Orașul oaselor (Instrumente Mortale #1) · Cassandra Clare

Nu-mi amintesc ultima carte citită care să mă facă să am pentru ea sentimente atât de amestecate. Am terminat-o cred că în 2 zile, în ideea în care aveam de făcut câteva eseuri pentru școală (normal, doar ce timp mai bun de a începe o carte decât atunci când ar trebui să faci cu totul altceva și nu ai timp de ea?). M-a prins mai mult decât mă așteptam (practic am devorat-o) și pot spune că a fost o lectură (neașteptat de) plăcută, însă nu-mi pot justifica entuziasmul pentru această serie. Încerc să găsesc motive cât de cât plauzibile, dar nada, nu găsesc nimic. V-am zăpăcit cumva? Nu-i nimic, imaginați-vă cum mă simt eu.

Mi-e greu să-mi formez o impresie clară asupra acestui volum. Dacă aș începe să-l analizez element cu element, nu cred că mi-ar lua mult să-i observ defectele, punctele în care cartea strălucește mai puțin. E ca atunci când privești peisajul printr-un geam spart. Nu ai nevoie decât de puțină concentrare pentru a distinge crăpăturile pe care înainte, atent fiind doar la frumosul peisaj de dincolo de sticlă, nici nu le remarcai. Cam așa sunt eu cu City of Bones.

Dacă mintea mea mea ar fi un lac, analiza mai profundă a acestei cărți ar fi gânduri care plutesc aproape de suprafață, și pe care încerc să le împing mai adânc, cât mai aproape de fundul lacului. De ce? Simplu, pentru că prefer să rămân cu impresia că îmi place această serie. Totuși, cum asta e o recenzie și despre ceva tot trebuie să scriu, îmi voi încălca propria regulă și voi aduce acele gânduri la suprafață.

Cu ce să încep? Cu începutul, ați spune voi. Perfect, fie. Scene din acest volum mi-au amintit atât de multe de alte scene din alte cărți, încât dacă ar trebui să fac “A meets B meets C” pentru fiecare literă a alfabetului, fiecare reprezentând desigur o plagiatură asemănare, cred că aș rămâne fără litere. Poate cu un alt alfabet, mai mare și mai cuprinzător, mi-ar ieși. N-ar strica nici un articol separat în care să le înșir pe toate, dar din păcate, nu am așa ceva. Prin urmare…

Clădiri maiestuoase pe care oamenii obișnuiți le văd ca fiind părăsite și în paragină? Obiecte care seamănă suspect de mult cu niște baghete? Te rog spune-mi că te-ai gândit la Harry Potter. Witchlight-ul lor mă duce cu gândul la lumina subterană din Tunele, runele folosite de ei la cele din seria Demon. Clary, Simon și cei trei Shadowhunters sunt varianta mai puțin prietenoasă a găștii din Tara Duncan, Valentine și Magister sunt convinsă că s-ar înțelege de minune la cât de mult seamănă, iar finalul e luat parcă din Star Wars. Pot spune că autoarea pare să se fi plagiat pe ea însăși atunci când a creat-o pe Clary?

Că veni vorba de personaje, sunt tentată să spun că m-au vrăjit prin complexitatea lor, dar una din rezoluțiile mele pentru 2017 a fost să mint mai puțin. Voi începe cu Jace, care, surprinzător, mi-a plăcut. Deși deseori nepotrivite, m-au amuzat sarcasmul lui și atitunea de suflet chinuit cu tendințe ușor sinucigașe. Recunosc, e arogant și nesuferit, iar pentru cineva cu sânge de înger in vene pare să simtă o plăcere puțin șocantă în a-și bate joc de ceilalți, dar personalitatea lui mai degrabă neplăcută e dovada faptului că măcar are una, ceea ce nu sunt sigură că pot spune despre ceilalți, cel puțin nu în totalitate. Clary e fadă și banală și, sincer, mi-e destul de indiferentă.

