Luminile nordului (Materiile Întunecate #1) · Philip Pullman

Cărți Foxisme Recenzii
Comandă
9

Uimitor

9.3

User Avg

Luminile nordului (Materiile Întunecate #1) · Philip Pullman
Luminile nordului (Materiile Întunecate #1) · Philip Pullman

O lume în care sufletul oamenilor se află în afara corpului, o lume populată de vrăjitoare, urși cu armură și în care o substanță misterioasă, numită Praf, îi uimește pe unii și îi înspăimântă pe alții – acesta este universul Lyrei Belacqua, eroina Luminilor Nordului.

Fata pornește la doar unsprezece ani în cea mai mare aventură a vieții sale, spre tărâmul întunecat și magic al Nordului, ca să-l salveze pe Roger, cel mai bun prieten al ei. Fără știrea Lyrei însă, rolul pe care-l are de jucat e mai mare de-atât: călătoria ei devine poveste și povestea legendă, pentru că, de deciziile pe care le va lua, depinde însăși soarta lumii.

Goodreads: 3.94

„Există o profeție ciudată despre acest copil: e destinată să aducă sfârșitul destinului.”

Poate că vârsta este de vină, însă în ultimul an m-am ferit de romanele în care protagoniștii sunt copii. Și motivele nu sunt cele care se furișează acum în mintea ta, sigure de izbândă: totul este frumos și pașnic, binele învinge răul, iar eroii sunt atât de inteligenți și de perfecți, mereu optimiști și încrezători în acel ideal absolut care le ghidează fiecare mișcare, încât îți este rușine de copilul împiedicat și ușor naiv care îți zâmbește cu nostalgie, când te întorci în trecut.

Nu. Motivul este unul banal, în aparență, însă urmările sale pot să fie devastatoare pentru suflet și inimă: romanele în care protagoniștii sunt copii sunt dramatice și dureros de realiste. Adevărul nu este înveștmântat în minciuni și ezitări, iar aventura nu are finalul pe care ți-l dorești. Te atașezi mult de personaje și de lumea creată de autor, râzi și plângi, ușor speriat de ce se va întâmpla în continuare, doar pentru ca deznodământul să te lase îndurerat și înspăimântat, când realizezi că în mâinile tale nu se află o poveste pentru copii, dar o călătorie mult mai violentă și mai înfiorătoare, ceva ce depășește orice ai citit în romanele pentru adulți.

Nu mă crezi? Citește trilogia Bartimaeus de Jonathan Stroud sau seria Cronicile Wardstone de Joseph Delaney. Sau, mult mai bine, citește trilogia Materiile Întunecate.

„- Vrăjitoarele vorbesc de secole despre acest copil, zise Consulul. Pentru că trăiesc atât de aproape de locul unde vălul dintre lumi este foarte subțire; din când în când ele aud șoapte nemuritoare, aud vocile acelor ființe care trec dintr-o lume în alta. Și vocile vorbeau despre un copil ca acesta, care are un mare destin ce poate fi împlinit numai în altă parte, dincolo de lumea aceasta. Fără acest copil vom muri cu toții. Așa spun vrăjitoarele. Dar ea trebuie să-și împlinească destinul fără a ști ceea ce face, pentru că numai prin neștiința ei noi putem fi salvați.”

În 2007, a apărut filmul The Golden Compass. L-am văzut, mi-a plăcut, l-am uitat. Când am aflat că seria urma să fie transformată într-un serial, entuziasmul unor prieteni m-a învăluit într-o aură caldă și agitată, denumită „hype”, care m-a îndrumat ca pe un orb în bibliotecă, unde am căutat câteva minute primul volum, nerăbdătoare să descopăr universul pregătit de Philip Pullman pentru cititorii săi.

După câteva zile, timp în care am citit doar câteva zeci de pagini, pe furiș sau cu prilejul unei pauze neașteptate, a bătut și weekendul la ușa mea și am putut să finalizez romanul. Acum sunt melancolică și tristă, de parcă autorul a devenit păpușarul meu, iar eu i-am acceptat sforile, absorbind emoțiile tinerei Lyra Belacqua, pe care o ador mai presus de cuvinte.

Și uite cât de mult am vorbit, fără să îți spun foarte multe lucruri despre roman. Să mă revanșez…

La Colegiul Jordan se află o tânără plină de viață. Numele ei este Lyra și este obraznică, în viziunea celor care trebuie să o ingrjieasca sau au fost suficient de ghinioniști încât să-i fie profesori, dar curajoasă și rebelă în ochii celor de vârsta ei, care îi ascultă vrăjiți poveștile (în mare parte rodul imaginației ei) sau îi urmează „ordinele” fără să pună întrebări.

