Fragment în avanpremieră: Ghid de jupoane și piraterii pentru doamne, de Mackenzi Lee

Luna aceasta la Leda Edge: Ghid de jupoane și piraterii pentru doamne, de Mackenzi Lee, traducere de Carmen Ion, continuarea bestsellerului Ghid de vicii și virtuți pentru gentlemeni. Bonus în această ediție: nuvela Ghid pentru gentlemeni: Cum să ai noroc în amor.

Revenită în Anglia, după uimitoarele sale aventuri în compania destrăbălatului frate mai mare, Monty, Felicity Montague și-a pus în minte două lucruri: să evite cu orice preț căsătoria cu brutarul Callum și să studieze medicina. Istețimea, pasiunea și erudiția tinerei nu sunt însă suficiente pentru a-i convinge pe venerabilii doctori din Edinburgh, care consideră că știința este un domeniu rezervat bărbaților. Speranța încolțește în inima lui Felicity atunci când află că idolul ei, medicul Alexander Platt, caută ajutoare pentru viitoarea expediție în Statele Berbere.

Cum să ajungă însă la Platt, aflat în Germania, dacă n-are un ban în buzunar?

Șansa îi surâde când Sim, o tânără algeriană, se oferă să îi plătească drumul. Cu o condiție, totuși: să îi permită accesul în casa ilustrului medic pentru a recupera un obiect misterios. Pe negândite, Felicity se vede implicată într-o aventură din care nu lipsesc o mână de mercenari lipsiți de inimă, câțiva pirați cumsecade și niște animale desprinse parcă din basme.

„O sclipitoare poveste despre feminism, prietenia dintre femei, privilegii și discriminare sexuală în secolul al XVII-lea.” BUZZFEED


Capitolul I

[…]

— Felicity, îmi rosteşte el numele, poticnindu‑se. Noi doi ne cunoaştem de ceva vreme.

— Aşa e, îl aprob eu, iar groaza creşte în mine.

— În timpul ăsta am ajuns să te îndrăgesc. După cum bine ştii.

Într‑adevăr, ştiu. După luni în şir de numărat monede lipiți unul de altul în spațiul strâmt din spatele tejghelei şi cu mâinile atingându‑se atunci când îmi întinde tăvile cu chifle calde, îmi este clar că mă îndrăgeşte într‑un mod căruia nu îi pot răspunde la fel. Și, cu toate că ştiam de existența acestor sentimente de ceva vreme, nu considerasem problema ca fiind urgentă şi demnă de a medita asupra ei.

Dar acum Callum îmi oferă o prăjitură şi amintirile lui. Îmi spune cât de tare mă iubeşte.

Tresar în clipa când îmi prinde mâna peste masă, un gest rapid şi impulsiv. Și‑o retrage la fel de iute şi mă simt îngrozitor pentru faptul că m‑am cutremurat la atingerea lui, aşa că întind mâna în chip de invitație şi‑l las să repete gestul. Are palmele asudate, iar strânsoarea mea este atât de lipsită de entuziasm, încât seamănă cu dezmierdatul unui fileu de peşte.

— Felicity, repetă el, țin foarte tare la tine.

— Da, spun eu.

— Foarte tare.

— Da.

Încerc din răsputeri să mă concentrez asupra spuselor lui, nu asupra posibilității de a‑mi retrage mâna fără a‑i răni sentimentele sau de a scăpa de scena asta, ridicându‑mă de la masă şi plecând cu prăjitura primită, fără a fi nevoită să recurg la alte gesturi decât acela de a‑i permite să mă țină de mână.

— Felicity, zice el din nou, iar când îmi înalț privirea, îl văd cum se apleacă peste masă cu ochii închişi şi buzele țuguiate.

Și iată, vine! Inevitabilul sărut! Atunci când îl cunoscusem pe Callum, eram suficient de singură pentru a‑i accepta nu numai oferta de angajare, ci şi tovărăşia, iar asta îi insuflase ideea aceea pe care bărbații şi‑o vâră adeseori în cap când o femeie le acordă o brumă de atenție, şi anume că era un semn al poftei de a‑l vedea cum îşi striveşte gura – şi, dacă se poate, şi alte părți ale corpului – de organele mele. Ceea ce nu îmi doream câtuşi de puțin.

Însă închid ochii şi îl las să mă sărute.

Se repede cu prea mare avânt spre mine, iar dinții ni se ciocnesc într‑un asemenea hal, încât mă întreb dacă nu e ceva demn de atenție în transplanturile de dinți pe viu la femeile sărutate cu prea mult foc, o metodă nouă, pusă la punct de doctorul John Hunter şi căreia i se face mare reclamă. Gestul, lipsit de pasiune, echivalentul oral al unei strângeri de mână, nu este totuşi nici pe departe la fel de neplăcut ca experiențele mele anterioare.

