Fragment în avanpremieră: Ochii galbeni ai crocodililor, de Katherine Pancol
Un nou bestseller urmează să apară în colecția Blue Moon a Editurii Litera: Ochii galbeni ai crocodililor, de Katherine Pancol, un roman publicat în peste 30 de țări și cu peste 2 milioane de exemplare vândute. Traducere și note de Aurelia Ulici.
Când soțul ei, veșnic șomer, o părăsește pentru a înființa, împreună cu amanta lui, o fermă de crocodili în Kenya, Joséphine Cortès se trezește dintr-odată într-o situație destul de dificilă. Mamă a două fete – adolescenta Hortense, frumoasă și sigură de sine, și Zoé, timidă și copilăroasă –, este forțată să mențină o viață de familie stabilă, în timp ce se străduiește să se descurce cu salariul ei mic de cercetător specializat în istoria medievală. Pe de altă parte, Iris, sora charismatică a lui Joséphine, pare să aibă totul – e superbă, are un soț bogat și o adresă șic la Paris –, dar visează la o viață mai plină de semnificație.
Când Iris îl farmecă pe un editor celebru, determinându-l să-i ofere o înțelegere profitabilă pentru a scrie un roman de dragoste cu acțiunea plasată în secolul al XII-lea, ea face, la rândul ei, o înțelegere cu sora sa: Joséphine va scrie romanul și va încasa toate veniturile, dar cartea va fi publicată cu numele lui Iris. Nimic neobișnuit până aici, doar că, după apariție, cartea devine senzația literară a sezonului…
„Norocoșilor, sunteți pe punctul de a ceda ispitei celei mai irezistibile scriitoare a Franței! La sfârșitul acestui roman fermecător, amuzant, emoționant, veți simți că Iris și Joséphine fac parte din familia voastră.“ Tatiana de Rosnay
„Ați crezut că femeile pariziene sunt perfecte? Mai gândiți-vă. O poveste fermecătoare despre despărțire, relația dintre surori și modul cum pot fi date cărțile pe față.“ Inès de la Fressange
Joséphine scoase un țipăt și scăpă cuțitul econom, care alunecase de pe cartof și‑i făcuse ditamai rana la încheietură. Sânge, sânge peste tot. Privi la venele albastre, la crestătura roșie, la albul chiuvetei, la scurgătorul din plastic galben pe care stăteau, albi și lucioși, cartofii curățați. Picăturile de sânge cădeau una câte una, împroșcând dalele albe. Își sprijini mâinile de marginea chiuvetei și începu să plângă.
Simțea nevoia să plângă. Nu știa de ce. Avea prea multe motive. O să‑i facă bine. Căută din priviri o cârpă, o apucă și o puse ca pe un garou pe rană. „O să mă transform într‑o fântână, o fântână de lacrimi, fântână de sânge, o să mă las în voia morții.“
Era o soluție. Să moară fără să spună o vorbă. Să se stingă precum lampa al cărei fitil tot scade.
Să se lase în voia morții dreaptă, deasupra chiuvetei. Nimeni nu moare foarte drept, se corectă ea imediat, mori lungit sau în genunchi, cu capul în cuptor sau în cadă. Citise într‑o gazetă că modalitatea folosită cel mai frecvent de femei pentru a‑și lua viața e să se arunce pe fereastră. Spânzuratul e pentru bărbați. Să sară pe fereastră? Nu i‑ar reuși niciodată.
Dar să se golească de sânge plângând, să nu mai știe dacă lichidul care se scurge din ea este roșu sau alb. Să adoarmă încet. „Păi atunci, lasă cârpa și cufundă mâinile în chiuvetă!“ Și totuși, și totuși… va trebui să rămână în picioare, și nu se moare în picioare.
În afară de bătălie. Pe vreme de război…
Încă nu era război.
