Fragment în avanpremieră: Studiu despre otravă, de Maria V. Snyder

În timp ce aștept Sadie, de Courtney Summers, Leda Edge ne răsfață la sfârșit de an cu Studiu despre otravă, de Maria V. Snyder, primul volum al seriei Cronicile din Ixia, traducere de Adina Ihora.

CE ALEGI?
O MOARTE RAPIDĂ
SAU O OTRAVĂ LENTĂ?

Condamnată la moarte pentru crimă, Yelenei Zaltana i se oferă o șansă incredibilă: poate scăpa de executarea sentinței dacă acceptă să devină degustătoare. Astfel, va putea locui în palat, va avea parte de cele mai frumoase haine, dar va trebui să riște zilnic să moară în locul comandantului suprem din Ixia. Cum numai un prost ar refuza o astfel de ocazie, Yelena acceptă, doar pentru a descoperi, în curând, că pericolul otrăvirii reprezintă cea mai mică dintre problemele sale. Pentru că uneltitorii amenință să cucerească Ixia, iar Yelena a căpătat puteri magice pe care nu le poate controla deloc. Din nou, viața îi este în pericol, iar tânăra trebuie să ia niște hotărâri deloc ușoare. Numai că, de data aceasta, nu mai e deloc limpede care vor fi urmările…

„Studiu despre otravă este una dintre acele cărți extrem de rare care reușește să îi facă pe cititorii săi să viseze la lumea și la personajele descrise multă vreme după ce i-au terminat de citit ultima pagină.” — Publishers Weekly

„Acest prim roman al CRONICILOR DIN IXIA este de-a dreptul impresionant, căci împleteşte aventura şi suspansul pentru a țese o poveste absolut tulburătoare.” – Locus


Capitolul 2

VALEK A ÎNCHIS DOSARUL cu zgomot. S‑a îndreptat apoi spre ușă cu un mers tot atât de grațios și de lin ca al leopardului zăpezilor când pășește pe gheața subțire. La deschiderea ușii, gardienii care așteptau pe culoar au luat poziția de drepți. Valek le‑a vorbit, iar ei au încuviințat dând din cap. Unul din paznici a venit apoi spre mine. L‑am privit fix, pentru că întoarcerea mea în temniță nu făcuse parte din oferta lui Valek. Aș fi putut, oare, să evadez? Am explorat încăperea. Gardianul m‑a răsucit și mi‑a scos cătușele și lanțurile pe care le purta‑ sem încă din clipa în care fusesem arestată.

Aveam fâșii de carne vie în jurul încheieturilor însângerate. Mi‑am atins gâtul, pipăindu‑mi pielea acolo unde fusese zgarda din metal. Degetele mi s‑au retras, năclăite de sânge. Am bâjbâit după scaun. Eliberată de sub greutatea lanțurilor, am simțit cum mă cuprindea o senzație ciudată; aveam impre‑ sia că urma fie să îmi iau zborul, fie să îmi pierd cunoștința. Am inspirat adânc, până când senzația de leșin a dispărut.

Când mi‑am revenit, am observat că Valek stătea lângă biroul său și turna băutură în două pahare. Un bufet din lemn, acum deschis, lăsa să se vadă înăuntrul său, îngrămădite, șiruri întregi de sticle cu forme ciudate și recipiente de sticlă multicolore.

— Cât așteptăm să vină Margg, m‑am gândit că poate ți‑ar prinde bine un strop de… întăritor! mi‑a spus și mi‑a înmânat un pocal înalt, plin cu un lichid chihlimbariu, pe care l‑a ridicat și a ținut un toast. Pentru Yelena, cel mai nou degustător al nostru! Fie ca tu să reziști mai mult decât predecesorul tău!

Pocalul mea s‑a oprit brusc în aer, înainte să‑mi ajungă la buze.

— Liniștește‑te, mi‑a spus, asta este urarea obișnuită, îndătinată!