Este mai bine să termin odată cu povestea asta, îmi zic, aşa că rămân nemişcată şi‑l las pe Callum să‑şi apese buzele de buzele mele, de parcă ar pune ştampila pe un registru contabil. Se pare însă că procedez greşit, căci se opreşte brusc şi se lasă să cadă înapoi pe scaun în timp ce‑şi şterge gura cu mâneca.

— Îmi cer scuze, n‑ar fi trebuit să fac asta!

— E în regulă, mă grăbesc eu să răspund.

Ceea ce e adevărat. Nu fusese un gest ostil sau făcut împotriva voinței mele. Știu că dacă aş fi întors capul, Callum nu m‑ar fi forțat. Pentru că e un om bun. Pe stradă, merge întotdeauna pe partea dinspre drum pentru ca trăsurile care trec prin zăpadă să îl stropească pe el, nu pe mine. Ascultă toate poveştile pe care i le spun, chiar şi atunci când am tendința să monopolizez conversația. A renunțat să adauge migdale în pâinişoare atunci când i‑am spus că mă fac să tuşesc.

— Felicity, continuă el, aş vrea să mă căsătoresc cu tine.

Pe urmă, alunecă de pe scaun şi aterizează pe podea cu un zgomot puternic, ceea ce mă face să mă îngrijorez pentru rotulele lui.

— Scuze, n‑am procedat în ordinea corectă!

Aproape că mă prăbuşesc şi eu, deşi nu ca reacție pozitivă la gestul lui cavaleresc. Ideea căsătoriei îmi provoacă o senzație de leşin mult mai puternică decât aceea resimțită la vederea degetului în spălătorul de vase.

— Poftim? îngaim.

— Ai ştiut că…

Înghite aşa de tare în sec, încât mărul lui Adam pare să parcurgă tot drumul, de sus şi până jos, în gâtlej.

— Ai ştiut că intenționam să te cer de soție?

Adevărul e că nu mă aşteptasem decât la un sărut, dar îmi dau seama acum cât de proastă fusesem să cred că asta era tot ce dorea el de la mine. Bâjbâi în căutarea unei explicații la ignoranța mea voită şi nu reuşesc să vin decât cu un firav protest:

— Dar abia dacă ne cunoaştem!

— Ne ştim de aproape un an, vine replica lui.

— Un an nu înseamnă nimic! îl contrazic eu. Am avut rochii pe care le‑am purtat un an şi, într‑o dimineață, m‑am trezit gândindu‑mă „De ce port eu rochia asta stupidă care mă face să arăt ca un terrier încrucişat cu un homar?”.

— Ba nu arăți deloc ca un homar! protestează Callum.

— Ba da, atunci când port roşu. Și când mă îmbujorez. Și am părul prea roşu. Și n‑aş avea timp să fac aranjamentele pentru nuntă acum fiindcă sunt prea ocupată. Și obosită. Și am mult de citit. Și o să plec la Londra!

— Adevărat? întreabă el.

Adevărat? mă întreb şi eu imediat ce termin de rostit fraza.

— Da, plec mâine.

— Mâine?

— Da, mâine!

O nouă revelație: nu mi‑am făcut niciun plan de plecare la Londra. Este o scuză inventată, care mi‑a ieşit spontan pe gură din cauza panicii. Cum Callum stă şi acum în genunchi în fața mea, continui însă:

— Trebuie să mă duc la fratele meu; suferă de…

Pauza pe care o fac e prea lungă pentru a fi urmată de altceva decât de o minciună.

— De… sifilis.

Acesta e primul lucru care îmi trece prin cap atunci când mă gândesc la Monty.

— Oh! Oh, Doamne!

Spre cinstea lui, Callum pare să depună eforturi serioase pentru a înțelege bâiguielile mele fără sens.

— Ăăă, nu, nu are sifilis, zic eu, ci crize îngrozitoare de… plictis… Și m‑a rugat să vin la el… ca să‑i citesc. Și o să fac o altă cerere de admitere la studii către spital la primăvară, când vor avea o serie nouă de cursanți, iar asta îmi va ocupa tot timpul.

— Ei bine, dacă ne‑am căsători, n‑ar mai trebui să‑ți faci griji cu asta.

— Cu ce? îl întreb. Cu aranjamentele pentru nuntă?

— Nu.

Se ridică de pe genunchiul îndoit şi se lasă să cadă înapoi pe scaun, unde rămâne aşezat cu mult mai gârbovit.

