La adăpostul nopții vântul ne va purta înapoi acasă, de Majok Tulba

Epica Publishing House publică romanul La adăpostul nopții vântul ne va purta înapoi acasă, de Majok Tulba, un roman ce descrie o viață de neimaginat, radical diferită de a noastră, dar una pe care o trăiesc astăzi zeci de mii de copii soldați. Fără compromisuri, viu și crud, autorul face un portret uluitor al unei minți de copil care încearcă să dea sens unei lumi fără sens. Traducere de Iris Manuela Anghel.

Când autorul însuși avea 9 ani, armata rebelilor a atacat satul său, luând toți copiii mai înalți decât un AK-47 pentru a-i face soldați ai revoluției. El a fost prea scund. Acest roman este povestea a ceea ce s-ar fi putut întâmpla dacă ar fi fost cu două degete mai înalt.

În inima Africii, într-o noapte, rebelii descind în satul lui Obinna și nu fac decât să semene teroare. Strâng copiii în mijlocul satului și îi măsoară în înălțime după „standardul” unei puști AK-47. Cei mai mici decât arma sunt lăsați acasă. Cei care sunt mai înalți sunt luați. Obinna și fratele său mai mare, Akot, devin noi recruți ai armatei rebele. Dar, în timp ce Akot participă aproape de bunăvoie la instrucție, Obinna rezistă, hotărât să nu se lase pervertit de sloganurile și de violența revoluționarilor. Deși Căpitanul e hotărât să-l zdrobească, Obinna găsește sprijin într-un soldat numit Preotul și în puterea propriilor vise.

„O poveste la fel de sfâșietoare pe cât este de frumoasă, despre un băiat care trebuie să lupte pentru a rezista în condiții mai rele decât ar trebui să fie nevoit să îndure un om – cu atât mai puțin un copil. Ca roman al identității, al capacității de a rezista în fața răului și al compromisurilor pe care suntem dispuși să le facem pentru a supraviețui, este deopotrivă înfiorător și captivant, aruncând lumină asupra ororilor continue suferite de copiii soldați.”- Shelf Awareness for Readers

Rebelii

Rogojina mea din papirus trosnește când mă răsucesc în somn.

Mama zice că, dacă visezi că alergi în cerc, este pentru că dormi cu picioarele îndoite. Eu visez că mă prăbușesc într-o prăpastie întunecată, și niște ochi roșii de fiare mă urmăresc din beznă. Apoi noaptea se schimbă într-o apă neagră, din care încerc să ies înot la suprafață. Câinii vecinului latră, iar stomacul îmi chiorăie și-mi bolborosește. Mă silesc să mă trezesc. Simt furnicături pe toată pielea, de parcă tot mai înot sau mă prăbușesc. Ascult cu urechile ciulite zgomotele nopții și aud doar țârâitul greierilor, nimic altceva, nici păsări, nici cântat de cocoși. E încă primejdios să ies afară. Poate reușesc să mă țin până dimineață. Mă lungesc la loc, zgâindu-mă și clipind în întunericul din colibă.

Aseară, Akot, fratele meu mai mare, m-a rugat să merg cu el, la hazna. Era miezul nopții și hienele urlau în savană, așa că l-am refuzat. Akot are treisprezece ani, e cu doi ani mai mare decât mine, dar e tot în clasa a patra. Eu sunt într-a cincea și peste câteva luni o să trec într-a șasea. Băieții mă tachinează pentru că sunt cel mai mic din clasă. Ori de câte ori se iau de mine, mă plâng profesorilor. Și atunci băieții mai mari sunt pedepsiți.

— Apleacă-te! spune profesorul. Primești cinci lovituri de bici. Dacă duci mâna la fund până să ajung la cinci, o iau de la început.

Când îi povestesc lui Akot, se arată rușinat de mine.

— Ești un mucos pârâcios, Obinna! mă ceartă el. Ești un laș. Nu ești bărbat adevărat. Dacă ai fi bărbat adevărat, ai răspunde prin luptă. Dar, nu, tu dai fuga la profesor și te smiorcăi ca un țânc. Sau ca o fetiță.

