Cină cu ficat și inimă · Mihaela Apetrei – „Monştrii rămân, îngerii pleacă.”

„Monştrii rămân, îngerii pleacă.”

În Parfumul, de Patrick Süskind, unul dintre cele mai controversate şi tulburătoare romane pe care le-am citit, Jean-Baptiste Grenouille a transformat simțul olfactiv şi, implicit, mirosul, într-o armă. O armă cu care a ucis în numele unei nevoi copleşitoare, acea dorinţă pătimaşă de a crea o esenţă nouă, un parfum ce i-ar putea opri setea de autodepăşire odată cu atingerea perfecţiunii.

Obsesia lui Grenouille, deşi este înfricoşătoare şi cutremurătoare, surprinde vastitatea simbolistică a artei; în Parfumul, este o frumuseţe otrăvitoare, letală, ce absoarbe puritatea şi inocența tinereţii într-un sacrificiu necesar pentru sufletul artistului, atât de copleşit de simţuri şi idei, căzut pradă nebuniei, încât nu pune în balanţă preţul plătit pentru inspiraţie: viața muzei. El vede doar rezultatul final, capodopera la care trebuie să ajungă, pe care el, şi doar el, o poate crea.

În Cină cu ficat şi inimă, arma este simţul gustului. După câteva capitole, eşti tentat să îl compari pe Murki cu Grenouille, să cauţi asemănări şi să îl învinovăţeşti, să refuzi invitaţia lui la cină şi să îl predai poliţiei. Un cititor curajos va proceda diferit. Nu va aluneca în capcană, însă va risca. Îşi va lua câteva măsuri de siguranţă şi va ajunge pregătit la cină, pregătit pentru schimb, pentru a efectua „plata” cerută de Murki. Atât de simplă şi de neaşteptată, încât abia la finalul romanului, după ce te vei îndepărta de carte şi vei reflecta la epilog, vei conştientiza cu câtă superficialitate privim (şi acceptăm) sinceritatea şi fericirea. Simţim că ne aparţin şi că ni se cuvin, fără un „preţ” sau o apreciere, fără să luptăm pentru ele.

„Gustul, ce comoară minunată. Nu-l înţelege nimeni cu adevărat. Singurul simț la care nu poţi ajunge altfel decât prin experienţă directă. De pildă, pot vedea un tablou şi pe ecranul computerului, fără să fiu în galerie, pot vedea o piesă de teatru la televizor, fără să fiu în sală, pot simţi un miros pe stradă, fără să am sticluţa de parfum la mine. Numai gustul trebuie experimentat direct, mâncarea trebuie să ajungă la tine, în interiorul tău, înăuntru, s-o posezi cu toată fiinţa, s-o sorbi până la epuizare. Şi apoi s-a sfârşit. N-o poţi da şi altuia, după ce ai consumat-o. A fost doar a ta, a gustului tău. Îmbucătura e unică, efemeră şi irepetabilă. Gustul este suprem.”

Pe Mihaela Apetrei o urmăresc de foarte mult timp pe Facebook (nu ca stalker, mi se pare obositor un astfel de stil de viaţă), dar nu am îndrăznit vreodată să îi spun cât de mult o apreciez sau o admir. Aproape zi de zi, ne oferă o poveste, o amintire sau o poză ce reuşeşte să transmită în câteva secunde atât de multe emoţii contradictorii, încât simţi nevoia să îi scrii un mesaj şi să o întrebi „de ce?”. De ce nu observăm gesturile mărunte şi nu ne bucurăm de susţinerea celor dragi? De ce o preferăm pe cea a străinilor, a celor ce nu ne înţeleg şi nu ne cunosc? De ce fugim de conflicte şi nu încercăm să îi ajutăm pe cei de lângă noi? De ce? De ce? De ce?

