintotdeauna să călătorească în lumi magice. Dar ce se întâmplă când aceștia se întorc și nu se mai pot adapta la lumea reală, iar familiile nu-i mai acceptă?

Nancy a nimerit odată într-un tărâm magic, dar acum s-a întors. Iar lucrurile pe care le-a trăit pot transforma radical o persoană. Copiii din grija domnișoarei West înțeleg mult prea bine acest lucru. Și cu toții încearcă să găsească o modalitate de a se întoarce în propriile lumi fantastice.

Însă sosirea lui Nancy la cămin marchează o schimbare. Întunericul pândește la fiecare pas, iar când tragedia lovește din plin, depinde de Nancy și de noii ei colegi să rezolve misterul.

Cu orice preț.

„Seanan McGuire dă dovadă încă o dată de o cunoaștere profundă a inimii umane într-o parabolă impresionantă despre pierdere, dor și copii sensibili.” – PAUL CORNELL

 

Fragment


A FOST ODATĂ O FETIȚĂ

FETELE NU ERAU NICIODATĂ prezente la interviurile de admitere. Acolo veneau doar părinții, tutorii, frații lor dezorientați, care doreau să le ajute din toată inima, dar nu ştiau cum. Pentru potențialele eleve ar fi fost prea greu să stea şi să asculte cum oamenii pe care îi iubeau cel mai mult pe lume – pe lumea aceasta, cel puțin – le bagatelizau amintirile drept himere, experiențele drept fantezii şi viețile drept nişte boli nedepistabile.

În plus, le‑ar fi afectat serios încrederea în şcoală dacă la primul lor contact cu Eleanor ar fi văzut‑o îmbrăcată în veşminte respectabile gri cu lila şi coafată pe măsură, arătând ca un soi de mătuşică vârstnică impasibilă, un personaj care există numai în poveştile pentru copii. Adevărata Eleanor nu era nici pe departe aşa. Iar dacă ar fi auzit ce spunea, asta ar fi înrăutățit şi mai mult lucrurile, căci Eleanor explica în aceste situații, cu maximă seriozitate şi sinceritate, cum şcoala ei avea să ajute la vindecarea minților bolnave ale bieților mieluşei rătăciți. Cum avea să îi aducă pe copii pe calea cea bună.

Desigur, Eleanor mințea, numai că potențialele eleve n‑aveau cum să ştie asta. Aşa încât Eleanor putea să ceară nestingherită să discute în particular cu tutorii şi să îşi vândă marfa cu hotărârea şi priceperea unui escroc înnăscut. Dacă acei tutori ar fi putut să se adune laolaltă şi să‑şi compare notițele, ar fi descoperit că textul pe care li‑l servea ea era îndelung exersat şi bine şlefuit, pentru a deveni ceea ce era – o armă.

— E vorba de o tulburare rară, dar nu unică, manifestată la tinerele fete în perioada de trecere la maturitate, explica ea, menținând cu grijă contactul vizual cu tutorii disperați şi depăşiți de evenimente ai celui mai nou suflet rătăcit.

În rarele ocazii când era nevoită să vorbească părinților unui băiat, discursul se schimba un pic, dar numai atât cât era necesar. Era o rutină veche şi Eleanor ştia cum să spe‑ culeze fricile şi dorințele adulților, care voiau, la fel ca ea, tot ce era mai bun pentru copiii de care răspundeau. Atâta doar că ideile lor despre ceea ce însemna „tot ce‑i mai bun” nu corespundeau cu ale ei.

Părinților le spunea: „Uneori, plecarea de acasă ajută la vindecarea de astfel de percepții denaturate.”

Mătuşilor şi unchilor le spunea: „Nu este vina voastră, iar eu pot fi soluția.”

Bunicilor le spunea: „Lăsați‑mă să vă ajut! Vă rog, lăsați‑mă să vă ajut!”

