Între surori, de Kristin Hannah

Capitolul 1

Dr. Bloom aștepta răbdătoare un răspuns. Meghann Dontess se lăsă pe spate pe scaunul ei și își studie unghiile. Era timpul pentru o manichiură, ba chiar trecuse deja timpul pentru o manichiură.

– Încerc să nu simt prea mult, Harriet. Știi asta. Sunt de părere că mă împiedică de la a mă bucura de viață.

– De asta vii să mă vezi în fiecare săptămână de patru ani? Pentru că te bucuri atât de tare de viață?

– Nu aș face observația asta dacă aș fi în locul tău, nu pune capacitățile tale de psihiatru într‑o lumină bună. Știi, e absolut posibil să fi fost perfect normală când te‑am întâlnit și tu să mă fi făcut de fapt nebună.

– Iarăși folosești umorul drept scut.

– Mă flatezi, nu a fost o replică amuzantă.

Harriet nu zâmbi.

– Te consider rar amuzantă.

– Mi‑ai distrus visurile de a deveni comediantă.

– Haide să vorbim despre ziua în care tu și Claire ați fost despărțite.

Meghann se fâțâi deranjată în scaun. Fix când avea nevoie de un răspuns isteț nu îi venea nimic în minte. Știa ce căuta să afle Harriet, iar Harriet știa că Meghann era la curent. Dacă nu răspundea, întrebarea avea să fie pusă, pur și simplu, din nou.

– Despărțite. Un cuvânt frumos, curat. Detașat. Îmi place, dar subiectul acela e închis.

– E interesant că menții o relație cu mama ta, dar te distanțezi de sora ta.

Meghann ridică din umeri.

– Mama e actriță. Eu sunt avocată. Nu ne deranjează prefăcătoria.

– Ce vrei să spui?

– Ai citit vreodată un interviu de‑al ei?

– Nu.

– Le spune tuturor că am avut o viață foarte săracă și tristă, dar plină de iubire. Ne prefacem că ăsta e adevărul.

– Trăiați în Bakersfield când s‑a încheiat prefăcătoria vieții triste dar pline de iubire, nu‑i așa?

Meghann tăcu. Harriet o manevrase înapoi către subiectul dureros ca pe un șobolan printr‑un labirint. Harriet continuă:

– Claire avea nouă ani. Îi lipseau mai mulți dinți, dacă îmi amintesc bine, și avea probleme cu matematica.

– Stop.

Meghann își încleștă degetele pe brațele de lemn elegant ale scaunului. Harriet se uită drept la ea. Privirea ei era calmă pe sub arcada neîmblânzită a sprâncenelor ei negre. O pereche de ochelari mici și rotunzi îi accentuau ochii.

– Nu da înapoi, Meghann. Progresăm.

– Dacă mai progresăm mult, o să am nevoie de o ambulanță. Ar trebui să vorbim despre cabinetul meu. E motivul pentru care vin la tine, știi? Tribunalul pentru Familie e o oală sub presiune. Ieri am avut un tată de doi bani care a apărut într‑un Ferrari și apoi a jurat că era falit, tâmpitul. Nu voia să plătească pentru școlarizarea fiicei lui. Ghinionul lui că i‑am filmat sosirea.

– De ce mă tot plătești dacă nu vrei să discutăm despre adevărata cauză a problemelor tale?

– Am dificultăți, nu probleme. Și nu are nici un rost să cotrobăim prin trecut. Aveam șaisprezece ani când s‑au întâmplat toate astea. Acum am fantastica vârstă de patruzeci și doi. E timpul să trec peste. Am făcut ceea ce trebuia, nu mai contează.

– Atunci de ce mai ai coșmarul?

Meghann trase de brățara de la firma David Yurman pe care o avea pe încheietură.

– Am și coșmaruri despre păianjeni care poartă ochelari de soare Oakley. Dar despre astea nu mă întrebi niciodată. Oh, și săptămâna trecută am visat că eram închisă într‑o cameră de sticlă care avea podeaua făcută din bacon. Puteam auzi oameni plângând, dar nu puteam găsi cheia. Vrei să vorbim despre ăsta?