De ce îmi e dor de Murki? M-am despărţit de personaj acum o săptămână şi încă aştept următoarea invitaţie la cină. Aş putea să mint şi să mă prefac, să port o mască pentru a-l păcăli, sperând să fiu din nou selectată, însă nu cred că aş putea să îl rănesc şi să îmi bat joc de el. Am prins drag de Murki, chiar dacă toate celelalte personaje încercau să mă facă să îl disprețuiesc și să îi observ doar defectele. În timp ce eu căutam motive şi indicii, ei voiau să mă îndepărteze de amintirile de Murki, unde un copil dolofan şi trist mănâncă pentru a umple un gol de a cărui existență nu este conştient.

Majoritatea personajelor simt dezgust şi repulsie când se întâlnesc cu Murki. Văd un bărbat obez şi leneş, îmbrăcat neobişnuit de strident şi de provocator dacă luăm în considerare silueta lui. Le depistezi repede ura, invidia şi gelozia pentru intelectul său, însă nimeni şi nimic nu îi poate împiedica să refuze preparatele lui Murki. Și, dacă tot am pomenit de cunoștințele lui Murki, referirile culturale au fost un cadou neprețuit din partea autorei (le-am savurat cu plăcere, chiar dacă trilogia 1Q84 a lui Haruki Murakami se numără printre operele pe care încă încerc să le uit).

Revenind la preparatele lui Murki… sunt perfecte. De la consistenţă şi savoare, până la gust şi aspect. Singura problemă, dacă decidem să avem încredere în instinctul poliţiei şi în rapoartele medicului legist, este că mâncarea este toxică. Letală. Invitaţii lui Murki nu supravieţuiesc mai mult de câteva zile după ce iau cina cu el. Însă cum îi alege? Ce îşi doreşte de la ei? Cu ce au greşit? Şi, de departe cea mai interesantă şi importantă întrebare: este el ucigaşul?

Trebuie să mărturisesc, fără nicio urmă de ruşine, că lectura nu este pentru cei slabi: am crezut că reţetele şi preparatele lui Murki aveau să mă ucidă înainte să termin de citit romanul. Dacă simţul gustului este arma lui Murki, cuvintele sunt arma Mihaelei. Chiar dacă nu eram familiarizată cu mai mult de jumătate dintre reţete (chiar şi cu unele condimente), mi-a fost mereu foame, de la primul capitol până la epilog. Simţeam o arsură în stomac, o dorinţă absolut primitivă de a scoate tot ce am în frigider, congelator şi cămară pentru a găti în paralel cu Murki, să văd, să simt şi să gătesc în ritmul lui.

Ironia este că o parte din ingrediente nu îmi plăceau, dar descrierile Mihaelei sunt o formă legală de tortură. Reţetele te distrag de la poveste. În timp ce Murki te ameţeşte în bucătărie, îţi vorbeşte despre arome interzise, exotice, despre cele cinci gusturi de bază şi acel mille-feuilles (după care încă salivez şi pe care niciodată nu îl voi putea aprecia la justa sa valoare, pentru că Murki este un personaj fictiv şi doar el ar putea să îl prepare perfect), autoarea îşi ţesea în continuare pânza de intrigi, pregătind lovitura finală.

„Apucă lacom carnetul plin cu reţete – acum are nevoie de el, nu mai merge ca la supa iute şi albicioasă de creveţi. Plănuise o prăjitură cremoasă, blândă, caldă, plină de tandreţe. O prăjitură din care să se prelingă spumă uşoară de ouă şi lapte; ceva cu foietaj parizian şi crema onctuoasă de Bizanţ. Vedea deja plutind foile uşoare, în multe straturi subţirele, fulgi mari şi fragili, şi între ele, alintându-se alunecos, caimacul dulce şi vanilat, în care o să strecoare ingrediente nemaivăzute: păstaie de orhidee comestibilă, amăruie, un praf subţire de aur şi trei picuri de esenţă de trandafir de Bagdad.”

Îmi este dificil să scriu despre Murki. Am fost fascinată de profunzimea ideilor sale, de dragostea şi aprecierea lui pentru artă, pentru ce este frumos şi diferit. Însă el s-a aflat mereu la o răscruce, iar când ajungi să îl cunoşti cu adevărat, să înţelegi ce reprezintă invitaţiile sale la cină, motivul pentru care aceşti străini au onoarea să fie aleşi, sentimentul de tristeţe este atât de puternic, încât tu, cititorule, tu eşti cel care se prăbuşeşte.