Nu toate familiile acceptau să‑şi lase copiii la internat. Cam unul din trei potențiali elevi îi scăpa printre degete, şi Eleanor îi plângea, plângea viețile acelea care aveau să fie mult mai grele decât ar fi trebuit, viețile care ar fi putut fi salvate. Însă se bucura pentru copiii care îi erau dați în îngrijire. Măcar atâta timp cât stăteau cu ea, cineva îi înțelegea. Chiar dacă nu urmau să se întoarcă niciodată acasă, o aveau pe ea, care îi înțelegea, şi îi aveau pe ceilalți la fel ca ei, iar asta era o comoară inestimabilă.

Eleanor West îşi petrecea zilele oferindu‑le ceea ce ea nu avusese niciodată şi sperând că într‑o bună zi asta avea să fie de ajuns pentru a‑şi cumpăra drumul înapoi spre locul de care aparținea.

 

CAPITOLUL I

VENIREA ACASĂ, PLECAREA DE‑ACASĂ

ESTE GREU SĂ RENUNȚI la obişnuința de a nara, de a făuri ceva miraculos dintr‑un lucru banal. Nararea pare naturală după un timp petrecut în compania sperietorilor de ciori care vorbesc sau a pisicilor care dispar ca prin minune; ea este, în felul ei, o metodă de a te menține cu picioarele pe pământ, legat de firul subțire al continuității care străbate toate viețile, oricât de ciudate ar putea deveni ele. Dacă narezi lucruri imposibile şi le transformi într‑o poveste, le ții sub control. Aşadar…

Conacul era aşezat în mijlocul a ceea ce ar fi putut fi considerat un câmp, dacă nu ar fi fost folosit pentru a împrejmui o reşedință privată. Iarba era de un verde perfect, copacii plantați în jurul clădirii fuseseră perfect curățați de crengi uscate, iar grădina deborda de culori care în mod normal nu ar fi putut coexista decât într‑un curcubeu ori în cutia cu jucării a unui copil. Panglica neagră subțire a aleii şerpuia începând de la poarta îndepărtată şi forma o buclă în fața intrării la conac, unde se lărgea elegant la baza verandei. O maşină de un galben țipător şi cu aspect oarecum sărăcăcios prin comparație cu împrejurimile îngrijite opri în parcare. Portiera din spate se trânti şi maşina demară din nou, lăsând în urma sa o adolescentă. Fata înaltă şi mlădioasă nu avea probabil mai mult de şaptesprezece ani; trăsăturile din jurul ochilor şi gurii erau încă neformate, încă în facere, urmând a fi desăvârşite în timp. Era îmbrăcată în negru – blugi negri, cizme negre până la glezne, cu mici butoni negri înşirați de la degete până spre gambă, ca la bocancii militari – şi în alb – o bustieră largă, un şirag de perle false răsucite pe încheietura mâinii –, iar cu o fundă de culoarea semințelor de rodie îşi legase coada de cal la ceafă. Avea părul alb înspicat cu şuvițe negre, ca uleiul vărsat pe o podea din marmură, şi ochii de un albastru‑spălăcit ca gheața, pe care şi‑i miji în lumina zilei. Judecând după felul în care arăta, nu mai văzuse soarele de ceva vreme. Târa după ea o mică valiză pe rotile de un roz strălucitor, acoperită cu margarete din carton. Cel mai probabil nu ea o cumpărase.

Fata îşi duse mâna pavăză la ochi pentru a se feri de soare şi privi conacul. Ochii i se opriră pe firma atârnată de streşinile verandei. CĂMINUL PENTRU COPII ÎN DERIVĂ AL LUI ELEANOR WEST – aşa stătea scris pe firmă, cu litere mari. Iar dedesubt, cu litere mai mici: nu se acceptă cereri și vizitatori. nu se oferă informații. Clipi din ochi. Îşi coborî mâna. Și porni încet către scară. La etajul al doilea al conacului, Eleanor West dădu drumul perdelei şi se răsuci cu fața spre uşă în timp ce materialul încă flutura, revenind în poziția inițială. Părea o femeie spre şaptezeci de ani care se ținea bine, cu toate că în realitate se apropia de sută: călătoriile prin ținuturile pe care le frecventase cândva îi dereglaseră într‑un fel ceasul interior şi atenuaseră ravagiile pe care trecerea timpului ar fi trebuit să le producă asupra corpului. Uneori, Eleanor era recunoscătoare pentru longevitatea ei, care îi permisese să ajute mult mai mulți copii decât ar fi făcut dacă nu ar fi deschis porțile pe care le deschisese, abătându‑se de la propriul drum. Alteori se întreba dacă lumea avea să des‑ co pere vreodată existența ei – dacă avea să afle că ea era micuța Ely West, fetița în derivă care supraviețuise atâția ani – şi dacă avea să fie interesată de ceea ce i se întâmplase în viață.