„Acestea erau lumea Lyrei și bucuria ei. Era o mică sălbăticiune, necioplită și hrăpăreață, în cea mai mare parte. Avea totuși întotdeauna un sentiment vag că aceasta nu era lumea ei întreagă; ca o parte din ea aparținea și grandorii și ritualurilor de la Colegiul Jordan, și că undeva în viața ei exista o legătură cu înalta lume a politicii reprezentată de Lordul Asriel. Toate aceste gânduri n-aveau alt efect decât că o ajutau să își dea aere și să îi domine pe ceilalți copii. Nu-i trecuse niciodată prin cap să afle mai multe.”

Lyra are un har deosebit: se adaptează cu ușurință oricărui mediu. Este îndemânatică și isteață, însă curiozitatea o împinge în Camera de Odihnă a Colegiului, unde accesul este interzis. Cum soarta are mereu un plan jucăuș în minte, din acel moment, Lyra devine pionul de bază într-o rețea de comploturi, alianțe și conspirații, în care sunt implicați gipți, copii de toate vârstele, Godleri, urși polari, cu armuri strălucitoare, daimoni și clanuri de vrăjitoare.

Elementul fantastic original și inedit, în jurul căruia Philip Pullman și-a clădit întreaga trilogie, ia forma unui daimon, o ființă supranturală care se poate transforma în orice animal, insectă sau pasăre dorește, până când omul de care este legată ajunge la vârsta maturității, iar înfățișarea daimonului nu mai poate să sufere schimbări. Omul nu este stăpânul daimonului, vreau să clarific asta de la început. Relația care se formează între un daimon și un om este una de iubire, înțelegere și devotament. Sentimentele și gândurile sunt comune. Nu pot trăi unul fără celălalt, nu se pot îndepărta unul de celălalt.

Pantalaimon „Pan” este daimonul Lyrei și cel mai bun prieten pe care îl are. Afecțiunea dintre cei doi este emoționantă și fermecătoare: nu poți să rămâi insensibil când Pan se ascunde în gulerul de blană de la haina Lyrei, cum adoarme încolăcit, la gâtul ei, cum îi oferă mereu sfaturi și o încurajează atunci când este speriată și cu ochii încețoșați din cauza lacrimilor pe care nu mai reușește să le rețină. El este o parte din ea, la fel cum și ea este o parte din el. Am pierdut șirul scenelor în care zâmbeam în timp ce citeam și aduceam la viața acel „awwwwww” specific pozelor cu pisici sau a filmelor dramatice, în care pachetul de șervețele nu părăsește mâna spectatorului. Nu am plâns, dar probabil că nici mult nu mai aveam.

„Se simți furioasă și tristă. Ghearele lui de viezure se înfipseră în pământ și continua să meargă. Era un sentiment atât de ciudat și de chinuitor atunci când un daimon forța legătura dintre tine și el; în parte o durere fizică adâncă în piept, în parte o tristețe intensă și o mare dragoste. Și știa că e la fel și pentru el. Toți trecuseră prin asta până să se facă mari; să vadă cât de departe puteau să se îndepărteze unul de altul și pe urmă reveneau unul la altul cu mare ușurare.”

Viața la Colegiu poate să pară plictisitoare, dar nu și pentru Lyra. Mereu se furișează în pivniță (poate mai desface și o sticlă de vin și riscă o gură, două, până înlătură frigul din oase), cotrobăie prin catacombe sau se cațără pe acoperiș, asta dacă nu îi înfruntă pe gipți și încearcă să le fure vasul, pentru a porni într-o călătorie spre tărâmul magic al Nordului, unde legendele pe care le-a citit vor prinde viață în fața ochilor ei.

Sarcasmul Lyrei se diminuează când un zvon tulburător ajunge la urechile ei: cineva răpește copii. Responsabilii sunt porecliți Godleri, însă declarațiile martorilor nu sunt suficient de bune sau de veridice pentru a le oferi o înfățișare și o caracterizare apropiată de realitate, pentru ca ei să fie prinși. Când prietenul ei Roger dispare, Lyra este hotărâtă să elucideze misterul și să-l salveze.

Întâmplările se țin lanț, într-un ritm alert și palpitant, pe parcursul cărora eroina noastră ajunge să-și înfrunte unchiul, pe Lordul Asriel, să locuiască împreună cu misterioasa doamnă Coulter și să călătorească alături de gipți spre Nord, unde îi va întâlni pe vrăjitoarea Serafina Pekkala și pe ursul Iorek Byrnison.

Cum nu am de gând să îți povestesc din acțiune, lăsându-te să cutreieri singur meleagurile din Nord (și să rămâi vrăjit de frumusețea și de perfecțiunea Aurorei), vreau să îți prezint pe scurt personajele și să-mi fac cunoscute sentimentele.

Lordul Asriel mi-a fost antipatic de la primele cuvinte pe care le-a rostit. Este un individ rece și autoritar (ah, îmi e greu să-l numesc om, când nu există nicio urmă de umanitate în el), care o tratează pe Lyra cu indiferență și duritate, de parcă viața ei este o povară pe umerii săi și orice acțiune a nepoatei sale se reflectă asupra sa și a renumelui său. Lordul Asriel are o viziune îndrăzneață în ceea ce privește legile care guvernează lumea. Este dezgustat de puterea și influența pe care o are Biserica, însă descoperirea pe care o face în Nord poate destabiliza echilibrul fragil pe care a fost clădită societatea în care trăiește. Este un bărbat periculos și ambițios, care trebuie înlăturat, înainte să obțină ceea ce își dorește. Dar oare el e dușmanul?