Nu mă poate suferi, pentru că toată lumea susține că, dintre noi doi, eu sunt cel deștept, iar Akot este cel prost. La fel îl tachinează și băieții mai mari. Dar Akot nu se plânge profesorilor — încearcă să fie bărbat și să-i înfrunte.

Săptămâna trecută, s-a încăierat!

După aceea, mi-a spus, cu nasul sângerând:

— O să plec de aici. O să mă înrolez în armata rebelilor.

Eu am râs de el. Un soldat trebuie să știe să folosească armele, pe când el nici să scrie nu știe. Cum o să învețe să le folosească? A mârâit la mine și mi-a ars un pumn în umăr.

— Ești doar un mucos, mi-a răspuns, ștergându-și sângele de pe buză.

De aceea n-am vrut să-l însoțesc afară, noaptea trecută. Dacă e bărbat, ar trebui să aibă atâta curaj să iasă singur pe întuneric. Akot spune că, atunci când o să se întoarcă acasă, o să fie soldat și o să-mi arate arma pe care o va purta. O să ajungă sergent, până atunci, susține el.

Eu vreau să mă fac doctor și să port la gât chestia aia. Știți voi, obiectul pe care-l poartă mereu doctorii adevărați. Ți-l pun pe piept și te ascultă. Ultima oară când m-am îmbolnăvit, mama m-a dus la dispensar. Acolo mai era un copil bolnav, iar doctorul i-a pus obiectul ăla pe piept și l-a ascultat. Când mi-a venit mie rândul, nu l-a mai folosit, așa că l-am întrebat:

— Doctore, de ce nu folosești ăla și pe mine?

— Ce anume?

— Ăla, i-am răspuns și i l-am arătat. L-ai folosit pe celălalt băiat, dar pe mine, nu.

— Ah, te referi la stetoscop! L-am folosit pe băiatul celălalt pentru că el are tuberculoză, o boală de piept, în timp ce tu n-ai decât o durere de cap. O durere de cap pentru care o să-ți dau niște pastile. Înțelegi ce spun?

— Oarecum.

— Vrei să-l vezi?

— Da, te rog!

Mama s-a supărat.

— Obinna, nu-l mai deranja pe bunul nostru doctor! Este foarte ocupat. Îmi cer iertare, doctore. Pune mereu întrebări.

— Niciun deranj, a răspuns el. Obinna, vrei să mă asculți cu stetoscopul?

— Se poate? Când o să fiu mare, o să mă fac doctor.

— Foarte bine. Va trebui să înveți pe brânci la școală, apoi să te înscrii la universitate și să studiezi medicina. Și să-i asculți întotdeauna pe profesori!

— Dar uneori profesorii greșesc. Și nu le place când le-o spui.

— Adulții mai fac și-așa, mi-a răspuns doctorul, zâmbind. E o slăbiciune.

— Odată, profesorul meu de matematică a dat un răspuns greșit și, când am încercat să-i spun, m-a tras de urechi.

— Mulțumim, doctore, a intervenit mama, apucându-mă de mână. Să mergem acum, Obinna! Doctorul e foarte ocupat. Mulțumim încă o dată, ai fost foarte îngăduitor.

— Mi-a făcut plăcere. Obinna, mai treci pe aici ca să stăm de vorbă, bine?

Nu ne-am mai întors. De fiecare dată când o rog pe mama să mă ducă, pufnește în râs și îmi răspunde că doctorul e prea ocupat să piardă vremea cu băieței obraznici.

Mă doare burta. Poate din cauza fructelor de mango. Mama ne spune mereu să nu le mâncăm verzi, dar pe când aduceam caprele acasă, mi se făcuse așa o poftă și-mi era atât de foame. Au, ce mă doare burta!

— Akot! îl strig, în șoaptă. Akot, hai cu mine afară! Trebuie să merg la hazna.

—  Lasă-mă în pace! îmi răspunde, încă adormit. Nici tu n-ai vrut să vii cu mine ieri-noapte.

— Atunci o să fac aici.