Pentru moment, însă, încă îşi ținea spinarea dreaptă, iar ochii îi erau la fel de limpezi ca în acea zi, când avea şapte ani şi văzuse deschizătura dintre rădăcinile unui copac de pe moşia tatălui ei. Faptul că părul îi albise şi tenul i se înăsprise de riduri şi amintiri, ei bine, asta nu avea absolut nicio importanță. În jurul ochilor ei era ceva neterminat; ea însăşi încă mai avea ceva de spus. Eleanor era o poveste, nu un epilog. Și dacă, în timp ce cobora pentru a‑şi întâmpina noua elevă, alegea să îşi istorisească viața, cuvânt cu cuvânt, asta n‑avea să facă rău nimănui. La urma urmei, este greu să renunți la obişnuința de a nara.

Și, uneori, asta e tot ce îi rămâne unui corp.

_____

NANCY ÎNCREMENI în mijlocul holului, cu degetele încleştate pe mânerul valizei, şi privi în jur, încercând să‑şi găsească repere. Nu ştiuse la ce să se aştepte de la „şcoala specială” unde o trimiseseră părinții, însă în niciun caz nu se aşteptase la… acest conac elegant de țară. Pereții erau acoperiți cu un tapet de modă veche cu imprimeu floral – trandafiri şi cârcei de viță albă îngemănați –, iar mobilierul, atât cât exista în holul de intrare slab mobilat în chip intenționat, era format numai din piese vechi de bună calitate, cu lemn bine lustruit şi accesorii din alamă asortate cu balustrada curbată. Podeaua era din lemn de cireş, iar când îşi ridică privirea, încercând să‑şi mişte ochii fără a înălța bărbia, se trezi holbându‑se la un candelabru modelat în chip elaborat sub forma unui mugur de floare.

— A fost creat de una dintre absolventele noastre, se auzi o voce.

Nancy îşi desprinse privirea de pe candelabru şi se întoarse cu fața către scară.

Femeia care cobora treptele era slabă, aşa cum erau unele femei vârstnice, însă spatele îi era drept, iar mâna ce se odihnea pe balustradă părea s‑o folosească mai degrabă drept ghidaj decât ca sprijin. Avea părul la fel de alb ca al lui Nancy, dar fără şuvițele negre provocatoare, şi coafat cu ondulații permanente, aidoma unui cap de păpădie căruia îi dăduseră semințele. Ar fi arătat perfect respectabil dacă nu ar fi fost îmbrăcată, complet neasortat, cu o pereche de pantaloni portocalii fosforescenți, completată cu o jachetă din lână tricotată de mână în toate culorile curcubeului şi un şirag de pietre semiprețioase într‑o mulțime de nuanțe. Nancy făcu ochii mari, în ciuda eforturilor de a se abține, şi se detestă pentru asta. Încetul cu încetul, îşi pierdea liniştea şi capacitatea de a sta nemişcată. Curând urma să se mişte la fel de fără astâmpăr şi necontrolat precum toate celelalte făpturi vii, şi atunci nu avea să‑şi mai găsească niciodată drumul înapoi spre casă.

— De fapt, totul e sticlă, desigur, cu excepția bucăților care nu sunt din sticlă, continuă femeia, aparent nederanjată de privirea insistentă a lui Nancy. Nu prea ştiu cum se fabrică lucrurile astea. Presupun că se topeşte mai întâi nisipul. Am contribuit şi eu cu prismele acelea în formă de lacrimă din centru. Le‑am făcut pe toate douăsprezece. Și mă mândresc cu ele.

