Fragment în avanpremieră: Majoretele, de Kara Thomas
Romanul Majoretele, de Kara Thomas, apare în luna octombrie în colecția Leda Edge. Traducere de Daniel-Silviu Bivol.
Nu mai sunt majorete în orașul Sunnybrook.
Două dintre ele au murit într-un accident auto. Alte două au fost ucise de vecinul pervers, împușcat mortal de un polițist din cale afară de zelos. A cincea adolescentă și-a luat zilele. După câțiva ani, conducerea liceului unde învățau fetele hotărăște să le aducă un omagiu. Pentru Monica, sora mai mică a majoretei care s-a sinucis, nu e deloc ușor. Ea nu vrea să își amintească, vrea doar să uite. Din păcate, nu are cum. Câteva scrisori anonime descoperite din întâmplare în biroul tatălui vitreg și un telefon mobil ascuns într-un sertar o fac să creadă că între cele cinci fete moarte există o legătură tainică. Nu mai sunt majorete în orașul Sunnybrook, dar asta nu înseamnă că locuitorii sunt în siguranță.
„O combinație ideală de Riverdale și Veronica Mars, romanul Majoretele este cu adevărat captivant și te va face să te îndoiești de fi ecare personaj în parte, dar și de tot ceea ce crezi că știi.” RILEY SAGER, autorul romanului Final Girls
„O poveste inteligent construită, întunecată, tulburătoare […]. O lectură fascinantă!” KATHLEEN GLASGOW, autoarea romanului O fată din bucăți
„Uneori bizar, palpitant și chiar înspăimântător […], acest thriller plin cu delicioase amăgiri […] este o lectură obligatorie.” SLJ
„Te ține cu sufletul la gură până în ultima clipă.” KIRKUS REVIEW
Kara Thomas trăiește pentru a scrie. Fie că a colaborat la revista liceului, fie că a lucrat alături de echipa Warner Bros. Television, a făcut-o cu pasiune. Se consideră dependentă de romanele polițiste și locuiește în Long Island împreună cu soțul ei și o pisică salvată de la un adăpost pentru animale. Este autoarea a două cărți cu mare priză la public: The Darkest Corners și Little Monsters. Află mai multe despre Kara și cărțile ei, vizitând kara-thomas.com.
Casa asta a fost construită pentru cineva fără suflet. Aşadar presupun că are sens de ce mama şi‑a dorit‑o atât de mult. Îmi şi imaginez cum i s‑au luminat ochii când a trecut prin noua locuință cu cinci dormitoare şi patru băi, dintre care una de serviciu. Cu siguranță crede că această casă este răspunsul la toate problemele noastre.
Când Tom, tatăl meu vitreg, mi‑a arătat baia cu jacuzzi cu care este dotată camera mea, a zis: „Sunt convins că te simți precum Cenuşăreasa”. Aşa e el, un idiot.
Ar trebui să fiu fericită pentru mama şi Tom, deoarece vechea casă s‑a vândut atât de greu, încât era aproape să le distrugă căsnicia. Ar trebui să fiu încântată deoarece nu mai trebuie să aud vreodată cuvintele piață imobiliară îngrozitoare şi poziție nefavorabilă. Nici ei şi nici agentul imobiliar nu au avut curajul să spună că nimeni nu voia să cumpere o casă pe „Strada Ororilor”. Cel mai rău lucru legat de noua locuință este faptul că nu există nicio cale prin care să mă pot furişa în camera mea. Sufrageria este exact în fața holului, aşa că, atunci când ajung acasă de la preselecția pentru echipa de dans, o pot vedea pe mama la masă, mâncând preparate chinezeşti luate la pachet, împreună cu Tom şi Petey, copilul lor „nu foarte dorit”.
Petey are zece ani acum. Mama s‑a căsătorit cu Tom când aveam cinci ani. În copilărie, am auzit‑o, fără să vreau, zicându‑i bunicii că ea şi Tom nu mai aveau de gând să aibă şi alte progenituri. Mama ne avea pe mine şi pe Jen, iar Tom avea o fiică majoră cu fosta lui soție. Patru luni mai târziu, mama era însărcinată cu Petey.
Deci, cu siguranță un copil nedorit.
— Monica! strigă mama. Hai la masă!
Cu alte cuvinte: Nu cumva să îndrăznești să dispari la etaj!
Merg apăsat până în sufragerie, iar mirosul mâncării la pachet îmi face greață. Totul doare: statul în picioare, mersul, statul jos.