Am luat o înghițitură mare. Lichidul fin mi-a lăsat o ușoară senzație de arsură atunci când mi-a alunecat pe gâtlej. Pentru o clipă, am crezut că stomacul meu avea să se revolte. Era pentru prima oară când beam altceva în afară de apă. Apoi corpul meu s‑a liniștit.

Înainte de a‑l putea întreba ce se întâmplase, mai exact, cu degustătorul pe care‑l avusese înaintea mea, Valek mi‑a cerut să identific ingredientele din băutură.

— Piersici îndulcite cu miere! i‑am răspuns, luând încă o înghițitură, mai mică.

— Bine! a încuviințat. Mai ia o înghițitură! De data aceasta, rostogolește lichidul în jurul limbii înainte de a‑l înghiți!

M‑am supus și am fost surprinsă să simt o vagă aromă de citrice.

— Portocală? m‑am mirat.

— Exact. Acum fă gargară cu el! mi‑a cerut.

— Chiar gargară? l‑am întrebat.

El a încuviințat cu un gest din cap. Simțindu‑mă puțin ridicolă, am făcut gargară cu restul băuturii și aproape că am scuipat‑o din gură. Fiindcă avea gust de portocale stricate!

În jurul ochilor lui Valek au apărut riduri atunci când el a izbucnit în râs. Avea o față puternică și colțuroasă, ca și când cineva ar fi lucrat‑o la matriță dintr‑o bucată de metal, dar se îmblânzea atunci când zâmbea. Dându‑mi pocalul lui, mi‑a cerut să repet experimentul.

Am luat o gură din băutură, cu o oarecare îngrijorare, descoperind din nou gustul slab de portocală. Pregătindu‑mă să simt gustul de rânced, am făcut gargară cu băutura lui și am fost ușurată să constat că aceasta nu accentua decât esența de portocală.

— Te simți mai bine? m‑a întrebat Valek când și‑a luat înapoi pocalul gol.

— Da.

S‑a așezat la biroul său, deschizând încă o dată dosarul meu. A luat condeiul și‑a început să vorbească apoi cu mine în timp ce scria.

— Tocmai ai primit prima lecție în arta degustării. Băutura ta a fost amestecată cu otrava numită pulbere‑de‑fluturi. A mea, nu! Singura modalitate de a descoperi pulberea‑de‑fluturi dintr‑un lichid este gargara. Gustul de portocale stricate pe care l‑ai simțit era al otrăvii.

M‑am ridicat, pentru că mi se învârtea capul.

— Este letală? l‑am întrebat.

— O doză suficient de mare te va ucide în două zile. Simptomele nu apar decât în cea de‑a doua zi, însă atunci este deja prea târziu.

— Și am primit doza letală? am repetat, ținându‑mi respirația.

— Bineînțeles. Dacă ar fi avut o concentrație mai mică, nici n‑ai fi simțit otrava!

Stomacul a prins să mi se revolte și am simțit că‑mi venea să vomit. M‑am silit să‑mi înghit amarul care mi se ridica în gât, străduindu‑mă din răsputeri să evit umilința de a vărsa pe biroul lui Valek. El și‑a luat privirea de la maldărul de hârtii și s‑a uitat în sus, cercetându‑mi chipul.

— Te‑am avertizat doar că pregătirea ta pentru slujba aceasta are să fie periculoasă. Dar, în mod sigur, nu ți‑aș da o otravă pe care corpul tău ar trebui s‑o combată câtă vreme suferi de malnutriție. Pulberea‑de‑fluturi are un antidot! m‑a asigurat, arătându‑mi o fiolă micuță cu un lichid alb în ea.

Am suspinat, lăsându‑mă să mă prăbușesc într‑un scaun. Expresia lui Valek redevenise necruțătoare, ca și cum chipul i‑ar fi fost turnat în metal, așa că mi‑am dat imediat seama că nu‑mi dăduse antidotul.

— Ca răspuns la întrebarea pe care nu ai pus‑o, deși ar fi trebuit, asta este modalitatea prin care îl împiedicăm pe degustătorul comandantului suprem să evadeze, mi‑a explicat Valek, ridicând fiola micuță și scuturând‑o.