Simon ar fi ok dacă nu mi s-ar părea atât de plin de stereotipuri. Cine nu l-a mai văzut până acum pe tocilarul cu un simț al umorului pe care nu-l apreciază nimeni, îndrăgostit fără speranță de cea mai bună prietenă, protagonista? Pe Isabelle mi-o imaginez ca pe o combinație între Buffy și Regina George din Mean Girls, bitchy cu ceilalți fără vreun motiv întemeiat aparent. Alec e mereu ursuz și mohorât și de-abia dacă scoate câteva cuvinte. Dacă din numărul deja redus al replicilor lui ar fi să le eliminăm pe cele adresate lui Jace și Isabelle, cred că săracul ar fi bun de jucat într-un film mut.

Pe lângă Jace, mi-a plăcut Magnus Bane, o sclipire (albastră) pe lângă cenușiul celorlalte personaje. Puțin imatur pentru cele 7-8 secole de viață pe care aparent le-a trăit, însă aduce romanului un acid și bine-meritat simț al umorului, și o atitudine revigorantă de indiferență pentru destinele altora. Cum să nu-mi placă și să fiu de acord cu el, când atât de multe personaje m-au lăsat rece?

Puncte bonus pentru acest volum: pentru prima dată în foarte mult timp, shipul meu nu e unul ciudat și dubios, ci unul pe care cred că-l împărtășesc cu majoritatea covârșitoare a fanilor acestei serii. Clary și Jace sunt drăguți împreună și, dacă termină seria un cuplu fericit, eu voi fi mulțumită. E un sentiment ciudat să cred că vaporul (sau iahtul, dacă mă gândesc la câți fani îi vor împreună) care e shipul meu va ajunge cu bine la destinație, în surle și trâmbițe, în loc să fie un Titanic 2.0 și să sfârșească o epavă pe fundul oceanului.

Din nou, mă aflu în imposibilitatea de a descrie de ce îi shipuiesc atât de mult.

Pentru Clary și al ei ochi critic de artist, Jace e o provocare: cum să surprinzi printr-un singur desen toate acele linii fine, toate nuanțele de auriu ale părului și toate expresiile contradictorii care îi traversează chipul și privirea? Jace o fascinează. Are momente când pare un luptător mai matur în experiențe și trăiri decât i-ar permite anii, și momente în care e un băiețel speriat și chinuit câutând urme de afecțiune și de apreciere de la tatăl său. Un suflet torturat pe care Clary îl poate, cumva, vindeca. Iar Jace? Nimeni nu știe cu adevărat ce crede și dorește Jace, însă am impresia că vede în Clary un potențial de care ea nu e conștientă, pe care încearcă să-l aducă la lumină. E impresionat de tenacitatea și de curajul de care dă dovadă, în ciuda nesăbuinței care, aparent fără să vrea, îi domină acțiunile.

Ghidată deseori de instinct, Clary pare să se gândească la consecințele faptelor ei abiadupă ce a făcut ceva, dacă se poate doar atunci când altcineva îi atrage atenția că acțiunile ei au urmări, și nu tot timpul plăcute. Jace vede în ea o putere interioară pe care nu sunt sigură că o are, dar cu toate astea o protejează. Faptul că, de la prima lor interacțiune încoace, autoarea a avut grijă să sublinieze cât de atent e Jace cu ea și cât de des se asigură că e în regulă a făcut dragostea lor sa pară mai puțin insta-love decât mă așteptam eu inițial. Totuși, nu se putea ca idila lor să nu fie învăluită de un aer de “iubire eternă” cu care nu pot spune că sunt de acord, dar ținând cont că am recunoscut deja că îi vreau împreună, cine sunt eu să mă plâng?

Universul fantastic creat de autoare mă pune în fața aceleași dileme ca și orice altceva are legătură cu această carte. Aș minți dacă aș afirma că debordează de originalitate și că n-am mai văzut nimic asemănător până acum, însă are avantajul de a fi fost cartea potrivită la momentul potrivit.  Vampiri și  vârcolaci, zâne și magi (cunoscuți sub numele colectiv de Downworlders). “Toate legendele sunt adevărate”, cum îi place cuiva să remarce (nu vă spun cine, va trebui să citiți cartea ca să aflați). Cu excepția mumiilor, care până și aici au rămas doar un mit (între timp, undeva în Egipt, mumiile se revoltă indignate).

