Frontul de acasă, de Kristin Hannah

Capitolul 1

Aprilie 2005

La cea de‑a patruzeci și una aniversare, Jolene Zarkades se trezi cu noaptea în cap, la fel ca‑n fiecare zi. Atentă să nu‑și trezească soțul adormit, se dădu jos din pat, își puse hainele de alergare, își prinse părul lung și blond în coadă și ieși din casă.

Era o frumoasă zi de primăvară cu cer albastru, senin. Prunii care‑i străjuiau aleea erau înfloriți. Petale mici și rozalii pluteau deasupra pajiștii înverzite. Peste drum, Puget Sound era de un albastru-închis și vibrant.

Munții Olimpici acoperiți de zăpadă se ridicau maiestuoși spre cer.

Vizibilitate perfectă.

Alergă pe drumul către plajă preț de vreo 5 kilometri și apoi se întoarse spre casă. Când reveni pe alee, era roșie la față și respira greoi.

Ajunsă pe verandă, își croi drum printre mobilierul încropit, din piese de lemn și răchită, și intră în casa de unde venea o aromă ispititoare de cafea proaspăt râșnită, amestecată cu izul înțepător al fumului de lemn ars.

Primul lucru pe care‑l făcu fu să pornească televizorul din bucătărie. Deja era dat pe CNN. În timp ce‑și turnă cafeaua, așteptă nerăbdătoare știri despre războiul din Irak.

În dimineața aceea nu se raportaseră conflicte armate. Nici un soldat – sau nici un prieten – nu‑și pierduse viața peste noapte.

„Slavă Cerului!“ își spuse. Luă cafeaua cu ea sus și trecu pe lângă dormitoarele fiicelor ei, în drum către al său. Era încă devreme. Poate ar trebui să‑l trezească pe Michael cu un sărut prelung și dulce. Așa, ca o invitație. Oare cât trecuse de când nu mai făcuseră dragoste dimineața? Mai bine zis, de când nu mai făcuseră dragoste? Nu‑și mai putea aminti. Ziua ei de naștere părea momentul ideal să schimbe asta. Deschise ușa.

– Michael?

Patul lor enorm era gol. Nefăcut. Tricoul negru al lui Michael, cel în care dormise, zăcea aruncat pe podea. Îl ridică și‑l împături cu grijă în trei părți egale.

– Michael? întrebă din nou și deschise ușa de la baie.

Un abur dens îi blocă privirea.

Totul era alb – gresia, toaleta, blaturile. Ușa de sticlă a dușului era deschisă, dezvăluind un spațiu gol. Un prosop umed era aruncat peste bazin, la uscat. Pe oglinda de la chiuvetă se prelingeau stropi de umezeală.

Trebuie că e deja jos, în biroul lui. Sau poate plănuia o mică surpriză de ziua ei. Cel puțin așa obișnuia să facă…

După un duș rapid, își perie părul lung și ud și‑l legă apoi într‑o buclă la baza gâtului, cât se privi în oglindă. Chipul ei avea trăsături ferme și ascuțite: pomeții înalți și sprâncenele groase și castanii îi puneau în evidență ochii verzi și gura un pic cam mare.

Majoritatea femeilor de vârsta ei se machiau și‑și vopseau părul, însă Jolene n‑avea timp de așa ceva. Părul ei blond-cenușiu se întunecase un ton sau două, odată cu trecerea anilor, și un mănunchi de riduri fine începuseră să mijească în colțurile ochilor.

Își puse salopeta de zbor și merse să le trezească pe fete, dar și camerele lor erau goale.

Fetele se aflau deja în bucătărie. Betsy, în vârstă de doisprezece ani o ajuta pe Lulu, sora ei de numai patru ani, să pună masa. Jolene o pupă pe Lulu pe obrazul bucălat și roz.

– La mulți ani, mami! strigară la unison.

Și brusc, Jolene simți o dragoste arzătoare pentru copile și pentru viața ei. Știa cât de rare pot fi aceste momente. Cum să nu știe, mai ales după cum fusese crescută? Se întoarse către fetele ei zâmbind – sau mai bine spus, radiind.

– Mulțumesc, fetelor. E o zi frumoasă când împlinești 41 de ani.

– Dar sunt atât de mulți ani! spuse Lulu.

– Ești sigură că ești așa bătrână?

Jolene deschise frigiderul râzând.

– Tatăl vostru unde e?

– A plecat deja, zise Betsy.

Jolene se întoarse.

– Serios?

– Pe bune, răspunse Betsy, privind‑o cu atenție.

Jolene schiță un zâmbet forțat.

– Cel mai probabil îmi pregătește o surpriză, după serviciu. Ei bine, eu zic să dăm o petrecere după școală. Doar noi trei. Cu prăjituri. Cum vi se pare?

– Cu prăjituri! țipă Lulu, bătând din palmele‑i dolofane.

Jolene putea să se supere pe firea uitucă a lui Michael, dar ce rost ar fi avut? Fericirea era un sentiment pe care știa cum să‑l aleagă. Așa că alese să nu se gândească la lucrurile care o supărau; astfel, ele dispăreau. Pe lângă asta, pasiunea lui Michael pentru munca lui era unul dintre lucrurile pe care le admira cel mai mult la el.

– Mami, mami, să ne jucăm de‑a prăjitura! țipă Lulu, săltând în scaun.

Jolene privi către fiica ei cea mică.

