Ready Player One · Ernest Cline – „În viaţa reală, nu eram decât un sihastru antisocial.”

Ne plac jocurile pentru că ne ajută să evadăm din realitate, pentru că ne amăgesc cu iluzia libertăţii. Renunţăm la identitatea noastră, ne scuturăm de probleme şi de nemulţumiri, ne schimbăm idealurile sau înfăţişarea, ca să păşim pe un tărâm virtual, unde legile pot să fie cu uşurinţă rescrise, iar gândurile şi cunoştinţele noastre nu mai reprezintă un impediment în îndeplinirea viselor pe care le ţinem ascunse de cei din jur. Visele se transformă în fapte, într-un viitor feeric, pe care îl acceptăm din instinct, fără să fim conştienţi de consecinţe.

Realitatea virtuală, jocurile, sunt o capcană. Am picat şi eu de atât de multe ori în plasa lor, fiindu-mi din ce în ce mai greu să renunţ la ele sau să iau o pauză. Creează dependență, îţi dezvoltă imaginaţia, îţi îmbunătăţesc instinctele şi îţi construiesc o percepţie diferită asupra realităţii, pe care ajungi să o confuzi cu următoarea misiune, următorul obiectiv pe care îl ai de îndeplinit înainte să treci la următorul nivel.

Jocurile sunt un hobby, o pasiune, un stil de viaţă incitant, cu un potenţial imens, însă abia după ce vei citi Ready Player One vei înţelege cât de periculoasă şi imprevizibilă poate să fie ficţiunea, după ce te conectezi la OASIS, utopia virtuală unde poţi să fii orice sau oricine îţi doreşti.

În 2044, lumea este un loc trist şi dezolant, în care nu vrei să trăieşti. Resursele naturale ale Pământului au fost epuizate. Clima este înşelătoare şi nemiloasă. Bolile, lipsa alimentelor şi a banilor ţi-au transformat vecinii, familia şi prietenii în duşmani, în fiinţe egoiste şi crude, care fură, ucid şi lovesc pentru o bucată de pâine, pentru un avantaj, oricât de mic, care le oferă un sentiment fals de siguranţă şi bucurie, timp de câteva secunde, înainte să îşi deschidă ochii şi să îşi amintească unde sunt şi cât de puţine lucruri mai au.

Cu un astfel de scenariu, cine îl poate învinovăţi pe Wade Walls că vrea să fugă de realitate şi să trăiască în OASIS, unde merge cu drag la şcoală, are prieteni şi posibilitatea de a călători pe zecile de mii de planete care alcauitesc lumea virtuală? Planete exotice şi misterioase, unde sunt ascunse comori şi cutreieră creaturi supranaturale, unde enigmele şi misiunile îţi oferă artefacte sau puncte de experienţă care îţi deschid noi posibilităţi, iar cărţile, filmele sau serialele tale favorite prind viaţă, transformându-te din spectator în personaj.

Însă, ca la orice joc, la început eşti lefter şi nu ai multe posibilităţi. Wade ar vrea să călătorească, doar că nu are credite şi nici nu acceptă ajutorul prietenului său cel mai bun, Aech. În viaţa reală, trăieşte într-o rulotă alături de alţi cincisprezece oameni, unde este tratat cu repulsie de către mătuşa sa, iar singura lui oază de linişte este o dubă abandonată, pe care a transformat-o într-un cămin cald şi primitor, unde se poate conecta liniştit la OASIS, fără să îi fie teamă că ar putea să fie furat sau lovit pentru puţinele bunuri pe care le posedă. În OASIS, el este Parzival. Şi este liber.

„Textul a dispărut, înlocuit de un mesaj scurt de numai trei cuvinte. Mesajul acesta fusese înglobat în secvenţa de logare de către James Halliday însuşi, când programase OASIS, ca omagiu adus strămoşilor direcţi ai simulării, jocurile video operate cu monede din tinereţea sa. Aceste trei cuvinte erau ultimele pe care un utilizator OASIS le vedea înainte de a părăsi lumea reală şi a intra în cea virtuală:

READY PLAYER ONE”

„Bântuit” de problemele clasice ale adolescenţilor, Wade este timid şi stângaci, complexat de aspectul său fizic şi nu are niciun prieten în realitate. Şi-a creat un avatar care să îi semene, dar nu prea mult, şi-a construit o viaţă provizorie, unde îşi poate ascunde emoţiile şi dorinţele, o viaţă în care tehnologia pare să învingă firea umană, iar algoritmii îi permit să trăiască într-un univers în care poate să fugă de ororile care îl aşteaptă când se deconectează de la OASIS şi priveşte afară, la stivele de rulote, înalte de zeci de etaje, unde nu este dorit şi nu are cu cine să vorbească.