Suspină, își potrivi cârpa pe rană, își stăpâni lacrimile, își privi fix imaginea reflectată în fereastră. Își păstrase creionul în păr. „Haide“, își spuse, „curăță cartofii… La restul o să te gândești mai târziu!“
În acea dimineață de sfârșit de mai, când termometrul arăta douăzeci și opt de grade la umbră, în balconul de la etajul cinci, la adăpostul copertinei, un bărbat juca șah. Singur. Medita în fața unei table de șah. Ducea atât de departe preocuparea pentru o imitație perfectă, încât schimba locul atunci când schimba culoarea cu care juca, iar în trecere își apuca pipa. Se apleca, sufla, ridica o piesă, o așeza, se dădea înapoi, sufla din nou, lua iar piesa, o muta, dădea din cap, apoi lăsa pipa și se întorcea pe celălalt scaun.
Era un bărbat de înălțime medie, cu o ținută foarte îngrijită, cu părul șaten, cu ochii căprui. Dunga pantalonilor cădea drept, pantofii străluceau ca proaspăt scoși din cutie, manșetele întoarse ale cămășii lăsau să se vadă mâinile și încheieturile fine, iar unghiile aveau luciul și strălucirea pe care nu le poate da decât o manichiură bine făcută. Un bronz ușor, care se bănuia a fi permanent, completa impresia de blond‑auriu pe care o degaja persoana lui. Semăna cu acele figurine din carton îmbrăcate doar în șosete și lenjerie din jocurile pentru copii, care pot fi îmbrăcate cu orice ținută – pilot de avion, vânător, explorator. Era un bărbat care putea fi inclus în decor intr‑un catalog de mobilă pentru a inspira încredere și a sublinia calitatea pieselor expuse.
Dintr‑odată, un zâmbet îi lumină fața.
– Șah mat, îi șopti partenerului imaginar. Sărmanul meu bătrân! Te‑am ars! Și pariez că n‑ai observat nimic!
Mulțumit, își strânse mâna de unul singur și‑și drese glasul ca să‑și acorde câteva felicitări.
– Bine jucat, Tonio! Ai fost foarte tare.
Se ridică, se întinse frecandu‑se pe piept și decise să‑și ofere un păhărel, cu toate că nu era ora. De obicei lua un aperitiv pe la șase și zece, în timp ce se uita la „Întrebări pentru un campion“. Emisiunea lui Julien Lepers devenise o întâlnire pe care o aștepta cu nerăbdare. Era indispus dacă o rata. De la cinci și jumătate se punea pe așteptat. Era nerăbdător să se măsoare cu cei patru campioni din ziua respectivă. De asemenea, aștepta să știe ce sacou purta prezentatorul, ce cămașă, ce cravată avea să‑și asorteze. Își spunea că ar fi fost o idee bună să‑și încerce norocul și să se înscrie. Și‑o spunea în fiecare seară, dar nu făcea nimic. Ar fi trebuit să treacă de probele eliminatorii, iar în aceste două cuvinte exista ceva ce‑l necăjea.
Ridică încet capacul unei găletușe cu gheață, luă delicat două cuburi, le lăsă să cadă intr‑un pahar. Turnă peste ele Martini alb. Se aplecă să ia o ață de pe mochetă, se îndreptă de spate, își înmuie buzele în pahar, plescăi ușor din buzele ude ca să‑și arate mulțumirea.
În fiecare dimineață juca șah. În fiecare dimineață urma aceleași tabieturi. Scularea la șapte, odată cu copiii, micul dejun cu felii de pâine integrală, prăjite cu termostatul la patru, cu dulceață de caise fără zahăr, unt sărat și suc de portocale proaspăt stors cu mâna. Apoi treizeci de minute de gimnastică, exerciții pentru spate, burtă, pectorali, coapse. Citirea ziarelor pe care fetele, fiecare la rândul ei, se duceau să i le aducă înainte de a pleca la școală, studierea atentă a micii publicități, trimiterea unui CV când oferta i se părea interesantă, dușul, bărbieritul cu aparatul electric, cu săpun care face spumă sub pămătuf, alegerea hainelor pentru ziua respectivă și, în sfârșit, partida de șah.
Alegerea hainelor era momentul cel mai dificil al dimineții. Nu mai știa cum să se îmbrace. În ținută de weekend, ușor relaxată, sau în costum? Într‑o zi, când îmbrăcase în grabă un trening, fiica sa mai mare, Hortense, îi spusese:
– Tu nu muncești, tati? Tot timpul ești în vacanță? Mie îmi place când ești frumos, cu un sacou frumos, o cămașă frumoasă și o cravată. Nu mai veni niciodată să mă iei de la școală îmbrăcat în trening! Apoi, înmuindu‑se, căci era prima oară când îi vorbea pe un astfel de ton, iar el se albise, adăugă: De dragul tău spun asta, tăticule scump, ca să rămâi cel mai frumos tată din lume.
