Zile fără sfârșit · Sebastian Barry – „Foamea te lipseşte de ceea ce eşti.”

„Foamea te lipseşte de ceea ce eşti.”

Praf de puşcă şi cartuşe îmbrăcate în nămol. Haine rupte, murdare, lipite de piele. Semne pe braţe, mâini şi picioare, pe obraji şi în căuşul palmei, unde încă este vizibilă urma lăsată de patul armei. Trupuri învelite în regrete şi ezitări, sentimente interzise în mijlocul vărsării de sânge. Şi un câmp de luptă pustiu şi liniştit, o imagine păgână a naturii, însetată de răzbunare după ce a fost martorul prăbuşirii umane.

Pământul acoperă sacrificiile: zeci, sute, mii de vieţi. Ploaia îi salvează pe supravieţuitori, împietriţi în fața tabloului pe care l-au pictat cu pulbere de fier. Nu ştiu dacă ar trebui să plângă de uşurare, că sunt în viaţă, sau să se prăbuşească în genunchi şi să sărute pământul proaspăt răscolit, să îi jelească pe cei răpuşi, aliaţi şi prieteni, duşmani şi trădători. Moartea râde de suferinţa lor şi le torturează mintea. Se strecoară în miezul nopţii şi îi găseşte pe cei fragili şi instabili. Le trezeşte temerile şi le hrăneşte neputinţa. Le atinge mâinile stropite cu sânge şi le ghidează degetele spre puşca aruncată la câţiva metri distanţă, ecou al măcelului la care au luat parte.

Vinovăţia le apasă sufletele şi mulţi cedează. Victoria, într-un război, reprezintă un motiv de bucurie doar în primele minute. Când adrenalina îţi părăseşte trupul şi amintirile îţi înceţoşează mintea, te simţi singur şi pierdut, un soldat ce poate nu îşi regretă faptele, doar acţiunile şi deciziile ce au dus la declanşarea unei confruntări imposibil de evitat. Sebastian Barry nu îndulceşte adevărul, dar îi conferă o aură la limita dintre tragic şi comic, o tehnică preferată de majoritatea autorilor contemporani.

„Mintea e o mare mincinoasă şi n-am multă încredere în ce găsesc în ea. Ca să spun o poveste, ar trebui să am încredere în ea, dar pot să emit un avertisment aşa cum un vânzător de bilete emite un bilet pentru un tren care se îndreaptă spre vest şi va trece prin sălbăticie, printre indieni, proscrişi şi furtuni.”

Am terminat Zile fără sfârşit pe la 2 dimineaţa, cu ochii roşii şi lacrimi uscate pe obraji. Cum m-am simţit? Epuizată. Răvăşită. Lipsită de energie. Este cu adevărat uimitor ce comoară a putut să ne ofere autorul, cât de multă grijă, frumuseţe, dar şi durere, a putut să strecoare în doar 300 de pagini, din Wyoming până în Tennessee, relatând prin vocea unui tânăr irlandez cei mai cumpliţi ani din istoria americană.

Am înţeles de ce Kazuo Ishiguro, câştigătorul Premiului Nobel pentru Literatură în 2017, a avut doar cuvinte de laudă pentru Zile fără sfârșit. Nu este o lectură uşoară, nici pe departe plăcută, însă este un roman care îţi testează limitele şi rezistenţa, scris într-un stil greşit de liric, de muzical.

Vocea naratorului este neobişnuită: ironică, uneori acidă, brutal de sinceră. Când Thomas McNulty se hotărăşte să îşi deschidă sufletul în faţa ta, timpul se opreşte. Nimic nu poate să îţi distragă atenţia de la poveştile sale, unele duios de amuzante, de calde, de la serile în care interpreta, dansa și cânta în fața minerilor alături de John Cole, savurându-şi tinereţea şi libertatea fără a-şi ascunde dorinţele şi visele.

Când mă gândesc la Thomas, văd trei personaje: adolescentul care a învins Marea Foamete Irlandeză, acum singur, într-o lume nouă, necunoscută şi plină de posibilităţi; tânărul înrolat în Armata Statelor Unite, membru al unui grup, al unei echipe; şi bărbatul care a reuşit „printre” ororile războiului să îşi întemeieze o familie neconvenţională şi să îşi găsească sufletul-pereche. Cele trei personaje se reunesc sub acelaşi chip, un Thomas care niciodată nu şi-a ascuns identitatea sexuală şi a îndrăznit să spere la pace, tihnă şi la a doua şansă, un Thomas pe care l-am admirat şi îndrăgit, pentru care mi-am făcut griji, chiar şi când era fericit şi în siguranţă.

Nu aş putea să-l numesc „erou”. Mai mult ca sigur s-ar supăra pe mine şi nu ar înţelege, la prima vedere, subînţelesurile unui astfel de compliment. Titlul de „erou” nu l-a câştigat datorită uniformei sau pentru că s-a aflat de partea învingătorilor. În timp ce majoritatea camarazilor săi se pierd în intensitatea înfruntărilor, disperaţi sau doritori să îşi măcelărească duşmanul, Thomas asigură un echilibru precar între bărbaţi, ajutat de bunul său prieten John Cole, vocea raţiunii şi, din păcate, un personaj sechestrat de umbre.