— Dă-i drumul! răspunde, treaz de data asta. O să le spun tuturor la școală și mama o să te pună să freci podeaua cu bălegar de vacă. Dă-i drumul, fă aici!

Eram sigur că o să zică așa ceva. Știu că vorbește serios. Mama și tata dorm în altă colibă, aproape de capre, ca să nu vină fiarele să le mănânce peste noapte, dar Akot m-ar pârî sigur. Mă ridic, așadar, în picioare, simțindu-mi fundul gata să explodeze. Deschid ușa, cu grijă să nu calc pe așchii și surcele, apoi o rup la fugă pe drumul colbuit. Cărările satului sunt tari ca piatra, bătătorite de tălpile multor generații. Abia m-am așezat pe vine, că mă golesc cu totul dintr-o singură opintire.

Dimineața e friguroasă, aerul îmi înțeapă nările și-mi îngheață gâtlejul când respir.

Câinii încă latră. Nu ca atunci când se răstesc unul la altul. Mama spune că lătratul ăsta e pentru atunci când prin preajmă e cineva pe care nu-l plac.

Haznaua e departe de coliba noastră. Întredeschid ușa și arunc o privire afară.

Văd oameni înarmați în sat.

Frica mă amorțește complet. Mintea mi se oprește în loc. Nu știu ce să fac. Ce-ar trebui să fac? Cine sunt oamenii ăștia? Încerc să mă liniștesc. Nimeni din satul nostru nu are arme.

Trag cu ochiul în continuare din ascunzătoarea mea.

Văd trei bărbați în apropiere. Unul poartă pantaloni scurți și un tricou, dar ceilalți doi au pantaloni de camuflaj și cămăși negre.

Se îndreaptă cu pași iuți spre coliba pe care o împart cu Akot.

— Toată lumea afară! răcnesc ei.

Aud uși lovite cu piciorul și lucruri sparte sau trântite.

Sătenii țipă înspăimântați.

Akot este singur în colibă.

Nu-i aud vocea tatei. Nu-i nimic, nu-i nimic, îmi spun în gând, tata este bărbat în toată firea. Va scăpa teafăr și nevătămat. Cu toții vom scăpa teferi și nevătămați. Dar inima îmi bate tare în piept. Și tremur ca varga.

Doamne, nu-i lăsa să-i facă rău fratelui meu! Îl iubesc. E răutăcios, uneori, dar îl iert.

Oare ăștia sunt rebelii despre care am auzit? Sau fac parte din armată? N-am văzut niciodată rebeli până acum și nu știu cum să-i recunosc.

Nu pot să rămân în hazna. Mă gândesc să fug în desiș, dar soldații sunt pretutindeni. Nu am cum să fug fără să mă observe, dar nici să stau pe loc nu pot. Mă strecor tiptil pe ușă și mă îndrept spre arborele de mango din apropiere. Genunchii îmi tremură atât de tare, încât sunt sigur c-o să cad grămadă. Când ajung, mă ascund în spatele arborelui și îmi țin răsufla- rea. Încerc să mă opresc din tremurat.

Cerul este încă întunecat. Soarele nu s-a ivit, dar satul este scăldat într-o lumină puternică. De unde vine lumina asta?

Mă uit în jur și văd coloane de flăcări, cam la șase colibe depărtare. Dau foc colibelor noastre! Îmi stă inima-n piept. Văd o scânteie, și scânteia se transformă într-o flacără ce se cațără pe o latură a colibei mele, mușcă din ea și o preface în vâlvătaie.

Fără să mai stau vreo clipă pe gânduri, mă urc în copac și mă ascund în umbrele frunzelor.

— Obinna! strigă Akot.

Mi-e greu să-l aud în tot acest vacarm. Soldații răcnesc, sătenii plâng și țipă. Colibele cuprinse de flăcări pârâie și trosnesc. Singurii care se mișcă fără grabă sunt soldații. Se plimbă prin sat ca niște copii înarmați cu pistoale de jucărie și trag în oamenii care încearcă să fugă.

— Obinna!

Dacă nu mi-aș fi recunoscut numele, nici nu mi-aș fi dat seama că mă strigă.

— Unde ești? continuă el.