Tăcu, părând să o aştepte pe Nancy să zică ceva. Nancy îşi înghiți nodul din gât. În ultima vreme avea gâtul tare uscat şi se părea că nimic nu putea alunga praful din el.

— Dacă nu ştiți cum se fabrică sticla, cum de‑ați făcut prismele? întrebă ea.

Femeia zâmbi.

— Din lacrimile mele, bineînțeles. Răspunsul cel mai simplu este de cele mai multe ori cel corect, să nu uiți nici‑ odată asta. Sunt Eleanor West. Bine ai venit! Tu trebuie să fii Nancy.

— Da, murmură Nancy. Dar cum de…?

— Păi, eşti singura elevă pe care o aşteptam să vină azi. Cei ca tine nu mai sunt la fel de numeroşi ca pe vremuri. Fie porțile s‑au rărit, fie ați învățat să nu vă mai întoarceți. Acum, stai locului o clipă şi lasă‑mă să te privesc. Eleanor coborî ultimele trei trepte şi se opri în fața lui Nancy, studiind‑o cu atenție preț de un moment înainte de a începe să meargă încet în cerc în jurul ei. Hmm. Înaltă, slabă şi foarte palidă. Probabil că vii dintr‑un loc lipsit de soare – dar şi de vampiri, bănuiesc, uitându‑mă la pielea de pe gâtul tău. Jack şi Jill vor fi încântați să te cunoască. S‑au plictisit de soarele şi blândețea pe care oamenii le aduc aici.

— Vampiri? întrebă Nancy absentă. Dar vampirii nu sunt reali.

— Nimic din ceea ce se vede aici nu e real, draga mea. Nici casa, nici conversația noastră, nici pantofii pe care îi porți – care, apropo, nu se mai poartă de câțiva ani, în caz că încerci să te readaptezi la lumea de afară, şi nu sunt deloc potriviți pentru o ținută de dimineață, dacă intenționezi cumva să te agăți de trecutul tău recent –, după cum niciuna din noi nu e reală. „Real” e un cuvânt format din patru litere şi te‑aş ruga să‑l foloseşti cât mai rar cu putință atâta timp cât vei rămâne sub acoperişul meu. Eleanor se opri din mers şi se postă din nou în fața lui Nancy. Părul este cel care te trădează. Pe unde‑ai fost? Într‑o Lume de Dincolo sau într‑un Infern? Într‑o Lume de Apoi n‑aveai cum să ajungi, fiindcă nimeni nu se întoarce din acelea.

Nancy se holbă la ea şi gura i se mişcă în tăcere în timp ce încerca să‑şi găsească vocea. Femeia cea bătrână rostise acele cuvinte – acele cuvinte imposibil de crude – extrem de degajat, de parcă se interesase de vaccinurile ei.

Expresia de pe chipul lui Eleanor se schimbă, devenind blândă, ca şi cum şi‑ar fi cerut scuze.

— Oh, văd că te‑am supărat. Mi‑e teamă că am acest obicei. Vezi tu, înainte de a împlini şaisprezece ani, am fost de şase ori într‑o lume a Absurdității şi, cu toate că până la urmă am fost nevoită să nu mai traversez dincolo, n‑am învățat niciodată să‑mi pun frâu la gură. Probabil că eşti obosită după călătoria făcută şi nerăbdătoare să afli cum merg lucrurile pe‑aici. Am dreptate? O să te conduc în camera ta imediat ce îmi vei spune de care parte a busolei te situezi. Din păcate, amănunte ca acesta contează atunci când vine vorba de cazare; n‑ai cum să pui un călător dintr‑o lume a Absurdității să doarmă în aceeaşi încăpere cu unul care a străbătut o lume a Logicii, asta dacă n‑ai cumva chef să dai explicații poliției locale cu privire la un număr remarcabil de acte de violență. Află că poliția vine pe‑aici din când în când ca să ne verifice, dar de obicei îi convingem să se uite în altă parte. Face parte din strategia noastră de a ne păstra acreditarea ca şcoală, cu toate că, de fapt, suntem mai mult un soi de sanatoriu. Îmi place cuvântul ăsta la nebunie. Ție nu?