Când James Halliday, fondatorul OASIS, a murit, el a transmis un mesaj tuturor utilizatorilor, prin care îi provoca la cea mai spectaculoasă vânătoare de comori care a fost creată vreodată. Cel care îi va desluşi ghicitorile şi mesajele, cel care va găsi cele trei Chei ascunse în OASIS, urmând să traverseze Porţile şi să îndeplinească misiunile care îl aşteaptă, îi va moşteni averea şi va căpăta controlul realităţii virtuale. Putere nelimitată. Bani, faimă şi influenţă. Însă, pentru a avea o şansă la „lozul cel mare”, trebuie să împărtăşeşti obsesia lui Halliday pentru anii ’80.

Mi-a plăcut de Wade din primele capitole. Este un tânăr foarte isteţ şi descurcăreţ, care afişează o falsă modestie când vine vorba de cunoştinţele sale legate de cultura anilor ’80, biletul lui spre un viitor mai bun şi mai prosper. Wade este o enciclopedie pe două picioare. A văzut şi revăzut sute de filme. Zeci de seriale. A ascultat toate genurile de muzică, a învăţat fiecare vers şi a urmărit fiecare videoclip, până şi-a însuşit toate informaţiile şi a putut să treacă la următorul domeniu. A citit benzi desenate, mii de numere. Şi a terminat toate jocurile, până şi-a perfecţionat abilităţile şi a devenit un adversar de temut, care are nevoie doar de o rundă de încălzire pentru a te face de râs şi a obţine un nou record.

„În viaţa reală, nu eram decât un sihastru antisocial. Un pustnic. Un geek palid şi obsedat de cultura pop. Un introvertit suferind de agorafobie, fără prieteni adevăraţi, fără familie sau contacte omeneşti autentice. Nu eram decât un alt suflet singur, trist şi pierdut, care-şi irosea viaţa într-un joc video adulat.

Dar nu în OASIS. Acolo eram marele Parzival. Gunter faimos în toată lumea şi celebritate internaţională. Oamenii îmi cereau autograful. Aveam un fan club. Ba chiar câteva. Eram recunoscut oriunde mergeam (dar numai când eu doream asta). Eram plătit să fac reclamă la produse. Oamenii mă admirau şi încercau să mă imite. Eram invitat la petrecerile cele mai exclusiviste. Mergeam în cluburile cele mai la modă şi nu trebuia niciodată să stau la coadă. Eram un simbol al culturii pop, un star al realităţii virtuale. Iar în cercurile gunterilor eram o legendă. Ba nu, un zeu.”

Avalanşa de informaţii furnizată de Ernest Cline poate să fie copleşitoare, în special pentru un cititor care nu este familiarizat cu perioada favorită a lui Halliday. În cazul meu, a fost un deliciu. Mă entuziasmam de fiecare dată când recunoşteam o melodie, un serial sau un film, când Wade vorbea de jocurile Atari, iar eu aveam un zâmbet diabolic pe faţă, pentru că totul îmi era familiar şi îmi era uşor să îmi imaginez lumea creată de autor.

Au fost şi excepţii, şi nu într-un număr mic, pentru care m-am oprit din citit şi am discutat cu Google, ca să pot vedea prin ochii lui Wade şi să mă acomodez cu schimbarea de scenariu. Până nu citeşti cartea, nu ai cum să trăieşti emoţiile pe care le-am simţit eu, nerăbdarea de a înainta în competiţie, curiozitatea de a descoperi următoarea referinţă, următorul univers în care păşești alături de Wade, din ce în ce mai aproape de comoara ascunsă de Halliday.

După cinci ani în care prima cheie nu a fost descoperită, iar clasamentul a rămas neschimbat, Wade devine gunterul („egg hunters” – vânătorii oului – oul lui Halliday) care rezolvă primul puzzle al vânătorii de comori. Din acel moment, totul se schimbă.