Akot se oprește. Scrutează copacul, apoi împrejurimile. Oare m-a văzut? Aș vrea să-i răspund și să-i spun unde sunt ca să vină aici, să se ascundă și el cu mine în frunziș, dar dacă îl strig, o să m-audă soldații. Dacă n-o fac, o să-l rănească.

O să-l strig încetișor. Deschid gura și, când mă pregătesc să-i rostesc numele, el se întoarce și pleacă spre coliba părinților noștri.

Mă întind pe ramura copacului ca să văd mai bine ce se petrece. Un soldat încearcă s-o scoată pe mama din colibă, dar tata o ține bine, refuzând să-i dea drumul. Alți doi se îndreaptă spre ei, agitându-și armele prin aer. Unul își ridică pușca și îl lovește pe tata în umăr cu patul de lemn. Tata îi dă drumul mamei cu un geamăt de durere. Poate că i-a amorțit brațul. Rebelii — căci acum sunt convins că sunt rebeli — îi târăsc afară pe toți membrii familiei mele și îi obligă să se lungească pe pământ, pentru câteva clipe, după care zbiară la ei să se ridice din nou în picioare. Akot dă fuga la mama și îi șterge țărâna din păr, șoptindu-i ceva la ureche. Un soldat își face apariția de undeva din spate, ca o umbră imensă, înălțându-se încet. Îl lovește pe Akot, iar fratele meu se învârte în loc și cade la pământ.

În minte îmi răsună cuvintele lui — „Bărbații adevărați răspund prin luptă”. Nu fi bărbat, Akot! Te implor! Rebelul își ține arma îndreptată spre capul fratelui meu — îl poate împușca în orice clipă. Nu! Doamne! Nu pe Akot! Nu acum! Soldatul țipă la el, iar Akot se ridică cu greu în picioare, privindu-l fix de parcă ar vrea să-și întipărească mutra lui în minte. Îi pot vedea pe toți, întreaga mea familie, unii lângă alții, lângă colibă. Dar unde e micuța Nini, verișoara noastră? Ah, uite-o, se ascunde sub brațul mamei sale. Câțiva soldați stau de pază în fața colibei, dar niciunul nu-și ridică privirea spre copacul în care m-am ascuns. Unul dintre rebeli vorbește. Vacarmul a încetat, dar tot nu aud ce spune, sunt prea departe. Dă din mâini și arată spre membrii familiei mele. Soldații îi mână ca pe niște vite spre… Copacul meu! îmi spun, disperat, pentru o clipă. Dar apoi îmi dau seama că o iau la stânga, îndreptându-se spre locul de adunare din centrul satului.

Soldații îi împart pe săteni în două grupuri. Primul este alcătuit numai din bărbați și băieți. Acolo sunt tata, bunicul și doi dintre verii noștri. Și Akot, și celălalt văr al meu, Otim. E de aceeași vârstă cu Akot, dar a trecut într-a șasea și e cunoscut pentru tălpile lui mari. Al doilea grup este alcătuit din femei, fete și copii foarte mici. Acolo sunt mama și bunica, nevasta unchiului meu, micuța Nini și cele două surori ale ei. Mama o ține în brațe pe surioara mea, iar cei doi frați mai mici ai mei stau lipiți de picioarele ei. O văd și pe Akidi, cumnata unchiului meu. Ea nici nu locuiește cu noi, a venit doar în vizită. Akidi are treisprezece ani și au început să i se vadă sânii. În timpul zilei, Akot se holbează mereu la ei, dar nu și acum. Niciunul nu spune nimic, mai ales după ce soldații l-au lovit pe Akot.

Mă uit la tata. Chiar și de la distanța asta, îi citesc ura pe chip. Flăcările ce ne mistuie coliba îi adâncesc cutele de pe față, ca niște umbre complet negre. Face eforturi să nu se miște. Îmi răsună în minte vocea lui de când ne îndemna pe mine și pe Akot să fim curajoși. „Fiți bărbați! Trebuie să vă dovediți curajul, dacă vreți să fiți bărbați.” Mă simt copleșit de o tristețe adâncă și mai puțin de spaimă. Dar numai pentru o clipă. Și mama pare speriată, gata parcă să izbucnească în plâns. A îmbătrânit dintr-odată. Nimeni nu se clintește din loc, dar toți tremură ca varga. Eu nici să respir nu mai îndrăznesc. Până și vântul a încetat să mai bată. Timpul s-a oprit. Nimic din ceea ce văd nu poate fi adevărat, dar îmi doresc să rămână așa cum este. Mă tem că timpul o să repornească.