„Sanatoriu.” Sună aşa de oficial, deşi n‑are nicio noimă.

— Nu înțeleg nimic din ce‑mi spuneți, răspunse Nancy. Se ruşină când îşi auzi vocea ieşind ca un mic chițăit, dar se simți mândră că reuşise totuşi să‑şi învingă muțenia.

Chipul lui Eleanor se îmblânzi şi mai tare.

— Nu e nevoie să te prefaci, Nancy. Știu prin ce‑ai trecut – pe unde ai fost. Am trecut şi eu prin aşa ceva în urmă cu mulți ani şi m‑am întors din propriile călătorii. Aici nu e loc de minciuni şi prefăcătorii. Știm că ceva e în neregulă cu tine. Dacă n‑ar fi, n‑ai avea ce să cauți aici. Bun. Acum, spune‑mi unde ai fost.

— Nu…

— Uită cuvintele „Absurditate” şi „Logică.” O să ne ocupăm mai târziu de detaliile astea. Răspunde‑mi. Unde ai fost?

— În Galeriile Morților. Rostirea cuvintelor cu voce tare fu ca o uşurare aproape dureroasă. Nancy îngheță din nou şi se holbă în gol, ca şi cum îşi putea zări vocea acolo, strălucind ca un granat perfect în aer. După care înghiți anevoie, fără a‑şi putea alunga uscăciunea din gât, şi adăugă:

— S‑a întâmplat… S‑a întâmplat când m‑am dus să caut o găleată în pivnița casei şi am dat peste o uşă pe care nu o mai văzusem până atunci. Și când am păşit dincolo de ea, m‑am pomenit într‑o livadă cu arbuşti de rodiu. M‑am gândit că am căzut şi m‑am lovit la cap. Dar am continuat să merg, fiindcă… fiindcă…

Fiindcă aerul fusese atât de îmbălsămat, iar cerul arătase ca o bucată de catifea neagră presărată cu puncte luminoase de diamant care nu sclipeau deloc, ci doar ardeau constant şi rece. Fiindcă iarba fusese udă de la rouă şi pomii încărcați cu fructe. Fiindcă voise să afle ce se găsea la capătul potecii lungi dintre copaci şi fiindcă nu voise să se întoarcă până ce nu înțelegea totul. Fiindcă, pentru prima oară în viața ei, se simțise ca şi cum mergea spre casă, iar sentimentul acesta fusese de ajuns pentru a‑i pune picioarele în mişcare, la început încet, apoi mai repede şi tot mai repede, până ce ajunsese să alerge prin aerul curat al nopții şi nimic altceva nu mai contase, şi nici nu avea să mai conteze vreodată…

— Cât timp ai lipsit?

Întrebarea nu avea sens. Nancy clătină din cap.

— O eternitate. Ani în şir… Am lipsit ani de zile. N‑am vrut să mă mai întorc. Niciodată.

— Știu, draga mea. Eleanor o prinse uşor de cot şi o conduse spre uşa din spatele scării. Parfumul femeii vârstnice mirosea a păpădie şi turtă dulce, o combinație la fel de absurdă ca tot ce avea legătură cu ea.

— Vino cu mine. Am pentru tine camera perfectă.

_____

„CAMERA PERFECT|Ă” A LUI ELEANOR se afla la primul etaj, în umbra unui ulm mare şi bătrân care bloca aproape complet lumina ce ar fi putut să se strecoare înăuntru prin singura fereastră. Atmosfera era una de amurg permanent şi Nancy simți cum i se ia povara de pe umeri în clipa când păşi în interior şi se uită în jur. Jumătate din încăpere – acea jumătate care cuprindea fereastra – era un talmeş‑balmeş de haine, cărți şi mărunțişuri. O scripcă fusese aruncată neglijent pe pat şi arcuşul stătea în echilibru pe marginea raftului de bibliotecă, gata să se prăbuşească la cea mai mică adiere. Aerul mirosea a mentă şi noroi.