„Lordul Asriel era un bărbat înalt, cu umeri puternici, o față întunecată și aprigă și cu ochi ce păreau să se aprindă și să strălucească într-un râs sălbatic. Era o față de care ori erai dominat, ori încercai să o înfrunți; în niciun caz o față pe care să încerci să o iei de sus sau de care să îți fie milă. Toate mișcările sale erau ample și perfect echilibrate, ca cele ale unui animal sălbatic, iar în momentul în care apărea așa în cameră părea să fie chiar un animal sălbatic ținut într-o cușcă prea mică pentru el.”

În ceea ce o privește pe doamna Coulter, am sentimente amestecate. Este o femeie de o frumusețe răpitoare, care îl poate îndupleca și pe cel mai aprig dintre bărbați cu un zâmbet larg și plin de înțelegere. Lyra este vrăjită de ea. O admiră, o respectă și îi urmărește cu fascinație fiecare mișcare, iar când i se oferă ocazia de a locui cu ea acceptă fără nicio umbră de ezitare, mult prea încântată pentru a percepe minciunile pe care doamna Coulter le rostește.

Vrăjitoarea Eva Green Serafina Pekkala este genială și personajul meu preferat din carte, chiar dacă apare nedrept de puțin. Conducătoarea unui clan de vrăjitoare, Serafina este puternică și o aliată de nădejde a Lyrei. Dacă „glasul” doamnei Coulter mă lăsa indiferentă, când Serafina vorbea, mă trezeam cu nasul lipit de carte, de parcă încercam să alunec între pagini și să ajung lângă vrăjitoare, ca să îi ascult cu și mai mult entuziasm poveștile. Trecutul ei este presărat cu amintiri dureroase și decizii care i-au sfâșiat inima. Viitorul ei este să o protejeze pe Lyra, sperând că tânăra nu va avea de suferit când va realiza cât de multe lucruri depind de ea și cât de importantă este în bătălia care va urma.

„- Ne e frig, dar nu ne pasă, deoarece nu ne face niciun rău. Și dacă ne-am înfofoli să nu ne fie frig, n-am mai simți alte lucruri, cum ar fi strălucirea cristalină a stelelor sau muzica Aurorei, sau cel mai frumos dintre toate, mătasea razelor de lună mângâindu-ne pielea. Merită să-ți fie frig ca să simți toate astea.”

Ultimul, dar nu cel din urmă, este Iorek. Sunt atât de geloasă pe Lyra și pe legătura ei cu el! Iorek este un urs polar uriaș, un proscris căruia i-a fost furată armura și care acum își petrece mare parte din timp bând alcool și muncind la depoul de sănii. Ursuz și primejdios, Lyra găsește calea spre inima ursului renegat, formând cu el o legătură la fel de emoționantă și de strânsă ca și cea care există deja între ea și Pan. Mai are rost să îți spun că numărul „awwwww” -urilor s-a dublat? Îmi doream atât de mult să fiu în locul ei, să îmi ascund chipul în blana lui Iorek, să-l mângâi și să-l privesc, ore în șir, cum își pune armura sau cum lucrează, fără să-mi desprind nici măcar o singură dată ochii de pe silueta lui impunătoare.

„Inima Lyrei bătea de să-i sară din piept; ceva din prezența ursului o făcea să simtă o răceală, un pericol, o putere brutală, însă controlată de inteligență; și nu o inteligență umană, nimic nu era uman, pentru că, bineînțeles, urșii nu aveau daimoni. Arătarea aceasta, sălbăticiunea cât o matahală care-și înfuleca halca, era cu mult peste imaginația ei. În același timp, însă, fu cuprinsă de un sentiment ciudat, un sentiment de mare admirație, dar și de milă pentru creatura aceasta singuratică.”

Aș vrea să îți mai spun despre alethiometru, despre simboluri și despre Praf. Să îți povestesc despre gipți și obiceiurile lor, despre celelalte pesonaje, la fel de importante și de speciale. Dar nu cred că aș termina prea curând recenzia și mă gândesc că și răbdarea ta are o limită.

Luminile nordului este un roman fermecător și prima poartă spre o aventură care nu se va sfârși prea curând. Pășește împreună cu mine!
9

Uimitor

Împrăștiată, dar creativă, cu nasul în cărți și mereu pe fugă. Încăpățânată și cu un doctorat în Sarcasm. Dușmanul declarat al somnului. Cinefilă de mică, cu căștile în urechi oriunde merge, imaginația o îndeamnă să viseze în cele mai (ne)potrivite momente.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

*

Lost Password

Powered by watch naruto shippuden watch one piece watch one punch man online

Download by Wordpress Nulled Themes Keepvid youtube downloader