La masă, Petey mănâncă zgomotos tăițeii lo mein. Unul îi alunecă dintre buze şi cade pe ecranul iPad‑ului, deoarece, Doamne fereşte ca el să îndeplinească o funcție de bază precum mâncatul fără a juca Clan Wars.
— Petey! zice mamă. Lasă jocul, te rog!
— Dar trebuie să adun recolta…
— Vrei să ajungă iPad‑ul la gunoi?
— N‑ai arunca un iPad la gunoi!
— Peter!
Petey face ochii mari, deoarece mama foloseşte prenumele lui întreg doar atunci când e pe cale să facă o criză de nervi. Aproape că îmi vine să îi zic bietului copil că nu e vina lui că mama se comportă ca o psihopată.
— Monica!
Tom îşi ridică privirea din telefon, observându‑mă în cele din urmă. Îşi scoate ochelarii de citit şi abureşte lentilele. Le şterge de cămaşă.
— Cum a fost la preselecție?
— Bine.
— Noul restaurant chinezesc ne‑a dat prăjituri cu răvaş în plus!
Atât eu, cât şi Petey spunem „Super”, lucru care rezumă destul de bine profunzimea interacțiunilor cu fratele meu vitreg.
Ochii mamei mă urmăresc. Îmi țin privirea îndreptată spre o cutie cu orez alb. Iau o farfurie şi îmi pun puțin.
— Ce s‑a întâmplat? întreabă
Durează până să ne dăm seama că vorbeşte cu mine. Tom mă priveşte şi el acum. Mama face o față ca şi cum tocmai a înghițit vomă.
— Pot să merg să mă întind? întreb.
— Mergi, zice ea.
Când ajung pe hol, îl aud pe Petey miorlăindu‑se:
— Cum se face că ea poate să facă ce vrea?
Practic, trebuie să mă târăsc până la etaj, în camera mea. Analgezicele fără rețetă medicală pe care le‑a luat mama pentru mine sunt nişte porcării. L‑aş suna pe Matt, fostul meu iubit, pentru că, deşi neagă, e prieten cu oameni care pot face rost de chestiile tari. Dar Matt a absolvit şi nu mai este în Sunnybrook, iar eu nu am mai vorbit cu el din iulie.
Perna electrică e încă împachetată în una dintre lăzile pe care le‑am cumpărat cu mama din Bed Bath & Beyond înainte de mutare. O scot de acolo, muşcându‑mi buza. Asistenta de la cabinetul doctorului Bob a spus că ar fi precum crampele unui ciclu mai nasol. Dar doare atât de tare, încât îmi vine să mor.
Mă căznesc să conectez perna electrică la priză şi mă trântesc în patul meu nou‑nouț. Matrimonial, ca al mamei şi al lui Tom. Ea a insistat – un pat dublu ar fi arătat prea mic în camera asta. Cică nu ar trebui să pui perna direct pe piele, dar o fac oricum, apoi mă ghemuiesc pe o parte. Aş prefera să fiu arsă de vie decât să am durerea asta de burtă.
Un ciocănit la uşă. Mormăi. Mama intră, ținând un flacon de naproxen şi un pahar cu apă.
— Când ai luat ultima oară analgezice?
— La prânz, mint eu.
Am luat patru înainte de preselecție.
- Mai poți lua două, atunci.
Mama se aşază pe marginea patului. Pare că e la un kilometru distanță. Patul e exagerat de mare.
Gem şi îmi trag picioarele aproape de corp, în poziție fetală.
— Ți‑am spus eu că ar fi trebuit să stai acasă azi.
Mama loveşte uşor flaconul de naproxen de palmă, scoțând două pastile.
— Antrenoarea m‑ar fi dat afară din echipă.
Iau pastilele. Le înghit cu lăcomie.
Mama e tăcută. Bate ritmic cu degetele – unghiile rotunjite şi date frumos cu lac – pe plapumă. Ticul ei nervos. În cele din urmă îmi spune:
— I‑ai spus lui Matt?
— Nu!
Nu‑mi dau seama la ce se gândeşte, dacă chiar vrea să îl sun pe Matt la facultate şi să îi spun.
— Te‑ar putea ajuta, zice mama după o clipă. Nu trebuie să treci singură prin asta.
— Oricum, nu era al lui.
Mă uit drept înainte, astfel încât să nu fiu nevoită să‑i văd privirea dezamăgită.
Când se ridică, profilul ei îmi captează atenția. Pentru o clipă, pare supărată, apoi îşi vine în fire.
— Sper că înveți ceva din durerea asta!