L‑am privit cu atenție, încercând să înțeleg toate înțelesurile spuselor lui.

— Yelena, ți‑ai mărturisit crima! Am fi niște proști dacă te‑am lăsa să‑l servești pe comandantul suprem fără să ne luăm anumite garanții. Gărzile sale îl păzesc în permanență și este puțin probabil să reușești să ajungi până la el cu o armă. Pentru oricine ar încerca să apeleze la alte forme de răzbunare, folosim pulberea‑de‑fluturi. Valek a luat fiola cu antidotul și a răsucit‑o în lumina soarelui: Ai nevoie de o doză zilnică din această substanță ca să rămâi în viață. Antidotul va împiedica otrava să te omoare o vreme și ți‑l voi da, atât timp cât îți vei face apariția în fiecare dimineață în biroul meu. Dacă vei lipsi fie și numai o singură dimineață, până în următoarea vei fi moartă. Comite o crimă sau un act de trădare și vei fi trimisă din nou în temniță până ce otrava își va face efectul. În locul tău, chiar c‑aș încerca să evit o asemenea soartă. Otrava produce dureri puternice, îngrozitoare, de stomac și o incontrolabilă stare de vomă.

Înainte de a reuși să înțeleg pe deplin situația în care mă aflam, privirea lui Valek a alunecat dincolo de mine. M‑am întors și am văzut o femeie voinică în uniformă de îngrijitoare cum tocmai deschidea ușa. Valek mi‑a prezentat‑o ca fiind Margg, persoana care urma să se îngrijească de tot ce mi‑ar fi fost necesar. Așteptându‑se s‑o urmez, vlăjgana a și ieșit pe ușă.

Am aruncat o privire spre fiola de pe biroul lui Valek.

— Mâine‑dimineață vino în biroul meu! mi‑a cerut el. Margg te va conduce.

Vorbele acelea reprezentaseră o concediere cât se poate de clară, însă eu m‑am oprit în ușă, având pe buze toate întrebările pe care ar fi trebuit să i le pun. M‑am mulțumit să le înghit însă, așa că toate mi‑au căzut ca niște bolovani în stomac. Apoi am închis ușa și m‑am grăbit s‑o ajung din urmă pe Margg, care nu se oprise să mă aștepte.

Îngrijitoarea nu și‑a încetinit deloc ritmul, așa că, în curând, m‑am trezit gâfâind din cauza efortului de a ține pasul cu ea. Încercam să rețin diversele coridoare și cotituri, dar, după o vreme, am renunțat, pentru că întregul meu câmp vizual era ocupat de spatele lat al lui Margg, iar tot universul meu parcă se redusese la ea și la mersul ei energic. Fusta sa lungă și neagră părea să plutească deasupra pardoselii. Uniforma de îngrijitoare se mai compunea dintr‑o bluză neagră și un șorț alb, care‑i atârna de la gât până la glezne, fiind legat strâns în jurul taliei. Șorțul avea două șiruri verticale de romburi mici și roșii, unite între ele. Când Margg s‑a oprit, în cele din urmă, în dreptul băii, a trebuit să mă așez un pic pe jos, să‑mi revin din amețeală.

— Miroși urât, m‑a înștiințat Margg, iar fața lată i s‑a schimonosit din cauza dezgustului pe care‑l simțea față de mine.

Apoi mi‑a făcut un semn spre partea din spate a băii, într‑un mod care demonstra că era obișnuită să i se dea întotdeauna ascultare:

— Spală‑te de două ori, apoi clătește‑te! mi‑a poruncit. Îți voi aduce o uniformă.

Și, zicând acestea, a și părăsit încăperea.

Dorința irezistibilă de a mă îmbăia mi s‑a răspândit ca o flacără prin tot corpul. Înviorată, am smuls de pe mine hainele de deținută și am luat‑o la fugă spre spațiul de îmbăiere. Apa caldă s‑a revărsat în cascadă când am deschis robinetul de deasupra capului. Castelul comandantului suprem era dotat cu rezervoare de apă caldă aflate cu un etaj mai sus, deasupra băii – un lux de care nici măcar conacul extravagant al lui Brazell nu dispunea.

