Alb ca zăpada (Albă-ca-Zăpada #2) · Salla Simukka

„La fel de important precum eroul său, poate chiar mai important, când e vorba despre poveste, este inamicul său. Răul. Răul imens, de necuprins, crud, sinistru, care atrage atenția oamenilor precum un magnet. Pot nega existența răului, dar, în același timp, îi fascinează.
Devorează răul până li se face rău. Vor să vină cineva și să-l stârpească. Vor un erou.
Într-o poveste, un erou nu apare totuși fără sacrificiu. Unii trebuie să moară astfel încât cei salvați să fie mai valoroși.
Doar moartea îl face cu adevărat erou într-o poveste.”

Dacă primul roman din trilogia Albă-ca-Zăpada mi-a plăcut, pe al doilea l-am terminat în mai puțin de două ore, în ziua în care am primit coletul cu noile cărți achiziționate (nu rezist în fața reducerilor), fără să țin cont că aveam deja trei romane începute și mă aflam abia în mijlocul sesiunii, cu proiecte de finalizat și multe materiale de tocit și de frunzărit.

Am ales să risc, să îmi închid telefonul și să mă îndepărtez de laptop, să mă ascund în bibliotecă și să o însoțesc pe Lumikki Andersson într-o nouă aventură, după ce în volumul anterior am alergat cu adidași în pădure, am înghețat în zăpadă, am fost rănită de un asasin și am descoperit unul dintre secretele familiei mele.

În Alb ca zăpada, după ce a fost internată câteva luni în spital, Lumikki părăsește Finlanda, scapă de hainele groase și se plimbă pe străzile din Praga, departe de amintiri și de cei care vor să îi facă rău. Se transformă într-o simplă turistă, vizitează orașul, se bucură de căldura soarelui și de vacanță, de singurătate și de sentimentul de libertate care i-a fost furat de către familie, după ce au obligat-o să se întoarcă în orașul natal, pentru a se reface în urma accidentului.

Dar nici măcar în Praga nu este în siguranță.

Lumikki o întâlnește pe Zelenka, o tânără de 20 de ani, care o urmărește de câteva zile pentru a găsi momentul potrivit pentru a-i face o mărturisire: este sora ei. Vestea este neașteptată, dar oricât ar încerca Lumikki să nege ceea ce este evident, atunci când se uită la Zelenka, când o privește în ochi, simte legătură de sânge dintre ele și știe că nu este mințită.

„A fost odată o fată care avea un secret.

Au fost odată două fete care aveau secrete pe care nu și le dezvăluiau una alteia.

Aceeași familie a secretelor.”

Nu știe cum să reacționeze, cum să abordeze subiectul cu părinții ei, cu care are o relație rece și falsă, fiecare dintre ei interpretând un simplu rol, pentru a-și ascunde adevăratele sentimente în spatele unui zâmbet forțat sau a unor minciuni elegant șlefuite, pentru a păstra intact tabloul pe care l-au creaut pentru cei din jur: o familie unită și fericită.

Curiozitatea lui Lumikki crește când își dă seama că ea și Zelenka nu pot să fie împreună. Sora ei este urmărită, schimbă mereu locul de întâlnire, e neliniștită, speriată și refuză să îi povestească despre Familia din care face parte – un grup de oameni care au ajutat-o atunci când mama ei a murit și a rămas singură. Pentru ca Lumikki să îi cunoască, eroina noastră trebuie să fie demnă de această „onoare”: doar rudele celor care fac parte din Familie au dreptul să știe unde locuiesc și să fie invitați în casă. Când Zelenka va simți că Lumikki o crede și că este sigură de legătura de sânge dintre ele, atunci va putea primi răspunsurile pe care le caută.

„Adevărul îl știu numai cei care sunt parte din Familie și cred. Tu nu crezi încă. Nu crezi că ești sora mea.”

Dar Familia nu este ceea ce pare a fi.

„Credința noastră este albă ca zăpada. Curătă și strălucitoare. Nu există loc de îndoială. Credința noastră este precum o lumină care îi va orbi cu puterea ei pe păcătoși. Credința noastră îi va mistui. Suntem o Familie care va rămâne mereu unită. Suntem Sfânta Familie Albă, iar așteptarea noastră va fi curând răsplătită.”