— Nu, cu şcoala!

— Dar vreau să‑mi fac griji cu şcoala! îi dau eu înainte.

Simt o furnicătură pe ceafă.

— Vreau să obțin diploma şi să devin

— Dar asta înseamnă că…

Se opreşte şi strânge aşa tare din dinți, încât buza de jos i se albeşte dintr‑odată.

Îmi încrucişez brațele la piept.

— Înseamnă că ..

— Doar nu iei treaba asta în serios!

— Dacă n‑aş fi luat‑o în serios, n‑aş fi putut să‑ți suturez rana.

— Da, ştiu, dar…

— Și ai sângera şi acum în spălătorul de vase.

— Știu, şi chiar a fost ceva… Ai făcut o treabă grozavă!

Întinde brațul, ca şi cum ar vrea să‑mi mângâie mâna, dar mi‑o retrag de pe masă, căci nu sunt câine şi n‑am nevoie să fiu scărpinată.

— Dar cu toții avem chestii… prosteşti pe care ni le dorim… visuri… şi aşa mai departe… şi într‑o bună zi ne trezim şi….

Îşi flutură mâna în aer, de parcă ar fi în căutarea unei formulări potrivite şi nu a unei fraze care să exprime ceea ce gândeşte.

— De exemplu, când eram copil, voiam să fiu dresor de tigri la menajeria Turnului Londrei.

— Atunci du‑te şi dresează tigri! îl îndemn eu pe un ton plat.

Scoate un râset scurt şi nervos.

— Am renunțat însă la asta, pentru că acum am prăvălia mea şi casa mea este aici. Ce vreau să spun este că avem cu toții mici aiureli în cap, dar, în final, ne pierdem interesul pentru ele fiindcă ne dorim lucruri reale, o casă, o prăvălie, un soț sau o soață, copii. Nu nu acum, se bâlbâie Callum, căci probabil că mă holbez uluită la el, ci cândva.

Un alt soi de groază începe să se insinueze acum în mine, una puternică şi amară precum whisky‑ul. Mici aiureli! Asta înseamnă pentru el marile mele ambiții. Asta însemnaseră dintotdeauna pentru el discuțiile noastre despre fursecuri, de asta mă ascultase cu atenție când îi explicam cum, dacă desprinzi un cap de pe un cadavru, poți vedea cei doisprezece nervi care fac legătura dintre creier şi toate părțile corpului. Fusese unul dintre cei foarte puțini care nu mă sfătuiseră să renunț chiar şi atunci când fusesem eu însămi pe punctul de a ceda, când scrisesem misive către toți doctorii din oraş, implorându‑i să mă instruiască, şi nu întâmpinasem decât refuzuri.

De cum descopereau că sunt femeie, îmi respingeau cererea. În tot acest timp, Callum nu făcuse decât să se întrebe când aveam să renunț la fantezia mea trecătoare ca la o modă ce urma să dispară din vitrine la sfârşitul verii.

— Eu nu dresez tigri, îi spun. Ci studiez medicina. Pentru că vreau să devin doctor.

— Știu.

— Cum de poți să compari dresajul de tigri cu studiul medicinei? În oraşul ăsta sunt o mulțime de doctori. Și niciunul dintre ei nu ar zice că studiul medicinei e o prostie sau o imposibilitate, desigur, cu condiția să fii bărbat. Tu nu ai fi în stare să dresezi tigri pentru că nu eşti decât un brutar scoțian de rând, în timp ce eu, eu am abilități reale.

Îi cade fața, iar în clipa aceea îmi dau seama ce am zis şi încerc să retractez.

— Nu că… Scuze, n‑am vrut să spun asta!

— Da, ştiu, zice el. Dar într‑o bună zi îți vei dori ceva real. Și aş vrea ca acel ceva să fiu eu.

Mă priveşte intens şi cred că vrea să mă audă cum îl asigur că înțeleg ce vrea să spună şi că da, are dreptate, nu sunt decât o frivolă cu un oarecare interes trecător față de medicină, care va dispărea imediat ce un inel îi va fi pus pe deget. Dar tot ce îmi vine să‑i spun este „Și într‑o bună zi poate că stelele vor cădea de pe cer”. Aşa că nu îi ofer nimic altceva decât o privire înghețată, de genul acela despre care fratele meu mi‑a spus o dată că ar putea stinge un trabuc.

Callum îşi bagă bărbia în piept, apoi răsuflă lung şi greu, iar aerul pe care îl scoate din plămâni îi zburleşte şuvițele de păr.

— Bun, dacă nu vrei, atunci nici eu nu mai vreau.