Cealaltă jumătate a spațiului era la fel de impersonală ca o cameră de hotel. Conținea un pat, o comodă mică, un raft de cărți şi un birou, toate piesele de mobilier fiind executate din lemn nelăcuit de culoare deschisă. Pereții erau goi. Nancy se uită lung la Eleanor şi primi în cele din urmă încuviințarea, aşa că se îndreptă spre partea aceea din cameră şi‑şi aşeză cu grijă valiza în mijlocul a ceea ce avea să fie patul ei.

— Mulțumesc! spuse ea. Sunt sigură că va fi un aranjament bun.

— Eu, una, nu sunt aşa de încrezătoare, se încruntă Eleanor cu privirea fixată pe valiza fetei. Pe care aceasta o plasase aşa de precis… Locurile de genul „Galeriilor Morților” sunt probabil Lumi de Dincolo şi majoritatea intră în categoria Absurdității mai degrabă decât în cea a Logicii. Se pare că lumea ta a fost una mai organizată. În fine, nu are prea mare importanță. Dacă tu şi Sumi nu vă veți înțelege bine, o să te mutăm. Deşi, cine ştie? Poate că o vei ajuta să revină cu picioarele pe pământ. Iar dacă nu vei putea, atunci să sperăm că nu vă veți ucide reciproc.

— Sumi?

 — Colega ta de cameră.

Eleanor îşi croi drum prin lucrurile aruncate pe jos până ce ajunse la fereastră. O deschise, se aplecă şi cercetă din ochi crengile ulmului, până ce găsi ceea ce căuta.

— Te văd, Sumi. Dă‑te jos şi vino să‑ți cunoşti colega de cameră!

— Colega de cameră? Vocea era feminină, tânără şi iritată.

— Te‑am prevenit, spuse Eleanor în timp ce îşi trase capul înapoi şi reveni în mijlocul camerei.

Avea o siguranță remarcabilă în mişcare, mai ales având în vedere dezordinea de pe podea; Nancy se aştepta din clipă în clipă să o vadă căzând, dar, cumva, femeia cea vârstnică reuşi să se țină pe picioare.

— Ți‑am spus că o nouă elevă va sosi săptămâna aceasta, iar dacă urma să fie o fată provenind dintr‑un mediu compatibil, avea să stea cu tine în cameră. Îți aminteşti ce ți‑am zis?

— Am crezut că vorbeşti doar ca să te auzi vorbind. Aşa cum faci mereu. Aşa cum face toată lumea.

Un cap apăru la fereastră, răsturnat cu susul în jos, proprietara părând să stea atârnată în copac. Fata de origine japoneză era cam de vârsta lui Nancy şi avea părul negru lung strâns în două codițe de şcolăriță, câte una deasupra fiecărei urechi. O privi pe Nancy fără să‑şi ascundă suspiciunea, apoi întrebă:

— Eşti cumva o servitoare a Reginei Prăjiturilor, venită să mă pedepsească pentru atacurile împotriva Contesei Vatei de Zahăr? Pentru că în clipa asta n‑am chef să mă războiesc.

— Nu, răspunse Nancy impasibilă. Mă cheamă Nancy.

— Ce nume plictisitor! Cum de‑ai ajuns aici cu un nume aşa de plictisitor? Sumi făcu un salt din copac, dispărând pentru o clipă, pentru a reapărea rezemată de pervazul ferestrei. Eleanor‑Ely, eşti sigură? Sigură‑sigură? Fata asta pare să nu aibă ce căuta aici. Poate că atunci când i‑ai studiat dosarul ai văzut altceva şi locul ei ar trebui să fie într‑o şcoală pentru victimele vopselelor proaste de păr.

— Nu‑mi vopsesc părul! protestă vehement Nancy. Sumi tăcu şi clipi din ochi. Eleanor se întoarse cu fața spre ea. Sângele i se urcă la cap lui Nancy şi obrajii i se înfierbântară, dar rămase pe poziție, abținându‑se cu greu să nu‑şi treacă mâna prin păr.

— Am avut părul negru, la fel ca mama. Dar când am dansat prima oară cu Lordul Morților, el mi‑a spus că am păr frumos şi şi‑a plimbat degetele prin el. Și în jurul degetelor lui părul s‑a albit, din gelozie. De aceea am numai cinci şuvițe negre. Astea sunt părțile din păr atinse de el.