Am rămas mult timp acolo, în speranța că apa care bătea darabana pe capul meu avea să îmi alunge gândurile despre otravă. Ascultătoare, mi‑am spălat părul și trupul de două ori. Gâtul, încheieturile și gleznele mă ardeau din cauza săpunului, dar puțin îmi păsa. M‑am curățat de încă două ori, frecându‑mi insistent petele încăpățânate de murdărie de pe piele, oprindu‑mă abia atunci când mi‑am dat seama că erau, de fapt, vânătăi.

Sub jetul de apă, mă simțeam eliberată de corpul meu fizic. Durerea și umilința de a fi fost arestată și închisă fuseseră resimțite doar de trup, căci sufletul îmi fusese demult alungat din acesta în ultimii doi ani, în care trăisem în conacul lui Brazell. O imagine cu fiul generalului mi s‑a ivit, fulgerător, în fața ochilor. Chipul frumos al lui Reyad, schimonosit de furie. M‑am tras înapoi, întinzându‑mi, în mod reflex, brațele să‑l opresc. Imaginea a dispărut pe dată, dar eu am rămas tremurând din toți rărunchii.

Am făcut eforturi să mă șterg și să‑mi înfășor un prosop de jur‑împrejur. Am încercat să mă concentrez pe găsirea unui pieptăn, pentru a alunga toate amintirile hidoase pe care mi le stârnise imaginea lui Reyad. Chiar și acum, când era curat, părul meu încâlcit refuza să se lase pieptănat. În timp ce căutam o foarfecă, am zărit cu coada ochiului o altă persoană care se afla în baie. M‑am holbat la acel trup.

Un adevărat cadavru mă privea din oglindă. Ochii verzi erau singurele semne de viață pe fața ovală, sfrijită. Picioarele, slabe ca niște bețe, păreau incapabile să susțină restul corpului. Cu un fior rece de teamă, m‑am recunoscut. Acela era trupul meu!

Mi‑am ferit privirea de imaginea din oglindă, neavând niciun chef să evaluez daunele. „Sunt o lașă”, mi‑am spus, întorcându‑mi din nou privirea spre oglindă, cu un scop precis de‑acum. Oare moartea lui Reyad îmi eliberase sufletul din locul în care acesta se refugiase atât timp? Am încercat să refac legătura, în gând, dintre spirit și corp. De ce să cred că sufletul ar dori să revină la mine, dacă propriul trup nu‑mi aparținea încă? De acum era al comandantului suprem Ambrose și avea să fie folosit de acesta ca instrument de filtrare și testare a otrăvurilor.

Am întors spatele propriei imagini. Smulgând de‑a dreptul cu pieptănul șuvițe întregi de păr încâlcit, am aranjat ce mai rămăsese din el într‑o singură coadă împletită, lungă, care‑mi cădea pe spate. Nu demult, tot ce mai speram era o rochie curată de deținută pe care s‑o îmbrac înainte de execuție, iar acum iată‑mă îmbăindu‑mă în celebrele băi calde ale comandantului suprem!

— Da’ știu c‑a durat, nu glumă, baia ta! a lătrat Margg de cum m‑a văzut, trezindu‑mă brusc dintr‑o ușoară picoteală. Ți‑am adus uniforma. Îmbracă‑te! mi‑a poruncit, iar pe chipul său aspru i se citea dezaprobare.

În timp ce mă ștergeam cu prosopul, i‑am simțit nerăbdarea.

Pe lângă câteva articole de lenjerie de corp, uniforma degustătorului era alcătuită din pantaloni negri, o centură lată și o cămașă, amândouă din satin roșu. Pe fiecare mânecă a cămășii cobora câte un șir de romburi mici, negre, unite între ele. Îmbrăcămintea era, în mod evident, croită pentru un bărbat. Subnutrită și având doar un metru șaizeci înălțime, arătam ca un copil care, în joacă, se îmbrăcase cu hainele tatălui său.