— Ce nu mai vrei?

— Nu mai vreau să vii să lucrezi aici numai când ai nevoie de bani, să apari la orice oră ai tu chef, să mănânci toate fursecurile rămase şi să profiți de mine ştiind ce afecțiune îți port. Fie ne căsătorim, fie nu te mai vreau deloc pe aici!

N‑am cum să obiectez la argumentele lui, cu toate că faptul că îmi simt inima mai grea la gândul pierderii slujbei decât al pierderii lui Callum zice destul despre natura nechibzuită a unei uniuni între noi doi. Sunt sigură că, la nevoie, aş putea găsi altceva care să îmi asigure traiul în acest oraş sumbru şi nemilos, însă cel mai probabil ar fi o muncă chiar şi mai umilă şi mai plictisitoare decât aceea de a număra banii într‑o brutărie, şi mai mult ca sigur nu ar include deserturi gratuite. Mi‑aş strica ochii cosând nasturi în cine ştie ce fabrică plină de fum sau m‑aş extenua lucrând ca servitoare şi aş ajunge oarbă, cocoşată şi tuberculoasă înainte de a împlini douăzeci şi cinci de ani, iar şcoala medicală ar fi dată uitării, fără să îi fi acordat măcar o şansă.

Ne holbăm îndelung unul la altul şi nu ştiu ce vrea Callum: să‑mi cer iertare sau să fiu de acord cu cele spuse de el şi să admit că da, asta făcusem, şi da, profitasem de el cât putusem de mult, şi da, în semn de penitență, îi voi accepta cererea în căsătorie şi totul se va sfârşi cu bine. Rămân însă tăcută.

— Ar trebui să terminăm de făcut curățenie, zice el în cele din urmă, ridicându‑se în picioare şi ştergându‑şi mâinile pe şorț în timp ce se strâmbă de durere. Poți să mănânci choux à la crème‑ul. Chiar dacă nu‑mi poți răspunde cu „da” în clipa asta.

Aş vrea să pot să cred că acel „da” este inevitabil, aşa cum pare să creadă el. Mi‑ar fi infinit mai uşor să îmi doresc să spun „da”, să îmi doresc o casă pe strada Cowgate, şi un şir întreg de progenituri Doyle dolofane şi cu picioarele scurte şi groase ale celor din neamul Montague, şi o viață trainică împreună cu acest om blând şi de încredere. O părticică din mine – aceea care îşi plimbă degetul peste zahărul cernut adunat pe marginile prăjiturii şi aproape că îl strigă pe Callum înapoi – ştie prea bine că pe lume există lucruri mult mai rele decât să fii soția unui bărbat bun. Ar fi cu mult mai uşor decât să fii o femeie dârză care desenează cu creta pe podeaua camerei ei dintr‑o pensiune fiecare venă, nerv, arteră şi organ despre care a citit, adăugând notițe despre dimensiunea şi proprietățile lor. Ar fi cu mult mai uşor dacă nu mi‑aş dori cu atâta ardoare să ştiu tot ce este de ştiut pe lume. Dacă nu mi‑aş dori cu atâta ardoare să mă pot bizui numai pe mine.

După ce m‑am întors împreună cu Monty şi Percy în Anglia, la finalul a ceea ce poate fi numit numai cu multă indulgență Marele Tur al Europei, fusesem încântată de posibilitatea de a trăi în Edinburgh ca o femeie independentă. Universitatea avea o facultate de medicină proaspăt înființată; Infirmeria Regală le permitea studenților să asiste la proceduri; un amfiteatru de anatomie urma să fie construit în College Garden. Edinburgh era oraşul în care Alexander Platt ajunsese după ce fusese izgonit în mod neonorabil din marină, fără recomandări şi fără perspective, şi îşi făcuse un nume, refuzând, pur şi simplu, să nu‑şi mai promoveze ideile radicale care îl făcuseră să‑şi piardă slujba. Edinburgh îl primise cu brațele deschise fiindcă văzuse în el o minte sclipitoare, cu toate că provenea din clasa muncitoare, era lipsit de experiență şi fusese deposedat de onorurile cuvenite unuia ce îşi slujise țara. Iar eu fusesem convinsă că oraşul avea să îmi ofere şi mie acelaşi tratament.

În schimb, iată‑mă într‑o brutărie şi cu o cerere în căsătorie pe cap! „Callum e un om bun”, îmi spun în timp ce mă holbez la prăjitură. „Callum e un dulce. Callum iubeşte să coacă pâine şi se scoală cu noaptea în cap şi face curat după el. Nu‑l deranjează că nu mă fardez şi nu mă străduiesc prea tare să‑mi aranjez părul. Mă ascultă când vorbesc şi mă face să mă simt în siguranță.”