O altă colibă mistuită de flăcări se prăbușește, iar sătenii tresar speriați. Unul dintre rebeli izbucnește în râs. Pare puțin mai mare decât mine, cu cel mult un an. Acum îmi dau seama că majoritatea rebelilor sunt doar niște copii. Toți poartă uniforme militare, unele ponosite, altele noi, dar toate mai mari cu câteva măsuri. Multe sunt murdare. De sânge, mi se pare mie. Probabil că rebelii îi obligă pe cei mai tineri să gătească și aceștia își pătează hainele cu sânge de capră. Fețele lucesc de nădușeală, murdare de cenușa colibelor arse. Zici că s-au vopsit pentru ritualurile și dansurile satului.

Din spatele meu, mai mulți soldați vin din capătul celălalt al satului, ieșind din vălătucii de praf și fum, agitându-și armele prin aer. Trec chiar pe lângă ascunzătoarea mea. Piciorul îmi alunecă și sunt gata să cad. Un fruct de mango se prăvălește la pământ. Soldații își înalță privirile spre copac. Dar nu mă observă.

Comandantul rebelilor dă ordine în stânga și-n dreapta și, de data asta, îl aud bine.

— Ardeți și restul colibelor! Și hambarele!

Râzând ca niște demoni, rebelii dau foc la tot satul. Flăcările se răspândesc ca furnicile ce năvălesc asupra leșului unei păsări, învăpăind locuințe și hambare. Ca niște dansatori portocalii pe colibele noastre. Simt cum mi se strânge inima și-mi îngheață sângele în mine. Soldații ne ard proviziile. Cine arde mâncarea? Sunt nebuni.

Apar mai mulți rebeli, strigând și mânându-i de la spate pe sătenii din colibele mărginașe, atât de mulți, probabil întregul sat. Toți cei pe care îi cunosc. Îmi înăbuș cu greu plânsul. Nu pot să fac nimic, decât să mă uit. Dar cum să stau cu mâinile în sân? Rebelii i-au scos acum pe băieți deoparte și îi separă în două.

Îi văd îmbrâncindu-i pe băieții înalți într-o coloană și pe cei scunzi în cealaltă. Akot e în coloana băieților înalți. Un soldat se lasă într-un genunchi în fața băieților scunzi. Își pune pușca în poziție verticală, cu patul în jos, și, prinzându-l de braț pe primul băiat din rând, îl trage lângă armă, lipindu-l cu tâmpla de țeava puștii.

Fiori reci de spaimă pun stăpânire pe mine, de parcă aș fi căzut deodată în apele reci și întunecate ale coșmarului meu. Îi vor împușca oare în cap pe băieții scunzi?

Nu. Soldatul nu trage. Îmi dau seama că îl măsoară ca să vadă cât de înalt este față de pușcă. Arzându-i apoi o scatoalcă, îl îmbrâncește în grupul băieților înalți și se îndreaptă spre următorul din rând. Îl așază și pe acesta lângă pușcă. Întinde mâna cu palma deschisă peste capul băiatului și peste țeava puștii. Dă drumul puștii. Băiatul și pușca stau în picioare. Au aceeași înălțime. Soldatul se gândește o clipă, apoi, parcă amintindu-și că are treabă, îl trage pe băiat de ureche și îi face semn să se ducă în coloana băieților înalți.

— Următorul! răcnește el.

Și repetă figura cu toți băieții scunzi, unul câte unul. Doamne, ajută-ne. Doamne, ajută-ne. Nu ne lăsa să murim, nu azi. Doamne, sunt doar un copil, dar te rog să-mi asculți ruga! Doamne! Doamne! Doamne!

