Se spune că liceul e cea mai frumoasă perioadă din viața unui tânăr.
Peter, unul dintre cei mai buni jucători de baschet din liceul lui, își face griji că această afirmație s-ar putea să fie adevărată. Între timp, Eliza numără orele până ce va putea scăpa de Seattle, orașul natal – și de reputația ei. Anita, o fată cu o viață aparent perfectă, se întreabă din ce în ce mai des dacă merită să-și abandoneze adevăratele vise pentru a intra la o universitate de prestigiu. Iar Andy nu înțelege de ce oamenii se agită în ceea ce privește facultatea și cariera – viitorul mai poate să aștepte.
Sau nu? Căci se pare că viitorul ,,se apropie” cu repeziciune din spațiu – un asteroid se îndreaptă direct către Pământ – și există posibilitatea de a șterge orice urmă de viață de pe fața planetei. În vreme ce acești patru viitori absolvenți – împreună cu restul omenirii – așteaptă să vadă ce daune va produce asteroidul, sunt totodată nevoiți să-și abandoneze gândurile legate de viitor și să se decidă cum își vor petrece ceea ce le mai rămâne din prezent.
Înainte de asteroid, le-am permis oamenilor să ne eticheteze: sportivul, proscrisa, ratatul și tocilara. Dar apoi am privit cu toții spre cer și totul s-a schimbat. Oamenii de știință spun că va sosi în două luni. Ne-au oferit două luni pentru a renunța la stereotipuri. Două luni pentru a ne transforma în ceva ce va dăinui chiar și după sfârșitul lumii.
Două luni pentru a trăi cu adevărat.
Goodreads: 3.63
„- […] Nu vreau să vă sperii, însă istoria ne spune că ori de câte ori există panică, există și moarte. Așa funcționează lumea.”
Timpul este una dintre cele mai prețioase resurse ale omenirii. Mereu spunem că avem nevoie de mai mult și că nu ne ajunge, însă vina este parțial a noastră. De ce? Pentru că avem un talent înnăscut de a-l pierde pe lucruri lipsite de importanță, „pasiuni” de moment, în loc să-l tratăm drept ceea ce este: o investiție limitată, care s-ar putea sfârși în orice secundă, pentru că nu îl putem controla sau modela. Pentru ca nedreptatea să fie și mai mare, timpul a evoluat până la stadiul de „contradicție”, el fiind și cel mai mare dușman al nostru. Prețios, dar primejdios.
Dacă ai afla că mai ai doar câteva săptămâni de trăit, cum ai reacționa? Ai alege să-ți răscumperi greșelile și să le îndrepți, sperând că vei obține iertarea mult dorită? Ți-ai lua inima în dinți și ai încerca să bifezi cât mai multe lucruri de pe „bucket list”? Ai căpăta curajul de a-ți așterne sufletul în fața celor pe care îi iubești? Sau ai recurge la violență și la instinctele primare, parțial adormite, oferindu-le astfel o libertate nedreaptă, pe care nu o merită?
Nu sunt întrebări ușoare. Sunt întrebări de care ai vrea să fugi, pe care simți că trebuie să le ignori, speriat de răspunsurile pe care ai putea să le dai. Moartea este un eveniment sau o clipă? O eroare sau un „mic ocol” al destinului? O soluție la toate problemele tale sau o călătorie nouă, neprevăzută, incitantă, care ar putea să te salveze de persoana care erai pe cale să devii? Aici, în ajutorul tău, intervin personajele lui Tommy Wallach: imperfecte, de o instabilitate aproape dureroasă. Pe parcurs, te vei regăsi în ele, le vei aproba sau respinge deciziile, însă, la final, sentimentul învingător nu o să fie cel la care te aștepți. Eu m-am simțit abandonată și sfâșiată. Poate că tu vei simți altceva. Poate că tu te vei simți altfel.
În două luni, asteroidul Ardor va lovi Pământul. Instinctiv și, oarecum, obligat, îți schimbi perspectiva asupra viitorului. Nu îl mai măsori în ani. Te oprești la luni. Nu, mai bine săptămâni. Opt săptămâni, în care trebuie să trăiești cât pentru o viață. Speranța există, dar oare mai poți să ai încredere în aceiași oameni de știință care te-au asigurat că Ardor nu reprezintă niciun pericol pentru omenire?
L-am comparat pe Tommy Wallach cu un pictor. Tabloul final reprezintă o enigmă pentru el. Are pensulele potrivite, șevaletul îi arată frânturi din viitor, inspirația și dorința sunt prezente, într-o armonie dulce-amară, dar culorile sunt tăcute și nesigure pe ele, de forța și de textura pe care ar putea să le capete, odată ce sunt folosite. Ca să mă scutur puțin de metafore, în imaginația mea, culorile sunt personajele. Iar Tommy este nesigur de nuanțele pe care trebuie să le folosească: dacă să se oprească la ceva clasic și sigur, sau să încerce ceva îndrăzneț, imposibil de vizualizat cu ochiul liber. Culorile dețin puterea, nu pictorul.
Sportivul. Proscrisa. Tocilara. Ratatul.