Mi‑am înfășurat centura de vreo trei ori în jurul taliei și mi‑am suflecat mânecile și cracii pantalonilor. Margg a fornăit de‑a dreptul.

— Valek mi‑a spus doar să‑ți dau să mănânci și să te conduc în camera ta. Dar cred că ne vom opri, mai întâi, pe la croitoreasă. Oprindu‑se în fața ușii deschise, și‑a țuguiat buzele și a adăugat: Îți vor trebui și niște ghete.

Ascultătoare, am urmat‑o ca un cățeluș rătăcit. Croitoreasa, Dilana, a izbucnit în hohote pline de veselie când m‑a văzut. Fața ei în formă de inimioară era înconjurată de un nimb de păr blond buclat. Ochii de culoarea mierii și genele lungi îi accentuau frumusețea.

— Grăjdarii poartă același model de pantaloni, iar servitoarele de la bucătărie – aceleași cămăși roșii, m‑a lămurit Dilana după ce a izbutit să‑și înăbușe chicoteala.

Apoi a certat‑o pe Margg pentru că nu‑și făcuse timp să‑mi găsească o uniformă care să‑mi vină mai bine, iar vlăjgana și‑a făcut gura pungă. În timp ce Dilana se agita de jur‑împrejurul meu, mai degrabă ca o bunicuță, nicidecum ca o tânără, atențiile ei parcă mi‑au încălzit un pic inima, făcându‑mă să mă simt atrasă de ea. Mi‑am imaginat chiar că urma să ne împrietenim.

Probabil că avea o sumedenie de cunoștințe și de pretendenți care veneau să se bucure de drăgălășenia ei, asemenea locuitorilor peșteri care erau atrași de o vatră aprinsă. M‑am surprins tânjind să stau cât mai aproape de ea.

După ce mi‑a notat măsurile, Dilana a căutat printre maldărele de haine roșii, negre și albe împrăștiate prin toată încăperea. Toți cei care lucrau în Ixia purtau uniforme: ale servitorilor și străjerilor din castelul comandantului suprem aveau diverse combinații de negru, alb și roșu, cu romburi verticale fie de‑a lungul mânecilor cămășilor, fie pe părțile laterale ale pantalonilor, pe toată lungimea acestora.

Consilierii și ofițerii de rang înalt erau, de obicei, îmbrăcați în negru de sus până jos, cu mici romburi roșii cusute pe gulere care le arătau rangul. Sistemul uniformelor devenise obligatoriu când comandantul suprem câștigase puterea, astfel încât oricine să‑și poată da seama dintr‑o privire cu cine avea de‑a face. Negrul și roșul erau culorile comandantului suprem Ambrose.

Teritoriul Ixia fusese împărțit în opt regiuni, denumite „districte militare”, fiecare fiind condusă de câte un general. Uniformele oamenilor din cele opt districte erau identice cu acelea ale slujitorilor comandantului suprem, cu excepția culorilor. O îngrijitoare care purta o uniformă neagră cu romburi mici, purpurii, pe șorț lucra, așadar, în Districtul Militar 3, sau DM‑3, cum i se mai spunea, prescurtat.

— Cred că astea ar trebui să‑ți vină mai bine, mi‑a spus croitoreasa și mi‑a înmânat niște haine, făcându‑mi semn spre cabina de probă din celălalt capăt al încăperii.

În timp ce mă schimbam, am auzit‑o pe Dilana spunând:

— Va avea nevoie de ghete!

Simțindu‑mă mai puțin ridicolă în noile mele veșminte, am luat vechea uniformă și i‑am întins‑o Dilanei.

— Aceasta trebuie să‑i fi aparținut lui Oscove, fostul degustător, m‑a lămurit ea.

Și, zicând acestea, pe chip i s‑a așternut, pentru o clipă, o expresie nespus de tristă, înainte să‑și scuture capul ca și când ar fi vrut să alunge un gând neplăcut. Toate iluziile mele c‑aș fi putut lega o prietenie cu Dilana s‑au spulberat când mi‑am dat seama că a te împrieteni cu degustătorul comandantului suprem însemna să‑ți asumi un risc enorm din punct de vedere emoțional.