Un nod din creanga copacului mi se înfige dureros în cot, de parcă mi-ar sfâșia carnea. Asta mă ajută să uit cât de speriat sunt. Privesc din nou printre frunzele de mango. Tot satul meu e împărțit în trei grupuri: băieți, femei și bărbați. Câțiva rebeli stau de pază pe lângă săteni, împiedicându-i să fugă sau să vorbească. Paznicii sunt bărbați în toată firea, cu grumaz gros și brațe vânjoase, înarmați cu puști.

Un alt soldat, al cărui cap se distinge de bezna nopții doar prin bereta pe care o poartă, începe să strige și să dea din mâini, iar rebelii tineri se strâng într-un cerc mare în jurul lui. El trebuie să fie comandantul. Nu înțeleg multe din cuvintele pe care le spune, dar, din când în când, rebelii adulți îi răspund cu strigăte. Îl numesc Căpitanul. Și îi îndeamnă și pe cei tineri să strige. Căpitanul vorbește despre nedreptate și putere. Rostește nume pe care nu le-am auzit niciodată. Acum vorbește despre dușmani. Rebelii din cerc strigă și mai tare. De fiecare dată când Căpitanul face o pauză, tăcerea e spulberată de urale. Strigă niște cuvinte, nu propoziții întregi. Paznicii li se alătură, agitându-și armele deasupra capului. Glasurile rebelilor mai tineri sunt mai subțiri și se frâng mai ușor.

Susțin că oamenii din satul meu le sunt dușmani. Nici nu știusem că eram de partea cuiva.

— Revoluție! strigă Căpitanul cu beretă.

Rebelii adulți urlă sloganuri, iar și iar. Îi prind de brațe pe băieții mai mici și îi zgâlțâie, obligându-i să repete și ei sloganurile. Le zâmbesc băieților mai mari și își agită pumnii în aer ca să-i însuflețească, să-i încurajeze. Căpitanul tace, cu mâinile în șold, și își privește soldații. Unii strigă. Alții bat din picioare. Unii fluieră. Alții huiduie.

Deodată, se opresc. Câțiva dintre cei mai tineri își acoperă gura cu mâinile. Căpitanul stă acum cu brațele ridicate și cu pistolul în sus, gata să împuște cerul. Liniștea e ca o altă voce, parcă mai răsunătoare decât răcnetele. Mai înspăimântătoare decât urletele.

— Revoluție! zbiară din nou Căpitanul și toți îi răspund într-un glas.

Rebelii adulți se mișcă fără să primească ordine. Doi dintre ei înșfacă un bătrân și îl târăsc în mijlocul cercului. Un altul vine cu o sfoară lungă și murdară. Bătrânul este foarte slab și are o barbă scurtă și sură. Îl îmbrâncesc, iar el se împiedică și cade la pământ. Îl văd mișcând gura, dar rebelii fac atâta gălă- gie, încât eu nu aud ce spune.

Îi înfășoară frânghia în jurul picioarelor, apoi și în jurul mâinilor. Îl ridică în genunchi ca să strângă mai bine nodul. Prin zidul trupurilor rebelilor, sătenii privesc ce se întâmplă. Mă urc puțin mai sus în copac, atent să nu clatin crengile. Privesc și eu scena. Nu-mi amintesc cum îl cheamă pe bătrân, dar știe multe cântece. L-a învățat și pe Akot unul, despre cum să fii un războinic viteaz. Știu asta, deoarece Akot îl cântă tot timpul.

Căpitanul ține o macetă deasupra capului. Lama sclipește în lumina caselor noastre care ard. Celelalte macete sunt atât de murdare, că nu mai sclipesc.

Răcnete, tropăieli și scandări. Bătrânul e legat ca o capră grasă, iar Căpitanul îi dă ocol. Mai mulți soldați intră în cerc, ca spectatorii la o luptă de cocoși. Căpitanul se dă la o parte și arată cu maceta lucitoare spre unul dintre băieții mai mari, cu obrazul brăzdat de cicatrice. Acesta începe să chiuie de parcă ar fi câștigat un trofeu și dă fuga înainte, cu maceta lui ridicată. Ce vrea să facă?