Aş putea să ajung mai rău decât alături de un bărbat bun. Mirosul de zahăr şi fum de lemn revine în încăpere când Callum înăbuşă focul în cuptoare, alungând astfel şi cel mai vag iz de sânge care plutea încă în aer, tăios şi metalic precum un ac de cusut nou. Nu vreau să‑mi petrec restul vieții în miros de zahăr. Nu vreau să am aluat pe sub unghii şi să trăiesc cu un bărbat fericit cu ce i‑a oferit viața în timp ce îmi simt inima pulsând flămândă şi sălbatică, distrugându‑mă pe dinăuntru.

Fuga la Londra fusese o invenţie, dar, dintr‑odată, ideea în‑ cepe să prindă contur în mintea mea. Londra nu este un centru medical de talia Edinburgh‑ului, dar sunt şi acolo spitale şi o mulțime de doctori care oferă lecții particulare. Există o breaslă a medicilor. Niciun spital, niciun medic cu cabinet privat şi nici măcar un nenorocit de bărbier cu pretenții de dentist de pe Grassmarket nu‑mi permisese să vâr piciorul pe uşa lui. Dar spi‑ talele din Londra nu‑mi ştiu numele. Sunt mai deşteaptă acum, după un an de refuzuri; am învățat să nu merg cu pistoalele la vedere, ci să le ascund sub jupoane, ținând mâna pregătită pe tocul armei. De data aceasta voi proceda altfel, mai pe ocolite. Voi găsi o cale de a‑i face să mă accepte fără să‑mi arăt cărțile.

În plus, ce rost are să ai la Londra un frate căzut în dizgrație dacă nu poți profita de distinsa lui ospitalitate?

Împrăștiată, dar creativă, cu nasul în cărți și mereu pe fugă. Încăpățânată și cu un doctorat în Sarcasm. Dușmanul declarat al somnului. Cinefilă de mică, cu căștile în urechi oriunde merge, imaginația o îndeamnă să viseze în cele mai (ne)potrivite momente.

O fată din bucăți · Kathleen Glasgow · „Așa se frâng inimi, știi. Când crezi în promisiuni.”

Scriu următoarele rânduri cu ochii înotând în lacrimi. Lovesc tastele cu putere, furioasă pe autoare, furioasă pe mine, pe naivitatea mea, pe ușurința cu care am fost atrasă în poveste. Nu am fost pregătită pentru O fată din bucăți. Suferința regăsită între pagini, prăbușirea psihică, spirituală și mintală a personajelor, recunoașterea și îmbrățișarea problemelor… cum poate un roman să cupri...[Read More]

Autoarea Claire Barker vine în România!

Autoarea britanică Claire Barker vine la atelierele de lectură organizate de Asociația 7 ARTE să le citească celor mici duminică, 10 iunie, de la ora 11.30 în Grădina Secretă a librăriei Cărtureşti Verona. Lectura atutoarei britanice, care vine în România special pentru a participa la atelierele smARTkid, face parte dintr-un proiect mai amplu, 10 scriitori contemporani citesc pentru copii organiza...[Read More]

Editura Nemira lansează colecția de literatură română contemporană „n’autor”

Editura Nemira anunță lansarea colecției de literatură română contemporană n’autor, coordonată de Eli Bădică. n’autor este colecția de literatură română a Editurii Nemira care vorbește, în n moduri, despre lumea în care trăim – realități de ieri și de astăzi, fragmente din societatea românească ori de pretutindeni, o umanitate în permanentă schimbare. Prin volumele care vor apărea în această colec...[Read More]

Cu toții suntem făcuți din molecule · Susin Nielsen – „Îmi urăsc viața.”

„Am stat acolo culcat și am inspirat cât de multe molecule din ea am putut, așa că o parte din ea s-ar putea să trăiască acum în mine.” După o pauză de două luni, nu-mi găsesc cuvintele. Recitesc citatele notate pe telefon și zâmbesc cu nostalgie când recunosc „vocea” lui Stewart. Sunt în continuare uimită de sinceritatea cu care un copil de doar treisprezece ani își apără sau motivează fiecare al...[Read More]

1 Comment

  1. Îmi era dor de Felicity. De abia aștept să pun mâna pe carte. Mulțumim pentru capitol, m-a făcut să-mi doresc și mai mult cartea.

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

*

Lost Password

Powered by watch naruto shippuden watch one piece watch one punch man online

Download by Wordpress Nulled Themes Keepvid youtube downloader