Interviu cu Răzvan „Franco“ Nițoi (RO)
Vreau să fac să râdă cât mai mulți copii.
1. Cine este „Franco”? Ne așteptăm la o prezentare demnă de regele farselor.
„Franco” n-a fost de la început „Franco”. Până la 18 ani, adică în 1989, a fost Răzvan, băiat serios și studios. După ce am fost admis la Arhitectură în vara lui `89 (după doi ani de stres și chin în vederea examenului de admitere), a urmat o perioadă de eliberare, de relaxare, care m-a făcut să-mi (re)descopăr latura… neserioasă, care a existat întotdeauna în mine, acolo, undeva.
Imediat după vacanța de vară, am plecat în stagiul militar (obligatoriu atunci), unde i-am cunoscut pe cei care apoi mi-au devenit prieteni pe viață — Mihai „Shogun” și Lucian „Capone”, și unde am devenit… „Franco”. Noi între noi ne-am dat aceste pseudonime, care ne defineau caracterul mai bine decât numele noastre reale. Acolo am descoperit că viața e mai plăcută dacă o condimentezi cu umor, și cum să nu te orientezi către farse, când ești înconjurat de aproape o sută de potențiale „victime”?! O parte din „poantele” prezentate în carte (și din cele care vor urma) sunt inspirate din această perioadă a armatei, care a devenit de fapt o sursă de amintiri de-a dreptul plăcute, tocmai datorită prietenilor și mediului perfect de a inventa cât e ziua de lungă șotii.
După armată au urmat șase ani de studenție la Arhitectură, unde am rămas împreună cu Shogun și Capone, și unde am transformat farsele și poznele în stil de viață. Nu cred că au trecut multe zile în care să nu facem o tâmpenie — dacă nu era sesiune, ca să putem merge să dăm examene fake pe la ASE sau alte facultăți, măcar schimbam conținutul bilețelelor pe care le găseam prin uși prin căminul Arhitecturii, pentru a crea confuzie și conflicte. Dar… să nu „spoiler-esc” capitolele din viitoarele volume!
2. Ne poți împărtăși un secret? Să nu fie o farsă, încercăm o dietă de vară, fără „pozne”. Sigur vom da greș.
OK, păi secretul meu ar fi că în paralel scriu cartea și în engleză (bine, versiunea în engleză e un pic mai în urmă), pentru că vreau să-l fac pe Felix cunoscut în toată lumea. Nu pentru bani, deși n-ar strica să mă pot susține într-o mai mare măsură din scris, tocmai pentru a putea scrie mai mult. Motivul principal e acela că vreau să fac să râdă cât mai mulți copii. Și adulți… dar copii în primul rând. Mi se pare unul din cele mai coollucruri posibile! Nimic nu se compară cu un copil vesel, care râde din toată inima! Gata, hai că am fost serios destul, promit să nu se mai repete!
Așa, deci… dacă poate cineva să-mi pună o „pilă” la o editură din America de Nord sau UK, nu mă supăr! Acolo nu merge ca aici, nu sunt așa deschiși și receptivi la nou cum au fost cei de la Corint. Pe site-urile majorității editurilor americane, primul mesaj e că nu acceptă manuscrise noi de la scriitori neconsacrați… Merită să le fac o poantă, pe bune! O să mă gândesc la ceva.
3. Ai făcut vreodată o farsă în colaborare cu fiul tău? Dacă da, vrem detalii. Dacă nu, vrem să știm ce „plan diabolic” ai/aveți în minte. Nu spunem nimănui, promitem.
Am clocit împreună câteva farse. Una din ele a fost aproape de a fi pusă în aplicare, dar nu prea i-a ieșit încă (nu-i problemă, o să mai încerce). E o farsă de tabără, bazată pe tehnologia modernă, care — iată — ne ajută să inventăm poante noi! Există acele boxe bluetooth, care se conectează la telefon fără cablu. Ei bine, Antonio vrea să strecoare o boxă din asta prin camerele colegilor (sau mai exact colegelor) din tabără, să își conecteze telefonul de la distanță, dintr-o cameră vecină, și să le transmită în toiul nopții sunete horror, de fantome. Singura hibă e că, dacă victimele se prind și se apucă să caute prin cameră, găsesc boxa, și o să fie cam greu să o mai recupereze… Oricum, băiatul e pe calea cea bună!