Am simțit că mi se face ghem stomacul când senzația de căldură pe care mi‑o dăduse gândul la camaraderia Dilanei s‑a retras din mine, lăsând în urmă doar amărăciunea glacială. Singurătatea m‑a săgetat parcă asemenea unei dureri pătrunzătoare când imaginea nedorită a lui May și a Carrei, care locuiau încă în conacul lui Brazell, mi s‑a ivit, pe neașteptate, înaintea ochilor.

Degetele mi‑au zvâcnit, de parc‑ar fi vrut să aranjeze codițele răsucite ale Carrei și să îndrepte fustița lui May. În loc să simt însă părul roșcat și mătăsos al Carrei în mâinile mele, m‑am trezit că acestea îmi erau încleștate pe un maldăr de haine. Dilana m‑a condus la un scaun. Îngenunchind pe podea, mi‑a pus o pereche de ciorapi în picioare, apoi niște ghete dintr‑o piele neagră, moale, care îmi urcau peste gleznă, până la jumătatea gambei, unde făcea un pliu. Dilana a vârât cracii pantalonilor în ghete și m‑a ajutat să mă ridic. Nu mai purtasem încălțări de luni bune și mă așteptam ca acestea să îmi facă bătături.

Însă ghetele îmi cuprindeau bine picioarele și mi se potriveau. I‑am zâmbit Dilanei, alungând, pentru moment, gândul la May și la Carra. Era cea mai strașnică pereche de ghete pe care o purtasem vreodată! Croitoreasa mi‑a zâmbit, la rândul ei, și mi‑a zis:

— Pot să aleg întotdeauna numărul potrivit la încălțări, fără să fiu nevoită să mai măsor. Margg și‑a dres glasul.

— Ei, numai ghetele bietului Rand nu le‑ai nimerit prea bine! s‑a oțărât vlăjgana. Iar el este prea topit după tine să se plângă. Acum șchioapătă de colo‑colo prin bucătărie.

— N‑o lua în seamă! m‑a sfătuit Dilana. Margg, tu nu cumva trebuie să pleci? i s‑a adresat apoi femeii. Vezi‑ți de drum, pentru că altfel mă furișez la tine în cameră și‑ți scurtez toate fustele.

Și, zicând acestea, croitoreasa ne‑a alungat, cu blândețe, pe ușă afară pe amândouă. Margg m‑a dus în sala de mese a servitorilor și mi‑a dat o porție mică‑mică de pâine și de supă, care avea un gust nemaipomenit. După ce am devorat totul, am mai cerut o porție.

— Nu‑ți mai dau nimic! mi‑a spus. Dacă vei mânca prea mult, ți se va face rău, a fost tot ce mi‑a zis. Fără nicio tragere de inimă, am lăsat castronul pe masă și am urmat‑o pe Margg până în camera mea.

— La răsăritul soarelui, să fii gata de lucru! mi‑a poruncit înainte să plece.

Încă o dată i‑am văzut spatele îndepărtându‑se. În cămăruța mea se zăreau un pat îngust cu o saltea soioasă, așezată pe un cadru metalic rigid, un birou simplu din lemn și un scaun, o oală de noapte, un șifonier, o lampă, o sobiță cu lemne și o ferestruică ale cărei obloane erau închise. Pereții cenușii din piatră erau simpli, goi, fără nicio podoabă. Am încercat salteaua: abia‑abia dacă a cedat puțin, atât era de tare.

O îmbunătățire majoră față de celula mea din temniță, dar, cumva, mă simțeam tare nemulțumită. Nimic din odăița aceea nu te trimitea cu gândul la moliciune sau la blândețe. Mintea îmi era plină, iar ochii mei parcă puteau să vadă încă aievea chipul colțuros al lui Valek, expresia dezaprobatoare de pe chipul lui Margg, dar și croiala severă și culorile uniformelor…

Tânjeam după o pernă sau după o pătură. Mă simțeam ca un copil pierdut care căuta ceva de care să se agațe, ceva moale care să nu sfârșească prin a‑l răni. După ce mi‑am atârnat uniformele de schimb în șifonier, am dat fuga la fereastră. Avea un pervaz suficient de lat să‑mi permită să mă așez pe el. Obloanele erau încuiate, însă zăvoarele se aflau în interior. Cu mâini tremurătoare, le‑am descuiat și le‑am deschis larg, clipind, căci lumina puternică și brusc apărută m‑a orbit aproape. Protejându‑mi ochii cu mâna, am privit printre degete și nu mi‑a venit să cred ce vedeam!