Mama închide lumina în drumul ei spre ieşire sau, cel puțin, încearcă. Mai întâi nu găseşte întrerupătorul, deoarece se află în direcția opusă celui pe care îl aveam în vechea cameră. În final, se dă bătută, lăsându‑mă sub strălucirea becurilor led, cele mai eficiente din punct de vedere energetic.
„Se înşală”, gândesc eu. Durerea nu există pentru a te învăța ceva. Există doar pentru a te răni. Și ea ar trebui să ştie asta mai bine decât oricine.
În dimineața următoare, ploaia răpăie pe streaşină, iar eu stau pe terasă, fixând cu privirea casa de peste drum, când Rachel îşi face apariția în Volkswagenul ei Beetle roşu‑vişiniu. Nu locuieşte nimeni acolo. Constructorii au întrerupt lucrările din interiorul casei deoarece oamenii care au cumpărat‑o au rămas fără bani. De când ne‑am mutat aici, locuința aceea goală a fost subiectul de bârfă preferat al mamei. Casa doar există, nu deranjează pe nimeni. Este exact tipul de lucru care o jigneşte pe mama.
Rach şi cu mine suntem cele mai bune prietene de când eram mici, mici. A împlinit şaptesprezece ani în iulie, ceea ce înseamnă că, atunci când îmi voi lua permisul de conducere, ea va avea deja o experiență de şase luni ca şoferiță. Rachel a trebuit să repete anul la grădiniță, iar copiii râdeau de ea, deoarece cât de imbecil să fii să nu poți absolvi grădinița? Apoi, în clasa a opta, şi‑a scos aparatul dentar, a început să folosească o placă de îndreptat părul, a trecut la mărimea B la sutien şi toată lumea s‑a liniştit.
Rachel îşi coboară ochelarii de soare ca să mă privească cum mă aşez pe scaunul pasagerului.
— Te simți bine?
— Mă simt bine, mint eu. M‑am trezit prea târziu pentru a mă machia.
— Sper că s‑a afişat lista, spune Rach, agitată, dând în marşarier pentru a ieşi de pe aleea mea.
Normal că vom fi pe listă. Rachel, prietena noastră, Alexa, şi cu mine am fost singurele „boboace” care am format echipa de dans acum doi ani. Mama lui Rach ne‑a dus pe toate la şcoală în acea dimineață, ca să ne putem uita la listă împreună. La braț, cu genunchii atingându‑ni‑se pe sub noile fuste de blugi, în prima săptămână de liceu.
La vederea numelor noastre pe bucata aceea de hârtie ne‑am simțit de neoprit. Eram naivă şi am crezut că dacă făceam parte din echipa de dans a fetelor însemna să nu mai fiu cunoscută ca fiind sora uneia dintre majorete. Dar tragedia noastră nu poate fi dată uitării prea uşor; să fii sora lui Jennifer Rayburn este ca şi când ai avea o cicatrice imensă pe care trebuie să o acoperi în fiecare dimineață.
Un val de emoții îmi întoarce stomacul pe dos. Sau poate de vină e naproxenul. Prestația mea jalnică de la preselecția de ieri este suficientă ca antrenoarea să mă respingă, dacă aşa are chef. Nu se bucură de faima că ar acorda o a doua şansă. Ți‑ai uitat pantofii de dans? Pleacă acasă şi nu te mai deranja să vii la repetiții mâine!
Mă întreb dacă chiar îmi va păsa că numele meu nu este trecut pe listă. Îmi sprijin capul de geam. Rachel se opreşte la un stop din capătul străzii mele. Se uită în ambele direcții, nu‑ mără în şoaptă, fiind cel mai prudent şofer pe care‑l cunosc şi privind mereu de două ori spre casa mea, să vadă dacă Tom nu e cumva la pândă.
Tom este sergent la departamentul poliției locale. Avându‑l ca tată vitreg, este destul de uşor să îți dai seama de ce mulți dintre oameni au o teamă înnăscută față de lege.
Rachel intră pe aleea Alexei şi bineînțeles că aceasta nu e gata; niciodată nu e. Sunt pe cale să îi dau mesaj, să o întreb de ce trebuie să întârzie în absolut fiecare dimineață, dar uşa de la intrare se deschide, iar ea se năpusteşte pe alee purtând un hanorac Sunnybrook Warriors şi blugi mulați.
Alexa se aşază pe bancheta din spate şi imediat îşi scoate pudriera. Începe să se dea cu rujul ei lichid, roşu‑Merlot.
— Centura! strigă Rachel.
Surprind ochii Alexei în oglinda laterală.
— Ce faci toată dimineața, dacă mereu trebuie să te rujezi în maşină? întreb eu pe un ton morocănos.