Hortense avea dreptate, se uitau altfel la el când era bine îmbrăcat.
Cum termina partida de șah stropea plantele agățate pe marginea balconului, smulgea frunzele moarte, tăia ramurile uscate, stropea cu apă bobocii noi, amesteca pământul din ghivece cu o lingură și împrăștia îngrășămintele atunci când trebuia. O camelie albă îi dădea mare bătaie de cap. Îi vorbea, își lăsa timp s‑o îngrijească, îi ștergea fiecare frunză.
În fiecare dimineață, de un an, aceeași rutină.
Totuși, în dimineața aceea întârziase de la programul obișnuit. Partida de șah fusese dificilă, trebuia să aibă grijă să nu se lase distras. E greu când nu ai ocupație. „Atenție, Tonio“, își spuse, „atenție. Nu te lăsa târât, revino‑ți.“
Luase obiceiul să vorbească cu voce tare, și încruntă sprâncenele auzind cum se apostrofa.
Pentru a recupera timpul pierdut, decise să nu se mai ocupe de plante.
Trecu prin fața bucătăriei, unde nevastă‑sa curăța cartofi. Nu‑i vedea decât spatele, și observă încă o dată că se îngrășa. Colaci de grăsime i se înfășurau pe șolduri.
Când se mutaseră în casa asta din suburbie, în apropiere de Paris, era subțire și delicată, fără colaci.
Când se mutaseră, fetele ajungeau până la chiuvetă…
Când se mutaseră…
Erau alte vremuri. Îi ridica puloverul, îi punea mâinile pe sâni și suspina: „Iubito!“ până ce ea se îndoia și se apleca stând cu mâinile pe suprafața patului, ca să nu‑l șifoneze. Duminica gătea. Fetele cereau cuțite „ca s‑o ajute pe mama“, sau fundul cratițelor ca să le „curețe cu limba“. Ei le priveau cu duioșie. La fiecare două sau trei luni le măsurau și notau înălțimea fiecăreia cu un creion negru pe perete. Era plin de liniuțe urmate de date și două prenume: Hortense și Zoé. Ori de câte ori se sprijinea de rama ușii bucătăriei îl cuprindea o imensă tristețe. Sentimentul unei nefericiri iremediabile, amintirea unor vremuri când viața îi zâmbea. Asta nu i se întâmpla niciodată în dormitor sau în salon, ci întotdeauna în această încăpere care, odinioară, fusese o capsulă de fericire. Călduroasă, liniștită, parfumată. Oalele abureau, cârpele se uscau pe bara cuptorului, ciocolata se topea la bain‑marie și fetele curățau nuci. Agitau un deget cu măciulie de ciocolată, își desenau mustăți pe care le lingeau cu limba, iar pe ferestre aburii desenau broderii sidefate care‑i dădeau impresia că era tatăl unei familii de eschimoși intr‑un iglu de la Polul Nord.
Odinioară… Fericirea era prezentă, sigură, liniștitoare.
Pe masă zăcea deschisă o carte de Georges Duby. Se aplecă să vadă titlul ‒ Cavalerul, femeia și preotul. Joséphine lucra la masa de bucătărie. Ceea ce odinioară era un hobby acum îi ajuta să trăiască. Cercetătoare la CNRS, specialistă în situația femeilor din secolul al XII‑lea! Înainte nu se putea împiedica să‑și bată joc de cercetările ei, vorbind despre asta cu condescendență:
– Soția mea, care este pasionată de istorie, dar numai de istoria secolului al XII‑lea. Ah! Ah! Ah…
Considera că asta o făcea să pară puțin cam pedantă.
– Nu e foarte sexy secolul al XII‑lea, iubita mea, spunea el ciupind‑o de fund.
– Dar asta este epoca în care Franța a trecut la modernitate, comerț, monedă, independența orașelor și…
Ca s‑o facă să tacă o săruta.