La prima vedere, Peter are o viață (aproape) perfectă. Este un jucător de baschet talentat, un tânăr chipeș, îndrăgit de către colegii săi, are o iubită care naște admirații și invidii în egală măsură (eu am displăcut-o din primul moment în care a apărut), iar viitorul se întinde în fața sa cu posibilități nemăsurate. Afirmația unui profesor îl pune pe gânduri, iar venirea lui Ardor îl eliberează de sforile care l-au ținut până atunci în captivitate. Se teme. Nu atât de mult de moarte, cât de viață. Peter e adesea caracterizat de către ceilalți protagoniști, în mod special de către fete, drept un băiat nu foarte breaz.
Sunt și nu sunt de acord cu ei. Nu este un geniu sau un elev strălucit. Nu are idei inovatoare și potrivește piesele de puzzle pe o periaodă mai îndelungată de timp, dar nu pentru că ar întâmpina probleme, ci pentru că îi place să studieze, să observe detaliile. Înainte, trecea peste ele. Le ignora. Acum, mintea lui este în continuă schimbare, de parcă nu mai știe pe ce să se concentreze sau ce să învețe. Nu este prost sau limitat, doar un tânăr simplu, care are o relație complicată cu sora sa, Misery. Și-a șters trecutul și vrea să-și construiască viitorul în următoarele opt săptămâni, chiar dacă este nevoit să renunțe la vechile legături pentru a forma unele noi.
„El avea doar optsprezece ani! Existau o mulțime de lucruri pe care încă nu apucase să le experimenteze – să călătorească în jurul lumii, să facă bungee jumping, să mănânce sushi. Și ce dracu’ așteptase? De ce presupusese că timpul era un soi de resursă infinită? Acum, clepsidra se spărsese, și ceea ce el crezuse întotdeauna a fi nisip se dovedise a fi un milion de diamante neșlefuite.”
Dar, dintre toate lucrurile căutate de Peter, poate cea mai importantă este iertarea. Iertarea Elizei. În urmă cu un an, i-a distrus viața. Involuntar, dar nu a acționat atunci când a trebuit, când ea a avut nevoie de el. A fost un laș. A preferat să rămână „în culise” și să o urmărească neliniștit, cu vinovăție, lăsând tăcerea să se așterne între ei. Nu îi place rolul pe care l-a primit, cu toate că nu încearcă să-l schimbe. Ardor, într-o ironie crudă, îl ajută să se răscumpere față de ea. Naivitatea lui Peter, pasiunea sinceră, uneori nefiresc de copilărească, pe care o are pentru Eliza, îl îndeamnă să facă primul pas, să îi vorbească după luni de zile de priviri aruncate pe furiș și emoții nerostite.
Câteva secunde au făcut diferența. O clipă fugară, o îmbrățișare interzisă, și Eliza și-a câștigat o faimă nemeritată, care a urmărit-o până în prezent, la câteva săptămâni distanță de sfârșitul lumii. Cuvântul „târfă” a devenit sinonim pentru numele ei. E conștientă de șoaptele schimbate pe la spatele ei, de glumele vulgare sau de prost gust în care numele îi este mereu menționat. Nu-i mai pasă. Nu mai are rost să încerce să le schimbe părerea despre ea. În schimb, și-a îmbrățișat reputația, de parcă și-ar fi strecurat mâinile în „punga cu ironii” a autorului și a primit exact ce merita.
E dureros să vezi cum o persoană nevinovată, o fire puternică, rebelă și încăpățânată, se refugiază în aventuri de o noapte, ca să uite sau să se elibereze de propriile temeri. Eliza are un fel unic în care își descrie „scăpările”, o viziune ușor comică, parțial martură, parțial ridicolă, indiferent de unghiul pe care îl abordezi pentru a o studia. Mie mi s-a părut fascinantă. Vulcanică. Brutal de sinceră. Cu o mamă care a fugit de acasă, căreia îi ignoră telefoanele, și un tată bolnav, care nu mai are mult de trăit, „scăparea” Elizei o reprezintă fotografia, precum și pozele care redau pulsul vieții din Seattle, după ce Ardor a început să strălucească pe cer, o avertizare din viitor, pe care o acceptă și o transformă într-un proiect personal, care o scoate din anonimat.
„Gândul o lovi pentru prima oară atunci când se afla la duș. Doar o întrebare prostească – oare câte dușuri avea să mai facă? –, urmată de un scurt calcul. Chiar dacă apa curentă și energia electrică urmau să funcționeze până la sfârșit, și chiar dacă ea făcea câte unul în fiecare dimineață și câte unul în fiecare seară, avea să sfârșească doar cu aproximativ o sută de dușuri în plus. Iar acea statistică o făcu să caute și altele. Încă douăzeci de șamponări. Încă o sută de spălări pe dinți. Și cum rămânea cu toate celelalte lucruri care nu se desfășurau în baie? Cincizeci de răsărituri.”
