Cu toții avem o parte întunecată. Ne strângem gândurile întunecate și le separăm de cele care ne reprezintă cu adevărat am vrea să fie reprezentative pentru noi. Învățăm să trăim cu o parte malefică, care nu iese la suprafață (prea des). Confecționăm noi personalități pentru diferite scopuri, obiecte de studiu sau relații interpersonale, le combinăm și le descopunem, le eliminăm și umplem alveolele de unde au fost extrase cu altele noi. Dar partea întunecată rămâne în umbră. Nu participă în continua schimbare a sinelui. Se izolează de noi, trăiește pe cont propriu.
Ce faci când partea ta întunecată te ghidează spre lumină?
Naratorul nostru e un tip oarecare. Pun accent pe oarecare. Muncește dar nu știe de ce. Își cumpără mobilă IKEA ca să aibă senzația unei vieți rafinate. Nu trăiește cu adevărat. Se zvârcolește, fără formă, într-o mare de neforme. Naratorul ești tu.
Trăiești fără rost într-o lume fără sens. Lumea produselor. Cumperi tot ce nu ai nevoie ca să îndeplinești un vis intangibil al deplinătății. Ai insomnii, pentru că realizezi că nu faci nimic important în timpul zilei, și crezi că o să reușești să faci totuși ceva dacă obții câteva ore în plus. Nu poți să mori de insomnie, sau de narcolepsie, dar poți să devii un nimic. O neformă. Îți îndeplinești cu atât mai bine viața lipsită de rost.
Apoi îl întâlnești pe Tyler și viața ți se schimbă. Sensul nu se dobândește. Sensul se fabrică. Într-o casă veche, alături de glicerină și săpun.
Fight Club nu este un club al bătăilor. Este un club al eliberărilor. Tyler a reușit să pună în practică ce simțeam cu toții. A creat un sens. A produs un cult pseudo-religios. A strâns toate ființele din birouri, din restaurante, adjuncți, subordonați. Slugile societății sunt libere acum. Duminică, între orele două și șapte dimineața.
Naratorul, un obișnuit al grupurilor de sprijin pentru diferite forme de cancer și specii de paraziți (deși nu suferă de nimic), își regăsește somnul când vede suferința celor din jur. Nu e nimic egoist în ceea ce face, din contră. Ajunge să înțeleagă cât de importantă e viața din plânsetele celor care nu se mai pot bucura de ea. Își găsește un rost. Cel puțin până când o altă simulantă a celor mai crâncene probleme medicale intră în cadrul grupului de cancer testicular. Fumează în cadrul grupului de tuberculoză. Îl fixează pe narator în timpul parazițiilor cerebrali.
„Asta înseamnă libertate. Să îți pierzi orice urmă de speranță înseamnă libertate.”
Marla nu are probleme cu somnul. Pur și simplu știe că viața ei e pe sfârșite. Simte asta. Atât că momentul morții întârzie să apară. Dar asta nu o poate opri să învețe să sufere și ea, privind suferința altora. Însă un prefăcut nu se poate adapta să accepte un altul. Naratorul trebuie să scape de Marla.
Oportunitatea Fight Clubului însă ii oferă naratorului ceva mai bun decât suferința. Îi oferă eliberarea. Cel puțin până când Tyler aude un apel al Marlei, care ține să îl anunțe pe narator de altă tentativă de sinucidere. Nimic deosebit. Dar așa Tyler și Marla se cunosc, iar colocatarul lor ajunge să trăiească din nou în propriul coșmar.
Apoi Tyler dispare. Fight Club-ul se transformă sub comanda unui Tyler de negăsit în Proiectul Mutilare. Nimic nu mai are sens.
,,Vorba aia veche, cum că întotdeauna îi omori pe cei pe care-i iubești, ei bine, e valabilă în ambele sensuri.”
Scârbos, sadic, haotic. Deranjant. Incoerent. Dacă ești o persoană perfectă, membră a unei societăți impecabile, nu cred că vei avea vreo șansă cu stilul lui Chuck Palahniuk. Deplorabil. Am rămas fără adjective să descriu senzațiile de repulsie pe care mi le stârnește scriitura lui Palahniuk. Îmi place.
Nu știu cum se simt drogații în paradisul ignoranței lor, dar dacă există vreun echivalent literar, mă tem că l-am găsit. Mă bucur că l-am găsit. Palahniuk alege cu grijă cele mai ironice împrejurări posibile, pentru a le exploata potențialul grotesc. Încă un adjectiv potrivit. Tipul ăsta e bolnav rău. Dacă l-aș vedea pe stradă, eu unul aș fugi cât mă țin picioarele. Și un pic mai mult. Coerența scriiturii e compensată de senzațiile puternice pe care le creează, intenționat. Decadența, inspirată de societatea în care trăim. Repulsia, îndreptată spre imaginea noastră de bun, corect, frumos. Durerile de cap sunt incluse la pachet, când te chinui să înțelegi ce a vrut să zică defapt autorul cu o propoziție aruncată așa haotic, fără conexiuni cu contextul ei. Durează un pic până te obișnuiești să nu mai cauți răspunsuri inexistente.
Dar, o dată intrat în lumea haotică a romanului semnat Chuck Palahniuk pe care îl lecturezi, rămâi blocat acolo. Nu mai poți vedea lucrurile frumoase de altă dată. Nu mai ai stare, iar toate acele senzații – ți se învârt prin cap, producând dezastre revelații. Eliberatoare. Înălțătoare. Când citești Fight Club, participi la propriul tău Fight Club – îți iei mintea la șuturi, și o bați de îi sar capacele, măcar să știi că ai rămas cu ceva. Experiența unui roman de Palahniuk nu poate fi transmisă. Ea poate fi doar trăită. Așa că vă invit, cu prima ocazie, să vădrogați cu Fight Club. Sau cu orice altă carte scrisă de Chuck Palahniuk.
Recomand și ecranizarea din 1999 care, deși nu poate păstra în totalitate stilul palahniukian, transpune genial de bine cartea.
„Sunteți aici pentru că cineva a încălcat prima regulă a Fight Club-ului. Cineva v-a zis că Fight Club-ul există.”
Îmi asum această responsabilitate.