Nova · Samuel R. Delany – „O călătorie până la marginea nopții“

„Presupun că singura modalitate de a mă proteja de blesteme ar fi să abandonez cartea înainte de scrierea ultimului capitol.”

În 1968, Samuel R. Delany publica romanul Nova. În 2017, eu mă plimbam cu un geamantan și cu o listă kilometrică la Bookfest, ușor amețită din pricina miilor de cărţi care îşi „scuturau” copertele când îmi surprindeau privirea, doar-doar aveam să le iau cu mine acasă. Îmi amintesc cum turnul de romane primit de la Grupul Editorial Art ameninţa să se prăbuşească, însă asta nu m-a împiedicat să strecor un SF între două romane fantasy. Motivul? Coperta.

A fost dragoste… chiar şi la a doua vedere. Coperta e hipnotizantă, seducătoare. Vârtejuri, haos, spirale şi întuneric. Promisiunea unei călătorii printre stele, până la marginea nopţii. Şi un grup de personaje cum nu mi-a mai fost dat să întâlnesc, fiinţe cu haruri neobişnuite, atrase într-un joc periculos, pe viaţă şi pe moarte, fără să fie obligate, constrânse sau ademenite de marele premiu.

Nu cred că există un motiv întemeiat pentru care am evitat să citesc SF-uri, cel puţin în ultima perioadă, dar abia când am terminat de citit Nova mi-am dat seama cât de mult mi-a lipsit acest gen literar. În plus, cum aş fi putut refuza un space opera cu misfits şi o cursă contra-cronometru pentru obţinerea celui mai preţios element din galaxie, illyrionul?

Căpitanul Lorq von Ray iubeşte provocările şi misiunile sinucigaşe. Pe orice planetă călătoreşti, legendele despre el curg din spatele barurilor, în lichidul arămiu ce curge neîncetat, o modalitate „subtilă” prin care barmanul te convinge să rămâi câteva pahare în plus pentru a auzi despre ultimele călătorii ale căpitanului. Unii îndrăznesc să-l numească pirat. Alţii, doar nebun. Însă nimeni nu-i contestă talentul şi renumele familiei, ambiţia sau curajul, calităţi sau defecte, depinde din ce punct de vedere preferi să priveşti, care i-au dăltuit chipul într-o cicatrice în zig-zag ce îi sporește faima şi respectul oriunde îl poartă paşii.

Are nevoie de un echipaj. Cât mai repede. Nu îl interesează recomandările sau experienţa. Nerăbdarea lui von Ray ascunde o disperare magistral mascată, o nevoie toxică de a învinge şi de a ajunge cât mai repede în miezul unei anumite nove, pentru a extrage nu mai puţin de şapte tone de illyrion, având în spate atât motive politice şi economice, cât şi dorinţa de a-l învinge pe Prince, nemesisul său.

„- […] Însă mă îngrijorează faptul că îi sunt atât de recunoscător. Ar trebui să mă revolt, să îmi impun propria mea ordine. Dar nu o fac. Vreau ca el să câştige această competiţie infernală. Vreau ca el să câştige, şi până nu câştigă sau pierde, nu îmi doresc nimic altceva.”

Nu exagerez când spun că îşi recrutează echipajul de pe stradă.

Şoarecele, „alintat” de cele mai multe ori „ţiganul”, este un pribeag. Nu este niciodată fericit sau trist, încântat sau dezamăgit, de parcă nu ştie ce ar trebui să simtă sau cum să reacţioneze. Sentimenele lui nu ating niciodată un echilibru sau o constantă; uneori, este reţinut şi preferă să îşi studieze „colegii”, să le urmărească discuţiile şi să se uite pe furiş la căpitanul Lorq von Ray, curios de motivele adevărate pentru care a plecat în această misiune.

Un personaj enigmă, ce are parte de o schimbare interesantă după prima jumătate a romanului, Şoarecele îţi câştigă admiraţia (şi îţi menţine fascinaţia) când cântă la un syrynx-senzorial, un instrument pe care nici nu am să încerc să vi-l descriu. Nu contează cum arată, ci ce poate să facă. Atunci când cântă, Şoarecele transpune cele mai întunecate, neobişnuite sau banale iluzii în realitate. Nu este vorba de magie, ci de ştiinţă şi de evoluţia tehnologiei.

Degetele lui alunecă pe butoane şi îţi înşală toate simţurile: cele mai duioase sau înfricoşătoare amintiri prind viaţă în faţa ta, alunecă în aer şi te înconjoară, arome şi senzaţii, dorinţe şi temeri, într-o cromatică tulburătoare, ce îi atrage şi îi uimeşte pe toţi cei care se află în apropiere de Şoarece, spectatori sau victime, persoane mânate de o curiozitate efemeră.

Katin este un geniu și… „o enciclopedie pe două picioare”. Îşi doreşte să scrie o carte, dar este conştient de progresul „suferit” de societate. Tradiţiile dispar treptat, cultura păleşte şi nu mai reprezintă nici măcar o monedă de schimb, ci un „moft”, un motiv pentru cei bogaţi şi influenţi să distrugă trecutul şi să-l folosească pentru a-şi întări puterea şi bogăţia. Excepţiile sunt puţine, neimportante. Tot ce ne-a diferenţiat ca popoare urmează să se piardă; doar timpul mai reprezintă o variabilă.