Eleanor o privi cu un ochi critic şi observă că cele cinci şuvițe formau conturul fantomatic al unei mâini, locul unde tânăra palidă din fața ei fusese atinsă odată şi nicicând după aceea.

— Da, înțeleg, spuse ea.

— Nu îmi vopsesc părul, repetă Nancy, încă nervoasă. Nu l‑aş vopsi niciodată. Ar însemna lipsă de respect.

Sumi continua să clipească din ochii ei mari şi rotunzi.

După care rânji.

— Îmi placi, declară ea. Eşti cea mai nebună ființă de pe‑aici, nu‑i aşa?

— În şcoala mea nu folosim cuvântul acesta! o repezi Eleanor.

— Dar e adevărat, ripostă Sumi. Fata asta chiar crede că va putea să se întoarcă acasă. Nu‑i aşa, Nancy? Îți închipui că vei deschide uşa potrivită‑greşită şi că de partea cealaltă vei zări scara către Rai şi pe urmă nu va trebui decât să urci o treaptă, şi încă o treaptă, şi, cât ai clipi din ochi, te vei întoarce în povestea ta. Eşti nebună. Și proastă. Nu te poți întoarce. După ce ai fost dată afară, n‑ai cum să te mai întorci.

Împrăștiată, dar creativă, cu nasul în cărți și mereu pe fugă. Încăpățânată și cu un doctorat în Sarcasm. Dușmanul declarat al somnului. Cinefilă de mică, cu căștile în urechi oriunde merge, imaginația o îndeamnă să viseze în cele mai (ne)potrivite momente.

Pasagera · Alexandra Bracken · „Veșnicia nu-i acum. Veșnicia nu-i nici măcar mâine.”

Întotdeauna mi-am dorit să călătoresc în timp. Să vizitez Florența alături de Leonardo da Vinci, protejată de sigiliul familiei Medici. Să o eliberez pe Anne Boleyn din Turnul Londrei, conștientă de consecințe, de furia unui rege nemilos și crud, obișnuit să obțină tot ce își dorește. Să-l conving pe Filip al IV-lea cel Frumos să-i cruțe pe templieri și să-l salvez pe Jacques de Molay, distrugând ...[Read More]

Ghidul micului astronom prin Univers, de Adrian Șonka – cea mai așteptată carte de astronomie pentru copii și restul lumii

Editura Nemi deschide călătoria prin Univers alături de astronomul Adrian Șonka și publică o carte spectaculoasă – Ghidul micului astronom prin Univers sau Astronomie pentru copii și restul lumii. O introducere în astronomie pentru copii și pentru toți cei care vor să afle mai multe despre Univers. Este o carte bine documentată, cu informații la zi din astronomie, dar și cu mult umor, adresa...[Read More]

Humanitas și Humanitas Fiction la Gaudeamus 2018

Peste 1000 de titluri, 70 de cărți-eveniment, 28 de lansări, sesiuni de autografe, întâlniri cu scriitori, istorici, editori, traducători, critici literari, actori și jurnaliști celebri Humanitas și Humanitas Fiction vă așteaptă la Gaudeamus 2018, în perioada 14–18 noiembrie, cu evenimentele editoriale ale toamnei, noi titluri de autori români și străini, ediții în limba română ale bestsellerurilo...[Read More]

The White Book, carte nominalizată la Man Booker International Prize 2018, va fi musai!

Scriitoarele Han Kang și Olga Tokarczuk, traduse pentru prima dată în limba română la editura ART, se află pe lista scurtă Man Booker International Prize 2018! Romanele The White Book, de Han Kang, și Flights, de Olga Tokarczuk, se regăsesc pe lista scurtă a prestigiosului premiu literar Man Booker International Prize, care recompensează o operă străină tradusă în engleză și publicată în Regatul U...[Read More]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

*

Lost Password

Powered by watch naruto shippuden watch one piece watch one punch man online

Download by Wordpress Nulled Themes Keepvid youtube downloader