Astăzi, secolul al XVIII‑lea era cel care‑i hrănea. Își drese vocea s‑o facă să se întoarcă spre el. Nu avusese timp să se pieptene, un creion îi ținea părul în vârful capului.
– Mă duc să fac o plimbare…
– Te întorci la prânz?
– Nu știu… Fă ca și cum nu m‑aș întoarce.
– Și abia acum te‑ai gândit să‑mi spui?
Nu‑i plăceau confruntările. Ar fi preferat să iasă strigând: „Plec, plec imediat!“ și hop! ar fi fost pe scară, și hop! ea ar fi rămas cu întrebarea în gât, și hop! n‑ar fi avut decât să inventeze orice când se întorcea. Pentru că se întorcea întotdeauna.
– Ai citit mica publicitate?
– Da… Nimic interesant astăzi.
– Pentru un bărbat care vrea să muncească există întotdeauna o slujbă!
„O slujbă, da, dar mai contează și de care“, se gândi el fără să‑i spună, căci cunoștea deja urmarea discuției. Ar fi trebuit să plece, însă rămânea magnetizat în cadrul ușii.
– Știu ce‑o să‑mi spui, Joséphine, știu deja.
– Știi, dar nu faci nimic ca lucrurile să se schimbe. Ai putea face orice, doar cât să ducem o viață de doamne‑ajută…
Putea continua dialogul, îl știa pe dinafară: „Paznic la piscină, grădinar la un club de tenis, paznic de noapte la o benzinărie…“, dar nu reținuse decât expresia „doamne‑ajută“. Suna ciudat când era vorba să cauți de lucru.
![[Editura Nemira] Join the ARMADA: 8 romane de citit în 2019](https://palarisme.ro/wp-content/uploads/2018/10/9781101988640-810x300.jpg)
![[Editura Nemira] Join the ARMADA: 8 romane de citit în 2019](https://palarisme.ro/wp-content/uploads/2018/10/9781101988640-80x80.jpg)
[Editura Nemira] Join the ARMADA: 8 romane de citit în 2019
Dacă încă nu ai aflat, Editura Nemira a lansat un nou proiect editorial: ARMADA, un imprint dedicat literaturii science fiction, fantasy și thriller. Armada va oferi cititorilor în fiecare lună cele mai noi cărți de science fiction, fantasy și thriller în ton cu piața de carte internaţională, dar și autori consacrați mereu actuali pentru noile generații de cititori în colecția Armada Clasic. Cărți...[Read More]
Veronica Roth, autoarea seriei „Divergent”, vine la FILIT Iaşi (3-7 octombrie)
Scriitoarea Veronica Roth, numărul 1 în topul The New York Times al celor mai bine vânduţi autori, pentru Trilogia Divergent (Divergent, Insurgent, Experiment), va fi prezentă la Festivalul Internaţional de Literatură şi Traducere Iaşi – FILIT în perioada 3-7 octombrie, anunţă organizatorii. Trilogia Divergent a fost adaptată într-o serie de filme, cu actorii Shailene Woodley şi Theo James î...[Read More]
Tot ce nu ți-am spus · Celeste Ng – „Am avut dintotdeauna o altfel de viață în minte.”
„În fiecare dimineață, trezindu-se în paturile lor, Nath și Lydia se întrebau pentru o clipă dacă nu cumva universul se îndreptase singur.” Tot ce nu ți-am spus e una din acele cărți pentru care nicio altă lectură anterioară nu te pregătește cu adevărat. Alunecă pe lângă tine precum o umbră, ți se strecoară pe sub piele și te ia complet pe nepregătite, provocându-ți sentimente la care nici nu te g...[Read More]
Șaman · Kim Stanley Robinson – „Eu sunt cel de-al treilea suflu.”
„Eu sunt cel de-al treilea suflu.” Dacă încerci să descoperi semnificația cuvântului „șaman”, o să întâlnești foarte multe teorii și definiții, de o varietate culturală impresionantă, fără, din păcate, să ajungi la un răspuns final sau la o idee general aprobată și acceptată. Partea bună? Îți vei îmbogăți considerabil „bagajul” de cunoștințe generale, iar fascinația ta pentru supranatural și misti...[Read More]