Mă aflam chiar la primul etaj al castelului! Pământul era la nici un metru și jumătate sub mine! Între camera mea și grajduri mai erau doar padocurile câinilor comandantului suprem și manejul cailor. Băieților de la grajduri și dresorilor de câini nu le‑ar fi păsat dac‑aș fi evadat. Puteam să‑mi dau drumul jos fără niciun efort și să dispar de acolo. Era tentant, numai că, dacă aș fi făcut una ca asta, aș fi murit în două zile!

Poate altădată, când două zile de libertate ar fi ajuns să merite prețul acesta amarnic de mare.

Dar de acum puteam, cel puțin, să sper…

Împrăștiată, dar creativă, cu nasul în cărți și mereu pe fugă. Încăpățânată și cu un doctorat în Sarcasm. Dușmanul declarat al somnului. Cinefilă de mică, cu căștile în urechi oriunde merge, imaginația o îndeamnă să viseze în cele mai (ne)potrivite momente.

Vegetariana · Han Kang – „Nimeni nu mă poate face să respir.”

„- Nimeni nu mă poate înțelege… nici doctorul, nici asistentele… toți sunt la fel. Nici măcar nu încearcă să mă înțeleagă. Îmi dau medicamente cu forța, îmi fac injecții… Yeong-hye vorbea rar, cu voce joasă, dar fermă. – Ascultă, Yeong-hye! Toate astea se petrec pentru că ne e frică că o să mori! A țipat In-hye, pierzându-și calmul. Yeong-hye a întors capul, privind-o absen...[Read More]

Editura Litera la Gaudeamus 2018: Noutăți, concursuri și peste 1400 de volume

În perioada 14-18 noiembrie, Editura Litera își așteaptă cititorii la standul său din cadrul Târgului de carte Gaudeamus­ din Pavilionul Central Romexpo, cu peste 1400 de volume, noutăți din toate domeniile, cărți-eveniment, lansări, sesiuni de autografe, reduceri și concursuri cu premii garantate. Apariția globală concomitentă în peste 28 de țări a autobiografiei Povestea mea, de Michelle Obama, ...[Read More]

[Editura Cartea Copiilor] „Chemarea mărilor” de Ali Mitgutsch: istoria navigaţiei pentru copii

Editura Cartea Copiilor lansează „Chemarea mărilor”, semnată de scriitorul şi ilustratorul german Ali Mitgutsch. Cartea, apărută iniţial în Germania în anul 1977, ne poartă prin povestea fascinantă a navigației și ne invită să descoperim lumea, așa cum au visat, acum zeci de mii de ani, primii îndrăzneți care s-au aventurat pe ape. Noua apariţie se remarcă prin abundenţa de informații istorice bin...[Read More]

[CONCURS] #DescoperăAmerica la #Bookfest13 și câștigă unul dintre cele 3 vouchere de 100 de lei

La sfârșitul lunii mai, Pălăriile se reîntâlnesc la a XIII-a ediție a Salonului Internațional de Carte Bookfest! Târgul va avea loc între 30 mai și 3 iunie, la Romexpo, în noul pavilion B2. Intrarea este liberă, iar Invitatul de Onoare este SUA. Pentru că lista unui bookaholic crește exponențial (nu încercați să ne mințiți, știm adevărul), iar editurile ne-au dezvăluit doar o parte din noutățile ș...[Read More]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

*

Lost Password

Powered by watch naruto shippuden watch one piece watch one punch man online

Download by Wordpress Nulled Themes Keepvid youtube downloader