Alexa îşi trece o mână prin păr, fluturându‑şi buclele proaspăt făcute.
— Ei bine, în mod evident, Monica e pe stop.
Aproape că o fac pe Rachel să tragă pe dreapta ca să merg pe jos.
Ajungem la şcoală cu câteva minute înainte să sune clopoțelul prima dată. Uşile laterale ale sălii de gimnastică sunt deschise, aşa că păşim direct în haos. Pe jos sunt împrăştiate găleți în care cad constant picăturile de apă ce se preling din tavan. Un paznic este cocoțat pe o scară, încercând să lipească un sac de gunoi peste gaură. Îl aud mormăind ceva despre afurisita de ploaie de anul ăsta.
— Zici că‑i ghetou aici! comentează Alexa şi îmi vine să o plesnesc pentru că habar nu are ce înseamnă, de fapt, cuvântul ăsta.
În plus, suntem unul dintre cele mai bogate districte şcolare din zonă.
Mai multe vitrine cu trofee de lângă intrarea în vestiar au fost mutate în centrul sălii. Le ocolim, dar nu înainte să o observ pe ea. Sora mea.
Îmi zâmbeşte din cea mai mare poză, aflată în cea mai mare vitrină cu trofee. Pozează în fața camerei cu patru dintre prietenele ei. Toate sunt date cu ruj vişiniu; costumele lor sunt albastru cu galben. Poza este de la primul meci acasă al sezonului, acum cinci ani, când încă exista o echipă de majorete.
Mă cuprinde sila. În fiecare zi după ora de sport, după repetiția echipei de dans, merg cu privirea în pământ ca să evit această poză.
Le ştiu pe toate fetele din echipă, unele mai talentate decât altele. Juliana Ruiz şi Susan Berry erau cele mai bune prietene ale lui Jen şi veneau la noi acasă. Când au înființat echipa de majorete în primul lor an de liceu, s‑au împrietenit cu două fete din clasa a zecea: Colleen Coughlin şi Bethany Steiger.
Toate îmi zâmbesc: Jen, Juliana, Susan, Colleen şi Bethany.
Chiar este o poză frumoasă.
Până la sfârşitul sezonului, toate au murit.
În ape adânci · Paula Hawkins – „Cine poate să aleagă de cine se îndrăgostește?”
„Unii spun că femeile au lăsat ceva din ele în apă, alții spun că apa păstrează ceva din puterile lor, fiindcă de atunci le-a atras spre țărmurile sale pe cele fără noroc, pe cele disperate, pe nefericite, pe rătăcite. Vin aici ca să înot cu surorile lor.” Urmăresc ochiurile de apă de pe copertă, sperând că astfel îmi voi organiza mai bine ideile, dar nu reușesc să mă concentrez. Nu mă scufund, ni...[Read More]
Șoareci și oameni · John Steinbeck – „N-am vrut să fac rău.”
„- Ce ușor aș mai duce-o dac-aş fi singur.” John Steinbeck nu a scris romane. John Steinbeck a scris capodopere. La răsărit de Eden şi Fructele mâniei vor ocupa întotdeauna un loc special în biblioteca mea, mulţumită părinţilor mei, care întotdeauna au ştiut ce şi când să îmi recomande. M-au ajutat să descopăr bucuria, plăcerea lecturii, conştienţi de preţul pe care urma să-l plătesc. Nu mă refer ...[Read More]
Crima perfectă. Instrucțiuni pentru fete cuminți, de Holly Jackson
Dacă ai savurat thrillere precum Asta e povestea noastră sau Majoretele, Crima perfectă. Instrucțiuni pentru fete cuminți, de Holly Jackson, este alegerea potrivită pentru tine! Traducere de Daniel-Silviu Bivol. Toți locuitorii din Little Kilton știu povestea. Frumoasă și populară printre colegii de liceu, Andie Bell a fost ucisă de iubitul ei, Sal Singh, care, mai apoi, cuprins de remușcări, și-a...[Read More]
Editura ALL lansează campania de precomenzi pentru volumul GRANT. ATLAS DE ANATOMIE
Volumul GRANT. ATLAS DE ANATOMIE beneficiază, în perioada 21 februarie – 09 mai 2018, de o reducere de 43%. Cartea poate fi comandată în avans, la prețul special de 200 lei, urmând a fi livrată începând cu data de 10 mai 2018. Acest preț este valabil exclusiv în perioada campaniei, doar în librăriile online care aparțin Grupului Editorial ALL www.medlibris.ro și www.all.ro. Editura ALL publică în ...[Read More]