Mi-am dorit să existe două POV-uri (point of view/punct de vedere), să alterneze capitolele între John şi Thomas, dar, după ce am citit mai multe despre autor şi familia sa, despre unul dintre motivele care l-au impulsionat şi încurajat să îi ofere lui Thomas o voce atât de puternică şi îndrăzneaţă, i-am înţeles decizia şi nu am simţit nevoia de o schimbare/completare.

John Cole, chipeşul John Cole, este soarele ce se luptă cu norii de furtună, aversa dintr-o zi sufocantă de vară. Nu ştiu cum poate să fie calm şi răbdător, să ştie întotdeauna ce trebuie să spună sau cum să tempereze spiritele din tabără. Nici măcar nu trebuie să vorbească, prezenţa lui e suficientă. Înconjurat de durere, moarte şi tristeţe, el îşi înăbuşă propriile răbufniri şi acceptă realitatea fără să se plângă. Evită neînţelegerile şi provocările dintre camarazi şi suferă pentru fiecare moarte, pentru fiecare trup ce urmează să se transforme din nou în ţărână. Sensibilitatea lui nu este un defect sau o slăbiciune: e o trăsătură umană, pe care mult prea puţini soldaţi o posedă.

Intensitatea şi urmările luptelor mi-au convins degetele să strecoare semnul de carte între pagini. Şi nu doar o singură dată. Poate că imaginaţia mea bogată este parţial responsabilă, dar Barry m-a adus acolo, în mijlocul coşmarurilor, în schimbul de focuri, la câţiva paşi distanţă de măcelul ce acoperă un număr semnificativ de pagini. Nu erau scene noi, străine, însă stilul în care au fost scrise… m-a răscolit.

„Sunt cu toţii acelaşi cetăţean acum. Torturat de foame şi răzbit de boală. […] Oamenii sunt atât de bolnavi că mor de foame. Oameni puternici la început, greu de ucis. Când îţi primeşti restul de mâncare trebuie să ţi-l îndeși rapid pe gât sau îţi va fi furat. Nu se joacă cărţi aproape deloc, nu se cântă aproape deloc, doar suferinţa încăpăţânată şi tăcută. Oamenii îşi pierd minţile şi sunt norocoşi.”

Îi urmăream pe soldaţi cum îi pândesc şi vânează pe indienii sioux şi yurok, cum le ucid femeile şi copiii. Le auzeam strigătele de furie sau de plăcere, suspinele înăbuşite şi rugăciunile rostite febril, ca o incantaţie, cuvinte ce ar putea echilibra balanţa în favoarea lor în judecata de apoi. I-am văzut în rol de învingători şi prizonieri. Morţi de foame, nebuni, sfârşiţi, aproape de cădere. Scenele nu se rezumă la violenţă grafică: smulg cele mai întunecate sentimente din inimile bărbaţilor şi le oferă libertate. Emoţiile lor scapă de sub control şi, cu acest scenariu în faţa ochilor, oare cum aş putea eu, ca simplă cititoare, să îmi redau propriile trăiri fără a-i transforma în monştri în ochii tăi?

„Eram diferiţi atunci, eram alţi oameni. Eram ucigaşi, deosebiţi de orice alţi ucigaşi care au trăit vreodată pe lume. […] Eram dislocaţi, nu mai eram acolo, acum eram stafii.”

În drumul lor spre maturizare, Thomas şi Cole ne oferă câteva priviri în spatele cortinei, cum au ajuns camarazi de arme şi ce s-a întâmplat cu familiile lor. Sub un pod s-au întâlnit doi copii speriaţi şi morţi de foame, doi copii ce acum sunt inseparabili, uniţi prin prietenie, devotament, încredere şi iubire. Dar şi prin Winona, o tânără sioux pe care cei doi aleg să o salveze şi să o protejeze, supravieţuitoarea unei zile cutremurătoare.

Aşa cum am afirmat şi mai devreme, cei trei formează o familie (foarte) neconvenţională. Diferenţele dintre ei sunt ca şi inexistente: în această lume predispusă la haos şi distrugere, ei reuşesc să fure clipe de bucurie şi armonie, să găsească adăpost unul în braţele celuilalt, să cânte şi să danseze. În această lume predispusă la haos şi distrugere… ei aleg viaţa. Nu moartea.

Finalul a fost mult prea grăbit: am simţit o rupere în ritm şi lipsa câtorva capitole. Voiam să îmi fie prelungită agonia câteva zeci de pagini în plus, să am timp să îmi iau „la revedere” de la toate personajele, dar, aşa cum Sebstian Barry ştie să îşi seducă şi să îşi abandoneze cititorii, şi eu pot să visez la o fermă şi la câteva siluete aşteptând pe prispă, la merindele abandonate pe masa de la bucătărie şi la zâmbetele ce răsar pe chipurile celor îngrijoraţi când justiţia îi ocroteşte şi pe cei vinovaţi. Da, ai citit bine. Pe cei vinovaţi. Mai multe nu îţi dezvălui, rămâne să citeşti Zile fără sfârşit, acest roman sfâşietor şi realist, un tablou de familie, dar și o poveste despre identitate, maturizare și iubire.

Mulțumesc prietenilor de la Cartepedia pentru roman!