Jiři Hašek este un bărbat ambițios, fermecător și chipeș, reporter la canalul de știri Super8, care este pe cale să descopere adevărul despre Familie și liderul lor, misteriosul Adam. Când sursa lui este ucisă cu brutalitate, printr-o serie de coincidențe (puțin forțate), Lumikki îl găsește pe Jiři, îi povestește tot ce știe și împreună încearcă să oprească planul lui Adam și să îi salveze pe membrii Familiei.

„Toți păreau atât de mici și de fragili. Erau ca niște fluturi în palma sa. Avea puterea să-i strivească, să-i înțepe cu un ac și să-i transforme într-o colecție, să le rupă aripile, să le dea foc sau să le taie oxigenul. Viețile lor se aflau în mâinile lui.”

Deși al doilea roman este mult mai scurt, Salla Simukka a evoluat mult ca autoare. Alb ca zăpada este un volum alert, plin de acțiune și cu o răsturnare spectaculoasă de situație la final. O lectură rapidă, de tip fulger, pentru că oricât ai încerca, nu te vei putea opri din citit, până când ochii tăi nu au trecut de ultimul cuvânt și înțelegi crudul adevăr: mai este un singur roman și adio, Lumikki Andersson.

Adolescenta rebelă și ciudată s-a schimbat. Este mai precauată, mai atentă la detalii, mai sociabilă (am fost surprinsă). Dar, la fel de curajoasă, la fel de isteață. Aflăm cine este persoana de care a fost îndrăgostită. De ce îi este frică să se atașeze de altcineva. Aici, atenția mea se îndreaptă spre Jiři, chiar dacă între ei există o diferență de opt ani (mi-a plăcut mult personajul lui, dar a apărut prea puțin). Probabil mulți cititori au fost deranjați de alegerile ei din trecut, de sentimentele pe care le-a avut pentru o persoană ascunsă, care pare că a profitat de inocența ei. Lumikki niciodată nu și-a regretat deciziile și eu i le respect, chiar dacă nu sunt de acord cu ele.

„Dorul era sentimentul cu care era greu să trăiești în armonie. Nu cerea permisiunea. Nu îl interesa timpul sau locul. Era nesăbuit, pretențios, lacom și egoist. Întuneca gândurile sau le făcea prea clare, prea agere. Dorul voia să i te supui necondiționat. Lumikki încerca să se lupte cu el, dar fără rezultat. Nu ar fi vrut să-i fie dor, dar cu toate acestea îi era. Nu ar fi vrut să-și aducă aminte, dar visele și trupul își aminteau și îi aminteau constant.

Dorul era fizic.”

Autoarea a ales să nu vorbească despre personajele din Roșu ca sângele. Parcă nici nu au existat și rolul lor în viața lui Lumikki Andersson s-a terminat. Romanele pot să fie citite și separat și o felicit pe autoare pentru acest aspect. Simt că în volumul 3 îi vom revedea pe toți, iar piesele de puzzle care s-au așezat singure au fost doar o capcană. Încă nu știu cine este Ursul Polar, care este semnificația coșmarurilor lui Lumikki și dacă tânăra noastră va reuși, într-un final, să aibă puterea de a se rupe de trecut, pentru a se bucura de prezent. Încă nu este liberă.

Alb ca zăpada a fost o călătorie deosebită pentru mine. Am vizitat Praga în august cu alte 4 pălării și ochii lui Lumikki au devenit ai mei. Când alerga pe străzi, când fugea ca să își salveze viața, pașii ei mă purtau înapoi în timp și eu revedeam prin ochii ei Podul Carol, simțeam pietrele cum îmi deranjează tălpile, mă pierdeam printre turiști și atingeam în fugă Statuia Sfântului Nepomuk, însă dorința lui Lumikki de a supraviețui și disperarea pe care o simțea când a simțit Moartea atât de aproape, m-au readus în prezentul meu, în biblioteca liniștită: dar inima îmi bătea la fel de tare ca și a ei. Atât de prinsă am fost în poveste.