Imaginează-ți un oraș, oricare, de preferință New York City. Apoi imaginează-ți că acest oraș oarecare posedă o umbră imensă, la adăpostul căreia se ascund toate aceste creaturi mitice devenite realitate, la care se adaugă îngerii și demonii. Îngerii apari mai mult cu numele, însă demonii sunt foarte prezenți și, cum altfel, forțele răului care trebuie exterminate. Și, pentru că cineva trebuie să-i omoare când ajung pe Pământ și îngerii nu pot fi deranjați, au apărut Shadowhunters. Din cenușa unei aprige bătălii între oameni și demoni s-a ridicat o nouă rasă de ființe umane, mai rapide, mai agile și mai puternice, purtând în vene sânge de înger. Protectorii nevăzuți ai umanității împotriva creaturilor supranaturale malefice care sălășluiesc nevăzute în umbră.

Aveam chef de o carte urban fantasy în care toate aceste creaturi fantastice să prindă viață și să conviețuiască, mai mult sau mai puțin, în pace și armonie. Asta mi-am dorit si exact asta am primit. Scenele în care Shadowhunters interacționează cu sus-numiții Downworlders au fost scenele mele preferate. Mi-au plăcut caracteristicile lor și puterile pe care le aveau, dar aș fi preferat ca autoarea să pună mai mult accent pe detalierea universului creat. Istoria diferitelor rase e trasată prin câteva linii de bază foarte generale și… cam atât. Nici Shadowhunters nu scapă de acest blestem: știm că abilitățile lor sunt construite pe un set antic de rune, însă nu aflăm exact care sunt limitele acestor rune, ce pot face și ce nu. Magia de care se folosesc e puțin prea vag conturată, un pic prea haotică pentru gustul meu.

E posibil să vă întrebați, dragi cititori care v-ați aruncat privirea pe această recenzie, de ce, dacă am atâtea de criticat legat de mai toate elementele acestei cărți, i-am devorat totuși paginile. Vă voi răspunde că ați pus o întrebare excelentă și că asta mă întreb și eu de când am terminat romanul. Mi-a plăcut. M-a prins și mi-a ținut ochii lipiți de pagini, dar nu pot explica de ce. Se citește rapid și ușor, iar pe mine cel puțin m-a făcut să întorc cu nerăbdare paginile. E ca o melodie cathcy de la radio, cu versuri absurde dar pe care totuși nu te poți abține să nu le fredonezi.

În caz că nu v-ați prins încă, sentimentele mele mult prea amestecate mă pun în imposibilitatea de a-i da o notă. Dacă ar fi să aleg, aș zice undeva între 3 și 4 stele.

Ca să aveți în minte o imagine cât mai clară, imaginați-vă următoarea scenă: sunteți la circ, uitându-vă la un acrobat care merge pe frânghie și, pentru că nu e un acrobat foarte bun, se clatină într-una dintr-o parte într-alta. În această minunată și sugestivă metaforă, eu sunt acrobatul, iar abisurile ce se deschid în stânga și în dreapta sunt cele 3, respectiv 4 stele pe care aș fi dispusă să le acord acestei cărți. Dacă aș fi obiectivă și analitică, i-aș da 3. Dacă ar fi să mă iau după cât de plăcută a fost lectura, numărul de steluțe ar crește la 4. Îmi vedeți dilema? Cum să-i pun o notă când, atunci când mă gândesc la asta, gândurile mele oscilează constant între obictivitate și subiectivitate?

Cred că v-am derutat și bulversat. Sper, contez pe asta. Citiți cartea, formați-vă propria părere, apoi reveniți cu impresii și păreri, pozitive și negative deopotrivă, nu-mi pasă.  Vă aștept.

P.S. Am citit cartea în engleză, ergo termenii pe care i-am lăsat așa.

P.S. #2 Am văzut filmul și primul din episod din serial, și pot spune cu mâna pe inimă că îi prefer pe Clary și Jace din film oricând.