Amintindu-mi de cursurile de semiotică din facultate, când analizam Numele trandafirului, de Umberto Eco, am surprins existența „figurată” a romanului: Cină cu ficat şi inimă este o metaforă. O metaforă care pune în balanţă toate sentimentele umane, folosind drept echilibru simţul gustului, ce ne diferenţiază şi ne uneşte în moduri nebănuite, vizibile doar în momente de nesiguranţă, când suntem sinceri şi ne vedem cum suntem cu adevărat. Murki are acest dar, însă plăteşte un preţ foarte mare pentru el.

Acum, după ce l-ai cunoscut pe Murki, „acuzatul”, aş vrea să ne îndreptăm atenţia asupra celor doi poliţişti care se ocupă de rezolvarea crimelor: Doina şi Marc Aurelius (nu, nu glumesc). Antiteza dintre ei este tragicomică.

Doina se luptă cu un eveniment tulburător din trecut, pe care îl retrăiește în fiecare zi, fie că se uită în oglindă sau surprinde o privire îndreptată asupra ei, de milă, regret sau dezgust. Se luptă cu propriii demonii, îşi doreşte să fie iubită şi apreciată, să aibă pe cineva alături, care să o privească în ochi şi să vadă o supravieţuitoare şi nu o victimă. Este mereu singură şi îi simţi durerea. Neputinţa.

Chiar şi aşa, Doina este singura cu adevărat interesată de caz, singura care încearcă să găsească o legătură între cei ucişi, un motiv care să explice circumstanţele neobişnuite în care au murit. Se agaţă de orice dovadă, cercetează şi îşi ia mereu notiţe, fără să aibă la îndemână un sprijin sau echipamentul potrivit. Aşa cum afirmă însăşi personajele, ei nu sunt protagoniştii unui serial TV: rezultatele nu vin în câteva secunde, poate doar în săptămâni, dacă au noroc. Ei lucrează cu pixul, hârtia şi mintea.

Sau cu alcoolul, dacă te cheamă Marc Aurelius. Pe lângă faptul că este nedemn de nume, nu am putut să înţeleg de ce Doina este atrasă de el. În apărarea ei, nici măcar ea nu are o explicaţie, dar ce ai putea să vezi în acest poliţist leneş şi incompetent, care nu este nici măcar suficient de interesat de caz încât să o ajute cu o idee sau să aibă o inițiativă? Pe Marc poţi doar să îl ignori şi, când ajungi la un anumit punct, să-l urăşti. Pentru felul în care o tratează pe Doina, pentru lipsa lui de implicare, pentru incompetenţă şi prostie.

În acest joc neobişnuit, în care Murki, Marc şi Doina încă nu îşi cunosc rolurile, se strecoară şi o bătrânică simpatică şi elegantă. Melania Lupu pentru fani, Sophie pentru prieteni. Despre ea nu vreau să îţi spun prea multe, însă vei observa că prezenţa ei va avea un impact puternic asupra personajelor şi a atmosferei: poate că Sophie este naivă, desprinsă din altă lume şi din alt timp, dar ea vede şi ştie tot. Iar martorii sunt periculoşi şi imprevizibili.

„- Niciodată nu simt nimic, Murki. Sunt o pânză albă, pe care viaţa ar putea să deseneze.”

Cină cu ficat şi inimă nu este doar un thriller: autoarea îmbină suspansul şi misterul, enigmele şi crimele, cu prejudecăţile umane şi nevoia de acceptare, cu traumele şi suferinţele nerostite, rezultând un roman de atmosferă, un deliciu literar, ce trebuie savurat la fel ca delicatesele pregătite cu atât de multă grijă şi dragoste de Murki, victimă şi martor, bucătar de oameni şi asasin de poveşti.

P.S.: Sunt sigură că fanii serialului FRIENDS vor aprecia scena de la pagina 124.