Luce di Notte (adică „lumină de noapte“, un oximoron onomastic impus de un tată aventurier), o tânără avocată în blugi și mereu călare pe legendara Vespa portocalie, se revoltă împotriva tuturor: a unei mame tăcute și conservatoare, a iubitului care a părăsit-o, a amintirii tatălui plecat de acasă nu se știe de ce, a proprietarului biroului de avocatură unde lucrează, care crede că poate ține bătrânețea departe seducând cât mai multe femei. Își pune tot mai des problema să părăsească orașul Napoli și, asemenea fratelui ei, să urmeze visul italian de a se stabili în nord. Viața ei însă începe să capete alte înțelesuri din clipa în care se ivesc trei prietenii mai puțin obișnuite: cu un câine de pe stradă, cu vecinul său, un fost om al mării, ajuns într-un scaun cu rotile, dar mai ales cu un copil de șapte, opt ani, pe care și-l dispută părinții aflați în divorț. Dar poate dragostea adevărată să apară în acest oraș din care Luce își dorește să evadeze?
Goodreads: 3.87
Dacă septuagenarul Cesare Annunziata a fost un protagonist excentric și imprevizibil în Tentația de a fi fericit, Luce di Notte, eroina nonconformistă din Mâine poate am să rămân, îngroapă câteva stereotipuri despre ce ar trebui să-și dorească o femeie și cum ar trebui să se comporte, preferând să fie diferită și „să ia taurul de coarne”, să provoace și să răscolească, să îi demaște pe bărbați și să le înfrunte pe femei, fără să-și nege propriile defecte și aspirații.
Lorenzo Marone a creat un cadru aproape ireal în Cartierele Spaniole, o zonă pitorească din Napoli, unde familia nu înseamnă doar legături de sânge, amintiri și moșteniri. Pe scara blocului sau pe o stradă aglomerată, sub copertina unui pub cu o reputație îndoielnică sau întinsă pe faleză, privind îngândurată spuma valurilor care se izbesc de țărm, Luce își pune sub lupă întreaga viață, împărtășindu-le cititorilor curioși secrete, răbufniri și regrete, chiar și câteva lacrimi rătăcite, strecurate pe furiș în ochii ei aparent atotcunoscători.
Poate că stilul autorului nu are acel magnetism aproape înfricoșător specific lui Fredrik Backman (romanele lui sunt disponibile pe Libris), care te seduce de la primele cuvinte și nu-ți dă drumul nici măcar la final, când ești epuizat și amețit, dornic de mai mult, dar conștient de propriile limite, însă Marone se revanșează printr-un umor spumos și obraznic, furându-ți numeroase zâmbete pe parcursul lecturării romanelor sale, ce au o latură tragicomică ținută sub frâu, de parcă nu îndrăznește să-și tortureze prea mult cititorii, oferindu-le mereu un surplus de speranță, refuzând să accepte că viața poate să fie atât de crudă, atât de nemiloasă cu personajele sale.
„Se spune că viața se scurge într-o manieră imprevizibilă și că momentele cruciale care ne fac să o luăm pe alt drum apar deseori fără motiv, accidental, cu puțin noroc sau ghinion. În cazul meu, o pereche de țâțe au fost cele care au schimbat mersul evenimentelor.”
Luce di Notte a fost părăsită de infam, este alintată zgaibă de către propriul ei frate, are o relație complicată cu toți cei din jur, inclusiv cu Alleria, Câinele superior, și primește avansuri nedorite de la șeful ei libidinos, care abia dacă îi ajunge până la umeri și îi amintește de Gargamel, magicianul malefic din Ștrumpfii. Nu-ți face griji: reușește să păstreze distanța și să-l pună la punct fără probleme, jignindu-l cu o nonșalanță „tradusă” în viziunea lui îngustă drept „flirt”, doar că el este orb și sud, răsplătindu-i eforturile cu o sarcină potrivită pentru un detectiv, nu pentru un avocat: să spioneze o mamă.
Protagonista romanului Mâine poate am să rămân se află la o răscruce de drumuri și nu știe dacă viitorul ei se află în Napoli sau dacă a sosit timpul să plece pe legendara ei Vespa portocalie cât mai departe de locul în care își retrăiește constant traumele copilăriei. Involuntar, Luce formează în jurul ei un grup atipic, care nu încearcă să îi ofere lecții de viață sau să îi schimbe felul de a fi, ci o ajută să-și regăsească un echilibru și să-și dea seama ce își dorește cu adevărat.
A fost delicios de ironică și brutal de sinceră. Mi-au plăcut la nebunie comentariile ei acide, bârfele spumoase de la birou, autoanaliza severă și felul în care mi-a împărtășit misterele și secretele din familie, oprindu-se abrupt când atmosfera devenea sufocantă, doar pentru a relua firul narativ câteva capitole mai târziu. Poate că unii cititori nu acordă o importanță deosebită numelor date capitolelor, însă Lorenzo Marone reușește să surprindă în câteva cuvinte forma și culoarea fiecărei piese lipsă din puzzle-ul pe care Luce încearcă să-l termine, fără să-și dea seama că toate răspunsurile sunt la ea și deja știe ce trebuie să facă sau încotro să se îndrepte.
„Poate de-asta, la un moment dat, apar copiii: pentru că să le împodobești camera cu atâtea animăluțe caraghioase te ajută să uiți pentru o clipă, doar pentru o clipă, că timpul jocurilor s-a sfârșit deja.”
Am surprins-o în atât de multe roluri: fiică, spion, avocată, prietenă, soră, iubită, dădacă, poate chiar și mamă și nepoată. Nu mi-a oferit un moment de respiro sau oportunitatea de a o contrazice. M-a atras din ce în ce mai adânc în Cartierele Spaniole, unde o statuie prinde viață când îi surprinde privirea, iar un băiat de șapte ani îi oferă un dar prețios și imaterial cu ajutorul unui bătrân aflat într-un scaun cu rotile, un vecin ale cărui povești le-am ascultat vrăjită aproape zi de zi la ora cinei, așteptând să o împărtășească pe cea interzisă, care îi întunecă ochii și îi hrănește nostalgia temporar uitată.