Băiatul izbește cu maceta în gâtul bătrânului.

Capul bătrânului nu mai e unit de trunchi. Amândouă zac pe pământ, iar sângele țâșnește din ciot întocmai ca al unei capre sacrificate pentru o sărbătoare. Rebelii izbucnesc în strigăte triumfătoare. Băiatul ucigaș ia capul de jos. Ochii bătrânului sunt încă deschiși. Poate că încă mai trăiește și i-ar putea pune capul la loc.

Sângele șiroiește din ceea ce înainte era bătrânul, iar acum arată ca un trunchi de copac. Ucigașul dansează în jur, ținând capul de părul rar și fluturându-și maceta mânjită de sânge. Bătrânul știa atâtea cântece. Un rebel adult desface calm nodurile frânghiei.

Băiatul ucigaș aruncă trofeul cu toată forța. Capul zboară peste săteni și cade într-o colibă care arde. Băiatul urlă și își agită pumnii prin aer de parcă ar fi marcat un gol într-un meci de fotbal. Rebelii târăsc trupul bătrânului afară din cerc și îl aruncă la margine.

Sătenii au rămas cu gurile căscate. Cineva trage un foc în aer. Soldații bat din picioare. Dar eu nu mai aud nimic. Rebelii târăsc un alt bărbat în arenă.

E tata.

Împrăștiată, dar creativă, cu nasul în cărți și mereu pe fugă. Încăpățânată și cu un doctorat în Sarcasm. Dușmanul declarat al somnului. Cinefilă de mică, cu căștile în urechi oriunde merge, imaginația o îndeamnă să viseze în cele mai (ne)potrivite momente.

Ready Player One – cartea-fenomen a lui Ernest Cline este ecranizată de Steven Spielberg

O lume întreagă este în joc. O misiune pentru premiul cel mare. Ești pregătit? Filmul Ready Player One, în regia lui Steven Spielberg, intră în cinematografele din România pe 30 martie. O producție Warner Bros. Pictures şi Amblin Pictures, în asociere cu Village Roadshow Pictures, distribuită de Vertical Entertainment. Ready Player One, romanul de debut al lui Ernest Cline, este o poveste ce întru...[Read More]

Sub un cer sângeriu · Mark Sullivan · „Cred că nici naziștii nu și-i pot explica pe naziști.”

„Ce m-ar putea împiedica să ascult muzica inimii mele de fiecare dată când te văd?” Lacrimile, rușinea și regretul învăluie orașul Milano. Străzile par să tremure în fiecare dimineață sub apăsarea pașilor străini ce răscolesc praful, soldați care poartă cu mândrie svastica și se hrănesc cu teama și umilirea celor ce nu au curajul, statutul, vârsta sau puterea de a-și apăra familia, numele și țara....[Read More]

Grupul Editorial ALL la Salonul de Carte BOOKFEST 2018

În perioada 30 mai – 03 iunie 2018, Grupul Editorial ALL va fi prezent la cea de-a XIII-a ediție a Salonului Internațional de Carte Bookfest cu reduceri de până la 80%, noutăți editoriale pentru toate vârstele, lansări și cadouri dulci pentru cititori. Evenimentele Grupului Editorial ALL Joi, 31 mai, ora 16.30, pe Scena ARCA, vom lansa volumul Practica medicală pentru studenții la medicină coordon...[Read More]

Îngerul întunecat (Orașul îngerilor #1) · Mihaela Strenc

„- Iubirea e un sentiment transformator, singurul care-l poate preface pe om în înger sau în demon.” Întotdeauna m-am ferit de copertele care îmi „impun” înfățișarea unui personaj. Îmi plac cele abstracte, misterioase, care se axează mai mult pe simbolistică, nu pe trăsăturile fizice ale protagoniștilor. Cea pentru „Îngerul întunecat”, deși este interesantă, având acel „aer” neobișnuit care îți în...[Read More]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

*

Lost Password

Powered by watch naruto shippuden watch one piece watch one punch man online

Download by Wordpress Nulled Themes Keepvid youtube downloader