Katin nu ştie să vorbească în fraze, ci în paragrafe şi capitole. Îşi oboseşte colegii, care au tendinţa să se ferească de el sau să-l asculte neinteresaţi, însă pe el nu-l deranjează acest aspect. Îi face bine, se simte bine, când îşi expune cu glas tare ideile şi teoriile. Monologurile sale, uneori transformate în dialoguri cu ajutorul căpitanului sau al Şoarecelui, nu sunt greu de urmărit, doar haotic introduse în acţiune, de parcă sunt piese de puzzle greşite, ce nu ajută la completarea imaginii de ansamblu.

„- Trebuie luat în considerare faptul că romanul – indiferent cât este de intim, de psihologic sau de subiectiv – reprezintă întotdeauna o proiecţie psihică a timpului căruia îi aparţine.”

De gemenii Idas şi Lynceos nu vreau să mă apropii. Cel mai potrivit termen prin care îi pot descrie, deşi poate părea jignitor, este „ciudaţi”, de la înfăţişare şi comportament, până la felul în care îşi completează unul celuilalt replicile şi gândurile. Am avut mereu sentimentul că nu se potrivesc în echipaj, că sunt uşor de ignorat, chiar de uitat, lipsiţi de personalităţi puternice, de „voci” ce le-ar fi asigurat un rol mai amplu în intriga romanului.

Un alt duo „rupt din tipare” este format din Sebastian și Tyÿ, doi nomazi ce nu par să aibă un motiv pentru care decid să-l însoţească în călătorie pe căpitan. Ca şi ceilalţi, de altfel. Curiozitate? Poate. Faimă? Hm… puțin probabil. Dar de ce ai vrea să întrerupi monotonia zilnică participând (direct) într-o misiune sinucigaşă, cu şanse mici de reuşită? Dacă mori, legendele şi poveştile despre tine sunt inutile, se spulberă mai uşor ca speranța lui Katin că va termina (vreodată) cartea.

La polul opus, mi-a plăcut aura de misticism ce îi înconjoară pe nomazi – îşi aleg cu o grijă deosebită răspunsurile, sunt mereu acolo, în umbre, aşteptând şi analizând, însoţiţi de creaturi care nici până în acest moment nu ştiu cum arată, dacă sunt nişte lilieci uriaşi sau dragoni în miniatură. Ştiu doar că au aripi şi sunt periculoşi. Şi, să nu uit, un element important: Tyÿ şi cărţile de tarot.

Nu aş putea să-i etichetez drept prieteni; abia dacă formează o echipă. Nu dispun de timpul necesar pentru a se cunoaşte unii pe ceilalţi şi mă îndoiesc că asta îşi doresc. Nici ei nu ştiu de ce s-au oferit să participe în misiune sau de ce i-au acceptat provocarea căpitanului. Aventura lor este haotică, misiunea periculoasă, iar resursele, deşi nelimitate, atrag o listă lungă de duşmani, ce vor să îi saboteze sau să le fure marele premiu.

Lorq von Ray este nebun, dacă iei în considerare toate riscurile asumate. E viclean şi îndrăzneţ, însă rămâne agăţat de trecut, de amintirile împărtăşite cu Prince şi cu sora lui, Ruby; torţionarul şi victima, moştenitorul şi prinţesa, fratele nemilos şi ruşinat de aspectul său fizic, sora misterioasă şi tăcută, care este nevoită să aleagă o „tabără” şi să decidă cine îi merită loialitatea.

„A trecut strada după ea, a intrat în aceeaşi mulţime de oameni, dar numai după ce a parcurs jumătate din cvartal şi-a dat seama că, de fapt, o urmărea.

Era frumoasă.

Ce simţea nu era doar extaz.

Nu era doar exaltarea pe care o simţi la petreceri.

Era vorba de chipul ei şi de modul în care expresia i se schimba în funcţie de cuvintele pe care le rostea.

Era golul pe care îl simţea în sufletul lui, atât de evident acum, deoarece cu numai câteva clipe înainte, în timpul unui banal schimb de cuvinte, fusese atât de inundat de privirea ei, de vocea ei.”

Nova este un roman pe care îl citeşti foarte repede; are toate ingredientele necesare unui SF bun, însă am simţit că îi lipseşte ceva. Toate legăturile dintre personaje, de ură, iubire, prietenie, sunt schiţate puţin superficial, până în punctul în care toate sentimentele se întrepătrund şi nu poţi diferenţia prietenii de duşmani.

Atmosfera este trepidantă, alertă, popasurile pe alte planete sau staţii sunt relativ scurte şi înceţoşate, de parcă Şoarecele cântă mereu la syrynx, iar alcoolul şi drogurile sunt consumate pe furiş, fiind singura explicaţie posibilă pentru o parte din reacţiile protagoniştilor. Haosul şi nesiguranţa merg în paralel, în ritm cu micşorarea distanţei până la novă.

La final, vei descoperi că o misiune (aparent) sinucigaşă devine punctul de plecare al renaşterii. Nu al culturii, al tradiţiilor sau al artelor de mult pierdute, însă o renaştere spirituală, ce poate îl va ajuta pe Katin să îşi finalizeze romanul. Dacă supraviețuiește. Și, dacă nu, cumva, Nova a fost mereu cartea lui, şi nu a lui Samuel R. Delany.

Mulțumesc mult Grupului Editorial Art pentru exemplarul oferit pentru recenzie!