4. Recomandă-ne trei desene animate + trei cărți ce nu au voie să ne lipsească din bibliotecă.
Oh, prima recomandare pe care o fac întotdeauna (la categoria „desene animate”) este Beavis and Butt-Head; sper că ați auzit de ei! Exact genul de umor care-mi place mie — plin de orignalitate, ironic, ireverențios. Un pic periculos, și total neacceptat de părinții conservatori. Apoi aș recomanda The Simpsons, pentru un umor complex, de la tembel la smart, plin de satiră și spirit de observație, și pe locul trei… Johnny Bravo, pur și simplu îmi place, mi se pare creativ. În ce privește cărțile, bănuiesc că aici n-o să vorbim de cele serioase, ci o să rămânem în contextul umoristic. Number one pentru mine e „Trei într-o barcă” de Jerome K. Jerome. Nu știu de unde să încep cu enumerarea calităților… cartea asta e pur și simplu perfectă.
Am sentimentul că tipul se cam ținea și el de poante la vremea lui, împreună cu amicii lui, George și Harris, cam ca mine cu „Max“ și „Alex“, pentru că momentele de acolo sunt atât de pline de savoare și de credibile, încât mi-e greu să cred că le putea inventa „de la zero“.
În paranteză fie spus, cele mai simpatice chestii se întâmplă în lumea reală, pentru că acolo există interacțiune autentică, reacții umane, imprevizibile… iar ceea ce se întâmplă scapă un pic de sub controlul celui care inițiază „conflictul“. Nu o dată am venit cu o idee de poantă care în final a luat o turnură care ne-a surprins și pe noi. E imposibil să inventezi unele chestii! Așa, dar să revin la tema dată: probabil nu foarte mulți știu de un mare umorist român, care ar merita să fie mult mai faimos — Vlad Mușatescu.
Am recitit romanele lui de nenumărate ori în tinerețe, în special seria Extravagantul Conan Doi, și vreau să le recomand puștilor… sunt savuroase ca umor, ca atmosferă, cu personaje foarte bine conturate; asta e o chestie tare de tot — a avea acces la o valoare locală, care va rămâne întotdeauna strict locală. Puștii din America, de exemplu, au acces la o groază de entertainment, dar le e total inaccesibilă creația unui autor local din țara noastră, care din diverse motive contextuale nu a fost și nu va fi tradus în engleză. Dar noi avem privilegiul să îi citim cărțile, și ar fi păcat să nu profităm de șansa asta. Așa… și aș mai recomanda un autor englez, P.G. Wodehouse, cu a lui serie bazată pe personajul Jeeves; cartea lui care îmi vine prima în minte ar fi „Fulger în plină vară“ (Summer lightning).
5. Povestește-ne pe scurt cum „a luat ființă” romanul.
Când Antonio, fiul meu, avea vreo 11-12 ani, am început să-i povestesc din farsele făcute de mine, ca să-l distrez, spre disperarea mamei lui, care susținea că „învăț copilul la prostii“. Atunci am realizat că ar fi o idee bună să învăț la prostii din astea cât mai mulți copii, spre disperarea mai multor mame, pentru ca lumea să fie mai haioasă! Cum Antonio tocmai citea de zor un teanc de cărți din seria Jurnalul unui puști, pac! Mi-a venit imediat ideea. Păi ce, eu nu pot să scriu un roman grafic? Sau două-trei? Știu să desenez bine, am povești mult mai bune decât Kinney, oleacă de pricepere la scris am avut întotdeauna… Bingo! Și culmea e că… mi-a ieșit!
6. Ce ai simțit atunci când l-ai văzut pentru prima oară pe Felix, când a ajuns cartea la tine? Da, da, punem și întrebări sentimentale.
Hmmm… de fapt, „întâlnirea de gradul trei“ nu este pentru mine cea în care am primit cartea fizică de la tipografie (eram deja super familiarizat cu imaginea coperții, că doar eu am făcut-o, așa că m-am bucurat, dar n-am simțit cine știe ce fluturași în stomac), ci momentul în care am intrat în standul editurii Corint, la BookFest… probabil pentru că atunci au existat câteva elemente de noutate. În primul rând, am dat cu ochii de coperta supradimensionată, acea carte gigantică de reclamă, care mi s-a părut tare haioasă.
Apoi, am văzut rafturile pline cu zeci de exemplare, aranjate așa… artistic, și abia acela a fost momentul în care m-am simțit… autor. Iar cireașa de pe tort a fost când a apărut primul copil să-mi ceară autograf! Chestie de context… cartea prinde „viață“, devine realitate abia atunci când e deschisă de primii ei cititori. Mie așa mi s-a părut. E ceva fabulos să îți spună un copil pe care nu-l cunoști că a râs cu lacrimi la o poveste scrisă de tine!