La polul opus, Anita este eleva perfectă sau, așa cum majoritatea o numim, tocilara. Nu are prieteni, este copleșită de tristețe, de melancolie, se simte mică și pierdută în propria ei casă, cu un tată veșnic nemulțumit de ea, tratând-o mai mult ca pe o investiție, nu ca pe singurul său copil. Banii nu îi aduc fericirea și viitorul ei pare în continuare sumbru: obligații, așteptări mari și o universitate de prestigiu la care nu vrea să meargă. Din paleta de personaje a lui Tommy, ea pare singura fericită de venirea lui Ardor. Cu inima bătându-i puternic în piept, cu un vis supus pierzaniei de la bun început, Anita fuge de acasă, dornică să guste viața, să trăiască fără restricții, să iubească și să simtă, acum cât mai are timp.
„Anita știa că nu trebuia să fie îngrozită de ideea de moarte. Atunci, de ce simți această ușurare incredibilă când trase fermoarul valizei? De ce nu putea să înceteze să zâmbească și să fredoneze când se strecură pe ușa din față? De ce se trezi râzând când trecu pe lângă ghereta Broadmoor, când rigiditatea celor optsprezece ani de prefăcătorie și supunere se ridică brusc de pe umerii ei, lanțurile de aur rupându-se la fel de ușor ca spaghetele nefierte?”
Obișnuia să cânte în dulap. Să închidă ușile, să pună o barieră între ea și lumea înconjurătoare, și să cânte. Atât. Rătăcită și puțin speriată de schimbările noi apărute în oraș, ea își găsește un prieten și un aliat în Andy, care o primește în casa lui, mirat de deciziile Anitei. Avea tot ce își putea dori. Dar, sub masca pe care o afișa la liceu, trăia un suflet tulburat și rănit, care prinde aripi și curaj, având un singur mentor care să o dirijeze în continuare: muzica.
„Careul de ași” este completat de Andy, un spirit liber, care nu ține cont de reguli și trăiește de pe o zi pe alta, într-o companie… nu tocmai selectă (și sunt blândă cu această afirmație). Între droguri, beții, părinți care îl ingoră și un prieten idiot, pe nume Bobo (care este împreună cu sora lui Peter, Misery), Andy își irosește viața și nu simte nevoia să bifeze câteva realizări înainte de sfârșitul lumii. Ops. Stai. E ceva pe lista lui: să se culce cu Eliza, ca să câștige (și) un pariu în puținul timp pe care îl mai are. De admirat, nu?
„Andy și-o imagină pe Eliza așa cum era cândva: timidă și diafană, tăcută ca un tablou. Era o misiune la fel de nobilă ca oricare alta.”
Nu se naște un triunghi amoros clasic. Nu m-a deranjat, dar nici nu mi-a fost indiferent, mai ales dacă iau în considerare câteva „scene” jenante, în care minciunile s-au împletit atât de frumos cu adevărul, încât au dat naștere unor scene de gelozie, mai mult sau mai puțin previzibile. Peter se simte legat de Eliza, o admiră și… pare îndrăgostit de ea. Eliza se teme să îi vorbească, îl evită și e relaxată în compania lui Andy, pare să fie fericită cu el. Iar Andy? Andy o dorește cu pasiune și nu știe când să tacă, cum să se comporte și realizează târziu cât de orb este. La o bătaie de inimă distanță, Anita îi urmărește îngrijorată. Ține la toți și nu vrea ca unul dintre ei să fie rănit.
„- Totuși, știi ceva? N-ai fi făcut-o. S-ar putea ca tu să fii singura persoană bună din tot karassul. Sau poate tu și Anita. Încă nu sunt sigură în privința ei.
– Karass?
– Ah, e o chestie de-a lui Andy. Mai bine zis, o chestie de-a lui Kurt Vonnegut. E vorba de un grup de oameni care au un legământ, dar la nivel spiritual. Andy crede că ne aflăm cu toții într-un mare karass.”
Cu fiecare zi trecută, Ardor este mai aproape. Frica ia amploare. Furia scapă de sub control. Lăcomia și-a găsit o nouă sursă de hrană. Violența face noi victime și își câștigă noi recruți. La umbra Apocalipsei, omenirea pare că se autodistruge. Răutatea și nebunia îi ademenesc pe cei rătăciți sau nesiguri, îi transformă în victime și antagoniști. Când timpul ți se scurge printre degete, când mai ai atât de puțin de trăit, de ce ai alege să distrugi și să ucizi, să lași tot ce este mai urât și mai murdar liber în lume?
„- Intimidarea e amenințarea violenței. O intimidare bună seamănă cu tortura; poate dura ani și ani. Însă violența e diferită. Violența seamănă cu fulgerele. Se termină de îndată ce începe.”
Dacă încă nu ți-ai dat seama, mi-a plăcut la nebunie Și am privit cu toții spre cer…. Am fost copleșită, impresionată și puțin deprimată, manipulată de cuvintele autorului, sedusă de o flacără firavă de speranță și dezamăgită de câteva personaje, care nu au știut când să se oprească și au spulberat totul în calea lor, pentru… adevărul e că nu știu pentru ce. Nici măcar de ce.
Mintea umană este o enigmă pe care nu o vom dezlega vreodată.
