Roșu ca sângele (Albă-ca-Zăpada #1) · Salla Simukka

„În oglinda din baie se vedea în dimineața aceasta o fată obosită. Cafeina își făcea efectul prea încet. Lumikki se spălă pe față cu apă rece și își prinse părul în coadă. Părinții săi îi trântiseră un nume care nu corespundea realității. Părul nu-i era negru, pielea nu-i era albă ca zăpada și nici buzele nu-i erau prea roșii. Cu vopsea de păr și machiaj ar fi putut să facă să semene reflexia din oglindă și numele, însă nu găsea niciun motiv să se preocupe de asta. Reflexia îi ajungea, iar părerile altora nu o interesau.” 

Lumikki Andersson este o tânără retrasă de 17 ani, care locuiește singură într-o garsonieră din Tampere, după ce a ales să se mute din Riihimäki și să urmeze cursurile unui liceu de artă, departe de părinți, de copilărie și de o serie de amintiri întunecate, care rămân neclare pe tot parcursul romanului, până când protagonista renunță pentru câteva momente la scutul de protecție creat și lasă trecutul să domine prezentul și ne oferă câteva răspunsuri.

Puternică și îndrăzneață, Lumikki este o luptătoare, care evită pe cât posibil orice urmă de contact uman: nu simte nevoia să socializeze sau să se așeze cu cineva la masă, nu îi pasă foarte mult de cum arată, cum și cu ce se îmbracă, nu încearcă să se facă plăcută sau să formeze legături cu ceilalți colegi. Îi place siguranța oferită de singurătate, pentru că doar atunci pare să se simtă liberă și relaxată.

Însă tocmai dorința ei de a se izola și de a se feri de orice persoană, care își dorește să se apropie de ea, o transformă într-un pion de bază în demascarea unui grup de ucigași, care ar face orice pentru a urma ordinele primite de la Ursul Polar, o personalitate misterioasă, al cărui nume e rostit cu un amestec de teamă, fascinație și respect și a cărei identitate rămâne necunoscută și pentru cei care lucrează în apropierea sa.

Un traficant de droguri? Un mafiot? Un om sau o legendă urbană?

„Lumikki Andersson. O finlandezo-suedeză din Riihimäki.

Cea care avea o opinie cântărită despre fiecare lucru.

Cea care lua notă maximă și la fizică, și la filosofie.

Care jucase rolul Ofeliei atât de bine, încât vreo doi profesori s-au enervat, restul fiind emoționați.

Care nu lua parte la niciun eveniment al școlii.

Care mânca mereu singură, dar nu părea niciodată singuratică.

Ea era o bucată străină din puzzle, care nu avea locul său, dar ar putea pe loc să se potrivească în orice poziție.

Ea nu era precum ceilalți. Ea era exact ca ei.”

Când Lumikki găsește mai multe bacnote pătate de sânge în camera obscură a liceului, locul ei de refugiu, refuză să accepte ceea ce a descoperit și încearcă să ignore nefericitul incident, până când curiozitatea, care putea să o coste viața, o face să comită câteva greșeli.

Trei elevi sunt implicați în incident: Tuukka, Kasper și Elisa. Un trio renumit în liceu, format din tineri bogați și superficiali, care nu se feresc să se drogheze, să participe la jocuri sexuale sau… să spele sângele de pe bacnote de 1000 de euro, pe timpul zilei, fără să închidă ușa de la cameră obscură, în timp ce restul colegilor se plimbă în neștire pe holurile liceului (inteligenți și precauți). Șmecherul arogant, drogatul plictisit, care are ”relații” peste tot și domnișoara popularitate, frumoasă și mereu în centrul atenției.

„Tuukka încerca să-și reia poziția arogantă și-i dădu părul la o parte de pe chip.

– Știi ce? Ar fi chiar frumoasă dacă ai scăpa de freza asta groaznică și ți-ai schimba culoarea părului și hainele astea de activist și ai învăța să te machiezi, comentă el, ridicându-și colțul buzei.

Lumikki zâmbi.

– Și știi ce? Îi răspuns ea. Ai putea fi chiar plăcut și isteț dacă ți-ai schimba firea asta groaznică total și complet.”

Mi-a fost milă de Lumikki, pentru că a fost nevoită să petreacă atât de mult timp cu ei: indiferent de situația în care se aflau, Tuukka și Kasper făceau glume nesărate și de prost gust, de parcă nu le păsa de pericolul în care se aflau, iar Elisa, fata tatei, deși plângea și se panica în fiecare moment în care era lăsată să vorbească, este singura care evoluează (puțin) pe durata celor 6 zile pe care se desfășoară acțiunea romanului, însă asta nu o face un personaj agreabil sau ușor de acceptat.

Deși Lumikki este o străină pentru ea, Elisa o tratează de parcă sunt cele mai bune prietene, îi cere mereu ajutorul și o roagă să rămână alături de ea, speriată și rușinată de adevărul pe care îl ascunde tatăl ei și de legătura pe care o are cu Ursul Polar. Dar, printre împușcături și urmăriri, o petrecere secretă și amintiri din trecut, se formează o legătură între cele două fete, iar Lumikki renunță la indiferența cu care o trata la început când descoperă o altă față a Elisei.

Romanul este un thriller lejer, fără întorsături spectaculoase de situație, cu o acțiune simplă și o poveste interesantă, însă în ciuda stilului alert al autoarei, care a reușit să creeze un personaj deosebit, special și neobișnuit prin Lumikki Andersson, am avut impresia că și-a folosit tot talentul pentru a crea o Lisbeth Salander adolescentă (eroina din Trilogia Millennium a lui Stieg Larsson) și… atât.

O explicație o reprezintă și numărul mic de pagini (227), dar nu aș vrea să folosesc acest amănunt ca o scuză. Povestea are în continuare foarte mult potențial, m-a captivat, doar am citit în mai puțin de 24 de ore romanul. Am adorat-o pe Lumikki și aș vrea să înțeleg acele amintiri care o urmăresc, aș vrea să aflu secretele pe care le ascunde familia ei și cine este persoana care a rănit-o în trecut.

„Eu nu mai sunt eu. Așa se gândise. Era adevărat. Devenise altcineva, o altă fată.

A fost o dată o fată care a învățat să se teamă.”

Roșu ca sângele este lectura ideală pentru o perioadă mai aglomerată (în cazul meu, sesiunea), o aventură scurtă, dar bine conturată de către autoare, în care emoțiile lui Lumikki devin ale tale și ajungi să te temi de adevăr, pentru că ar putea să fie prea dureros pentru a putea să fie acceptat.

P.S. Aștept cu nerăbdare următorul volum.