Bufnița care se temea de întuneric · Jill Tomlinson

Întotdeauna mi-a fost frică de întuneric. Teama s-a amplificat după ce am văzut Poltergeist III pe la 5-6 ani (e o poveste lungă, dar de atunci am început să mă feresc de oglinzi), iar faptul că mă uitam la trei dimineaţa la Scooby Doo, la desenele clasice, care erau mult mai înfricoşătoare în comparaţie cu ceea ce e acum la televizor, nu m-a ajutat să devin un copil curajos şi îndrăzneţ, care putea să coboare singur în beci după borcanul cu gem.

Acum, pot să spun că mă fascinează întunericul şi că îl văd drept un aliat, o muză înşelătoare pentru artişti, o sursă nesperată, infinită, de creativitate şi de posibilităţi, dar încă sunt momente în care îmi amintesc cât de speriată eram când stăteam cu plapuma strânsă sub bărbie, cu ochii holbaţi la televizor, la fantoma fără cap care plutea prin conacul bântuit, cu lumânarea aprinsă.

Scooby, I feel you.

De ce am vorbit atât de mult despre întuneric? Pentru că eroul acestei cărţi pentru copii este o bufniţă adorabilă şi curioasă, care se teme de întuneric. Da. Ai citit bine. O bufniţă care se teme de întuneric, care îşi doreşte să fie o pasăre de zi.

Mereu zâmbesc când citesc o carte „destinată” copiilor. Nu mă plictisesc şi nu le consider inutile, cum fac, în mare parte, cei de vârsta mea. După ce te pierzi câţiva ani în clasici, în romane complexe şi în thrillere psihologice, care reuşesc să te deprime sau să te pună pe gânduri în egală măsură, zeci de serii SF şi fantasy, care îţi testează imaginaţia şi răbdarea (pentru că autorii încep alte serii sau uită să le continue pe cele pe care le aştepţi cu sufletul la gură), simţi nevoia să iei o pauză, să răsfoieşti ceva uşor şi plăcut, să te destinzi şi să îţi aminteşti că nu ai nevoie de drame, triunghiuri amoroase, sacrificii, crime, trădări sau teorii nesfârşite în care se bat religia, politica şi filosofia, ca să (re) descoperi sau să menţii plăcerea lecturii.

„Buf e un pui de bufniţă de hambar.

E grăsuţ şi pufos.

Are ochi mari şi rotunzi.

Are pene moi şi mătăsoase.

E perfect în toate privinţele.

însă are o problemă…”

Mi-am dorit cartea de când am aflat că protagonistul este o bufniţă. Iubesc bufniţele. Am pandativ cu bufniţă. Tricou. Cană. Râdeam când unul dintre profesorii mei de la facultate ne numea bufniţe. Să îţi mai spun şi de Hedwig?

Buf este un pui de bufniţă de hambar care doarme noaptea şi nu se simte (încă) pregătit să plece cu părinţii săi la vânătoare. Întunericul îl sperie şi nu vrea să îşi înfrunte teama. Aşa că se comportă ca o pasăre de zi, spre neliniştea părinţilor, care vor să-l ajute să accepte ceea ce este, fără să-l certe sau să pară lipsiţi de compasiune. Cum Buf nu merge la vânătoare, aşteaptă în cuib sosirea „adulţilor”, devorând toată prada adusă. Mănâncă orice. Mănâncă tot. Nu pare să observe că părinţii lui sunt din ce în ce mai obosiţi, că tatăl său îşi pierde răbdarea, iar mama sa vrea să doarmă, în loc să călătorească împreună cu el prin lume, la revărsarea zorilor.

Îndrumat de vocea maternă, care vrea să doarmă şi să aibă parte de puţină pace şi linişte, Buf părăseşte în fiecare zi cuibul ca să interacționeze cu o gamă largă de personaje, căutând răspunsuri şi prieteni.

„- Întunericul e urât, strigă Buf.

– N-ai de unde să ştii asta. N-ai scos niciodată ciocul din scorbură după căderea nopţii. Cred că ar fi mai bine să ieşi în lume şi să descoperi câteva lucruri despre întuneric înainte de a-ţi face o părere.”

Aceste discuţii, aceste „interacţiuni”, fac deliciul cărţii. Buf are parte de aterizări neinspirate. Se rostogoleşte, alunecă din copac sau are probleme la „decolare”, aşa că este confundat cu un ghem de lângă, cu un artificiu, chiar şi cu o budincă rotitoare.

Deşi mi s-ar fi părut interesantă ideea de a adăuga şi un personaj rău, ca să observ reacţiile lui Buf, mi-am amintit că este o carte pentru copii şi că ar trebui să ignor „adultul” din mine, care nu poate să accepte o lume în care toţi sunt buni, blânzi şi vor să ajute. Dar mă bucur că Buf a întâlnit doar astfel de oameni. Sau de pisici (hehe).

În fiecare capitol, curiozitatea lui Buf dă naştere unor serii de întrebări inocente, uşor naive, care te îndeamnă să rosteşti în şoaptă acel „awwwww” greu de ţinut în frâu. Vrei să-l îmbrăţişezi, să-l ocroteşti şi să mângâi acest bulgăre pufos şi împiedicat, care te priveşte cu ochi mari când îţi aude glasul şi se agaţă cu bucurie de toate informaţiile pe care le primeşte.

„- Am spus că nu eşti o fetiţă adevărată. Fetiţele adevărate nu au coadă. Veveriţele au coadă, iepurii au coadă, şoriceii…

– Asta este o coadă de cal, zise fata. E cea mai lungă din clasă, adăugă ea mândră.

– Dar de ce ai vrea să arăţi ca un cal? întrebă Buf.”

Astfel, Buf învăţă despre cercetaşi şi focurile de tabără, despre desene, stele, maniere şi frumuseţea Crăciunului. Călătoreşte alături de o pisică neagră şi descoperă misterele care sălăşluiesc în noapte, descoperind de la fiecare personaj o „calitate” a întunericului, care nu mai este ceva rău şi periculos, dar ceva frumos, nemaipomenit sau necesar.

„Întunericul este blând în multe feluri. Bunăoară ascunde multe lucruri: mobila dărăpănată şi găurile din covor. Îmi ascunde ridurile şi bătrânele mâini zbârcite. Pe întuneric pot să uit că sunt bătrână.”

Poate că este o poveste simplă şi scurtă, peste care un adult ar trece repede cu vederea, dar „Bufniţa care se temea de întuneric” este o lectură uşoară şi plăcută, pe care copiii o vor savura cu mult entuziasm, fiind încântaţi de ilustraţii şi fascinaţi de călătoria de regăsire a lui Buf, care trebuie să îşi înfrunte frica pentru a se accepta şi pentru a se iubi, pentru ceea ce este, nu pentru ceea ce ar putea să fie.

În plus, dacă ai o soră, un frate sau nepoţi care se tem de întuneric… Nemi îţi oferă soluţia.