7. Dacă ai putea să extragi două personaje din roman, urmând să le lași de capul lor o săptămână în București, pe care le-ai alege și de ce?
Hmmm, în niciun caz nu i-aș lăsa să mișune de capul lor pe Felix și pe Max, ar fi dezastru. De fapt, acele momente chiar au cam existat, prin anii ‘80 și ‘90, și crede-mă, mulți oameni nevinovați au avut de suferit (râs malefic). Dacă îmi permiți o abordare practică, constructivă chiar, aș inventa niște personaje noi, cu puteri supranaturale: un tip mega-puternic care să adune toate mașinile parcate pe trotuare și să le ducă undeva pe câmp, și unul invizibil care să le dea șuturi în fund celor care fac mizerie prin oraș. Știu, nici Felix nu e un îngeraș, ci mai curând genul de individ care îi mai stresează pe cei din jur, dar el măcar e creativ și face lumea din jurul lui mai interesantă, mai haioasă…
8. Desen animat, serial sau filme? Cum vezi tu ecranizarea seriei?
Să te-audă cel de sus! Ha ha… OK, păi dacă am voie să aleg, aș vrea film de lung metraj. Cu vreo douăsequel-uri. Că doar nu e cu nimic mai prejos decât Jurnalul unui puști! Poate să fie și animație 3D, făcută de Pixar. Îmi place foarte mult această șansă pe care o avem, dată de tehnologiile performante — imaginația nu mai e încătușată de limitări tehnice, acum putem exprima orice idee! Orice personaj fabulos, orice acțiune poate fi făcută să arate realist prin CGI. De ce să nu profităm?! E adevărat, Felix poate fi jucat și de un puști real, că doar tot ce face el a fost făcut în realitate, nu e ca și cum ar călări dragoni… dar freza aia a lui e cam greu de găsit, nu? E păcat să se piardă, e trademark-ul lui!
9. Ce ne poți spune despre al 2-lea volum al seriei? Este aproape de finalizare sau te cerți cu muza? Are un titlu?
Din păcate, nu e aproape de finalizare, pentru că eu scriu sută la sută pentru bucuria autentică de a scrie, și nu îmi place să fac asta la deadline. Am scris cam 10%, cu tot cu desene. Apropo, culmea e că scrisul merge destul de repede, deși pentru mine ipostaza de scriitor e destul de nouă; desenele în schimb îmi iau o groază de timp, deși în viața de zi cu zi eu sunt grafician!
Probabil pentru că am tendința de a fi perfecționist. Cu muza n-am nicio treabă, știu exact ce am de scris; am lista de poante gata pusă la punct pentru încă 2 volume: trebuie doar să le ordonez ca să aibă coerență ca desfășurare în timp, și (uneori) să transpun în ceva potrivit pentru puștime, pentru că unele faze au fost destul de dure, și trebuie să le găsesc o formă mai soft, ca să nu sară părinții de doi metri în sus, ha ha…
Ce mă îngrijorează un pic e că după volumul 3 o să cam rămân în pană de „material“, așa că va trebui ori să fac ceva farse noi în viața reală, ori să fac un volum mai special, inspirat din poante culese de la cititori! Cărțile cu Felix vor fi mereu, fără excepție, bazate 100% pe faze reale! Oh, da, volumul 2 are și un titlu deja — „Probleme la puterea a doua“. Și nu, nu e o culegere de probleme de algebră; am pus titlul ăsta ca să-i păcălesc și pe copiii super serioși să dea banii pe carte, hi hi hi!
10. Ai un mesaj pentru cititori și fani?
Da! Nu vă luați prea mult în serios! Un om inteligent, cu spirit viu, e un om care se ține de pozne! Spuneam, eu și Shogun: Băi, cum să facem așa ceva?! O să ne pedepsească God! Și apoi tot noi răspundeam: NU e așa! God e super inteligent, are un simț al umorului senzațional, și sigur ne apreciază! De fapt, cu fiecare poantă haioasă pe care o facem, câștigăm „credite“. Și acum, oameni în toată firea, vorba aceea — cu păr alb în cap, mai credem asta. Ei, asta religie ca lumea, nu? Umorul fie cu noi!
Mulțumim, Răzvan „Franco” Nițoi!
No items found.