În OASIS nu trebuie să îţi divulgi numele adevărat sau să vorbeşti despre cine eşti în realitate. Majoritatea utilizatorilor preferă să păstreze anonimatul şi se folosesc de creditele lor pentru a-şi schimba aspectul, astfel încât este perfect normal să vezi elfi cu cozi de dragon sau orci care te salută în drum spre şcoală. În OASIS poţi să iubeşti, să te căsătoreşti şi să îţi întemeiezi o familie, fără să afli dacă avatarul cu care îţi împărtăşeşti (virtual) viaţa este bărbat sau femeie, dacă este minor sau are de trei ori vârsta ta şi în realitate este un pedofil care se bucură de anonimat pentru a-şi îndeplini cele mai păcătoase dintre vise.

Motivul pentru care Wade şi-a ales numele de Parzival i-a adus o bilă albă din partea mea. Bine, mai multe, dacă iau în considerare pasiunea pe care o am pentru Avalon, Merlin, Camelot şi tot ce are legătură cu Cavalerii Mesei Rotunde. Deşi banii şi prestigiul sunt două premii pentru care orice alt jucător ar ucide şi ar înşela, Parzival iubeşte competiţia, fiorul întrecerii şi enigmele lăsate de Halliday. Am fost fascinată de memoria lui, de pasiunea pe care a dezvoltat-o pentru cultura anilor ’80, de bucuria sinceră pe care o trăia pe parcursul unei misiuni, absorbind tot ce îl înconjura, fiecare detaliu şi personaj, speriat de genialitatea lui Halliday şi de perfecţiunea pe care o reprezintă OASIS.

Pe durata competiţiei, dintr-un necunoscut, dintr-un avatar de nivel mic, ajunge o legendă şi un erou. Atenţia care îi este acordată îl copleşeşte, însă întotdeauna are grijă să fie doar Parzival, nu Wade, să îşi păstreze secretele, oricât de tentat ar fi să îşi caute un aliat sau să ceară ajutor. E singur şi nu ştie în cine poate să aibă încredere, cine îi este prieten şi cine îi este duşman.

Unii gunteri lucrează singuri, pentru că nu vor să împartă premiul. Alţii au format grupuri, pentru a avea şanse mai mari de a câştiga. Însă toţi au un inamic comun, pe care vor să îl distrugă şi să-l împiedice să ajungă primul la oul lui Halliday: Sixerii.

Când a creat OASIS, Halliday a oferit acces gratuit tuturor. Dacă voiai să îţi cumperi proprietăţi, să îţi schimbi avatarul sau să călătoreşti pe alte planete, plăteai o taxă în credite, în funcţie de situaţia financiară pe care o aveai în lumea reală. Dar lipsa banilor nu te împiedică să te bucuri de OASIS sau să ai acces la orice informaţie pe care o căutai, la mii de filme, cărţi, seriale şi jocuri. Gratuit.

Sixerii lucrează pentru IOI (Innovative Online Industries), un conglomerat de comunicaţii global, cel mai mare furnizor de servicii internet din lume. IOI vrea să perceapă o taxă lunară pentru accesul la simulare şi să înlăture anonimatul utilizatorilor. Libertatea de exprimare este următoarea pe listă, transformând OASIS într-o distopie condusă de o corporaţie, un univers în care doar cei bogaţi ar avea de câştigat.

Practic, lumea virtuală s-ar transforma în realitatea de care toţi utilizatorii vor să scape.

Vânătoarea de comori este o călătorie în trecut, într-o epocă în care comedia era definită de Monty Python and the Holy Grail, muzică îţi era oferită de R.E.M., Police sau Crash, iar Scalzi, Zelazny, Card, Pratchett, King sau Tolkien spulberau realitatea cu lumi SF şi fantasy unice, originea zecilor de serii care au apărut în ultimul deceniu, incapabile să ascundă sursele de inspiraţie de la care au pornit sau pe care le-au copiat, într-o mică sau mai mare măsură (cu mici excepţii, desigur).

Ernest Cline a scris o capodoperă, un roman original, complex şi imprevizibil, pe care abia aştept să-l retrăiesc în 2018, sub bagheta magică a lui Spielberg. Ready Player One a fost o lectură minunată, cu personaje puternice şi inedite, o aventură spectaculoasă şi fantastică, pe care o vor savura şi cititorii neexperimentaţi, care nu sunt pasionaţi de jocuri şi nu şi-au pierdut nopţile în fața laptopului, sperând să treacă la următorul nivel. Este un roman pe care îl recomand tuturor, o carte genială şi aproape perfectă, care îţi testează imaginaţia şi te va impresiona până la ultima pagină, când toate piesele de puzzle se vor potrivi la locul lor, iar tu vei regreta că aventura s-a terminat şi că trebuie să te întorci la realitate, fără posibilitatea de a te loga, vreodată, la OASIS.