– Cuiva îi place cuvântul prăjitură.

Lulu ridică mâna.

– Mie! Mie‑mi place!

Jolene se așeză lângă Lulu și întinse mâinile. Lulu le plesni imediat cu palmele.

– Prăjitură, prăjitură, brutarul mi‑a făcut o…

Jolene se opri să observe cum chipul lui Lulu se lumină în expectativă.

– Piscină! zise Lulu.

– Fă‑mi o piscină cât de repede poți! Sap‑o, netezește‑o și umple‑o cu albastru, ca eu să înot în ea cu Lulu a mea.

Jolene îi dădu fiicei sale o ultimă bătaie ușoară peste mână și apoi se ridică să pregătească micul dejun.

– Fugi să te îmbraci, Betsy. Plecăm într‑o jumătate de oră.

Și exact la timp, Jolene își conduse fetele la mașină. O duse pe Lulu la grădiniță și o lăsă acolo după ce‑i dădu un pupic din toată inima. Apoi se îndreptă spre școala generală, așezată pe creasta unei coline cu iarbă din abundență.

Apropiindu‑se de trecere, încetini și trase pe dreapta.

– Să nu cumva să ieși din mașină! zise Betsy tăios, din penumbra banchetei din spate. Ești în uniformă.

– Presupun că nu facem vreo excepție de ziua mea, răspunse Jolene, căutându‑și fiica cu privirea în oglinda retrovizoare.

În ultimele luni, fetița ei băiețoasă, adorabilă și amabilă cu toată lumea se transformase într‑o puberă hormonală care se rușina din orice – mai ales din cauza unei mame care nu era precum celelalte.

– Miercuri e Ziua Carierelor, îi aminti Jolene.

Betsy suspină.

– Chiar trebuie să vii?

– Profesoara ta m‑a invitat. Promit să nu vorbesc urât și să nu scuip pe jos.

– Chiar nu‑i nimic de râs. Nici un copil șmecher n‑are mama în armată. Doar n‑o să porți costumul de zbor, nu‑i așa?

– Cu asta mă ocup, Betsy. Cred că tu ar trebui să…

– Mi‑e indiferent.

Betsy apucă rucsacul greu – aparent nu era cel pe care și‑l dorise; cu o zi în urmă ceruse unul nou – și ieși din mașină, îndreptându‑se grăbită spre două fete care stăteau sub drapel. Mai nou, părerea acestor două fete, Sierra și Zoe, era tot ce conta pentru Betsy. Voia cu orice preț ca ele s‑o accepte. Și, aparent, o mamă care pilota elicopterele Gărzii Naționale era un motiv de mare jenă.

Pe măsură ce Betsy se apropia de ele, fetele o ignorară cu bună‑știință, întorcându‑i spatele la unison, ca un banc de pești care se îndepărta de pericol.

Jolene strânse mai tare volanul, înjurând printre dinți.

Betsy părea demoralizată și stânjenită. Avea umerii căzuți și bărbia lăsată. Bătu rapid în retragere, prefăcându‑se că nici n‑avea de gând să meargă spre cele care odinioară‑i fuseseră cele mai bune prietene. Intră singură în clădirea școlii.

Jolene căzu pe gânduri, suficient s‑o claxoneze cineva. Simți întru totul durerea din sufletul fiicei sale. Dacă era ceva ce putea să înțeleagă, acela era sentimentul de a fi respins. Doar așteptase la nesfârșit ca părinții ei s‑o iubească. Trebuia s‑o învețe pe Betsy să fie puternică, să aleagă fericirea. Nimeni nu te poate răni dacă nu‑i lași s‑o facă. Atacul e cea mai bună apărare.

În fine, porni mașina și plecă din loc. Traversând traficul de dimineață, o luă pe un drum lateral spre Liberty Bay.

Intră pe aleea de lângă casa ei și merse până la vecini – care aveau o casă mică și albă, făcută de mâna lor și lipită de un service auto – și claxonă.

Prietena ei cea mai bună, Tami Flynn, ieși din casă îmbrăcată în costum de zbor, cu părul lung și negru prins într‑un coc lejer.

Jolene putea să jure că nici un rid nu brăzda fața lată și cafenie a lui Tami, care la rându‑i putea să jure că asta se datora exclusiv genelor ei amerindiene. Se cunoscuseră în adolescență – două tinere de optsprezece ani care se înrolaseră, neștiind ce altceva să facă cu viața lor. Amândouă se calificaseră din liceu la școala de zbor, în programul de formare al piloților pentru elicoptere. Pasiunea pentru zbor le adusese împreună. O viziune comună asupra vieții dăduse naștere unei prietenii de nezdruncinat. Își petrecuseră zece ani din viață în armată împreună și apoi se transferaseră la Gardă, când căsniciile și copiii începuseră să le îngreuneze serviciul activ.

La patru ani după ce Jolene și Michael se mutaseră în casa din Liberty Bay, Tami și Carl cumpăraseră terenul de alături.

Tami și Jolene rămăseseră gravide în același timp, împărtășind acele nouă luni magice, încurajându‑se una pe cealaltă. Soții lor n‑aveau nimic în comun, așa că nu deveniră acel gen de prieteni ce călătoresc cu familiile altora, însă Jolene era liniștită în această privință. Ce conta cu adevărat era că ea și Tami își fuseseră mereu alături. Prietene adevărate.