– Un sentiment de izolare. Senzația că oamenii suferă de pe urma acțiunilor tale sau că le e dor de tine. OK, să vorbim despre vis. Cine plângea?

– Rahat.

Meghann ar fi trebuit să prevadă asta, în fond avea o diplomă în psihologie, ca să nu mai spună că fusese numită un copil minune cândva. Se uită la ceasul ei din aur și platină.

– Ghinion, Harriet. Ni s‑a terminat timpul. Presupun că va trebui să rezolvăm nevrozele astea enervante săptămâna viitoare.

Se ridică și își netezi pantalonii costumului bleumarin Armani, nu că ar fi avut vreo cută. Harriet își dădu încet ochelarii jos. Meghann își încrucișă brațele într‑un gest instinctiv de autoapărare.

– Urmează una bună.

– Îți place viața ta, Meghann?

Nu se așteptase la asta.

– Ce să nu îmi placă? Sunt cel mai bun avocat de divorțuri din stat. Locuiesc…

– Singură…

– Într‑un apartament grozav deasupra pieței publice și conduc un Porsche nou‑nouț.

– Prieteni?

– Vorbesc cu Elizabeth în fiecare joi.

– Familie?

Poate că venise momentul să își caute un nou psiholog. Harriet îi dezgropase toate punctele slabe.

– Mama a stat cu mine o săptămână anul trecut. Dacă am noroc, mă va vizita din nou la timp ca să putem vedea colonizarea planetei Marte pe MTV.

– Și Claire?

– Eu și sora mea avem probleme, recunosc. Dar nu e nimic major. Suntem doar prea ocupate ca să ne întâlnim. Meghann se grăbi să umple liniștea când Harriet nu spuse nimic.

– OK, mă scoate din minți felul în care își aruncă viața la gunoi. E destul de inteligentă ca să facă orice, dar rămâne legată de terenul ăla prăpădit de camping pe care ei îl numesc stațiune.

– Cu tatăl ei.

– Nu vreau să vorbesc despre sora mea. Și cu siguranță nu vreau să vorbesc despre tatăl ei.

Harriet bătu cu pixul în masă.

– OK, ce zici despre asta: când a fost ultima dată când te‑ai culcat cu același bărbat de două ori?

– Ești singura care crede că asta e ceva rău. Îmi place varietatea.

– Așa cum îți plac bărbații mai tineri, așa‑i? Bărbați care nu simt dorința să se așeze la casa lor. Scapi de ei înainte să scape ei de tine.

– Repet, să te culci cu bărbați mai tineri și sexy care nu vor să se așeze la casa lor nu e un lucru rău. Nu vreau casă cu grădină în suburbie. Nu mă interesează viața de familie, dar îmi place sexul.

– Și singurătatea îți place?

– Nu sunt singură, răspunse Meghann încăpățânată, sunt independentă. Bărbaților nu le plac femeile puternice.

– Bărbaților puternici le plac.

– Atunci ar trebui să umblu prin săli de fitness și nu prin baruri.

– Și femeile puternice își înfruntă temerile. Vorbesc despre deciziile dureroase pe care le‑au luat în viețile lor.

Meghann se strâmbă.

– Îmi pare rău, Harriet, trebuie să plec. Ne vedem săptămâna viitoare.

Ieși din birou. Afară era o zi de iunie minunat de veselă. Era începutul așa‑zisei veri. În alte părți ale țării oamenii mergeau la plajă și la grătar și organizau picnicuri la piscină. Aici, în bunul Seattle, oamenii își verificau meticuloși calendarele și mormăiau că era iunie, la naiba.

Doar o mână de turiști umblau pe afară în această dimineață, străini pe care îi puteai recunoaște după umbrelele de sub braț. Meghann răsuflă în sfârșit, în timp ce traversa strada aglomerată.