[Recomandare] Cum i-am descoperit pe Dostoievski, Tolstoi și Turgheniev

Autorii ruși sunt nostalgici și pătimași. Trăiesc cu intensitate fiecare moment, sfâșie inimile cititorilor și își sacrifică fără milă personajele, răpuse de flacăra iubirii, de o societate distructivă și nedreaptă, de aspirații iluzorii sau de o ambiție greșit înțeleasă. Te copleșesc sutele de pagini în care domină tristețea. Dezamăgirea. Prăbușirea spirituală. Te împiedică să strecori semnul de carte la început de capitol, să întrerupi transa și să elucidezi taina ce ți-a fost împărtășită. E atât de multă durere, încât uiți să zâmbești sau să râzi. Suferința lor devine a ta, iar la final abia dacă mai ai suficientă energie să pui întrebări sau să cauți răspunsuri. Pentru că nimeni nu îți va răspunde la ele. Pentru că nimeni nu ți le va oferi.

Recunosc: m-am ferit o perioadă îndelungată de autorii ruși. Există un război „intens” în familia mea. Tata îi preferă pe Dostoievski și Turgheniev, mama pe Tolstoi și Cehov. Prinsă la mijloc, i-am citit pe toți (nu din obligație, ci mai mult din curiozitate și „necesitate”, pentru că nu puteam să particip la dezbateri și discuții în contradictoriu), însă nu pot să spun că am ales o tabără, că îl prefer pe unul în detrimentul celorlalți. Au viziuni și stiluri diferite, cu toate că rezultatul a fost întotdeauna același: furie și lacrimi din partea mea, oboseală și poate și un sentiment asemănător cu ura, „rezervat” în special lui Turgheniev, ce m-a adus la limita răbdării chiar și cu câteva paragrafe înainte de acel cuvânt fatidic, rar așteptat de cititori: sfârșit.

Literatura contemporană rusă nu mi-a atras atenția, cu excepția a două romane, ambele apărute la Editura Humanitas Fiction: Scara lui Iakov, de Ludmila Uliţkaia, și Zuleiha deschide ochii, de Guzel Iahina. Dintr-un impuls nefiresc, am riscat și i-am citit acum doi ani pe frații Arkadi și Boris Strugațki, însă nu cred că am imaginația necesară pentru a putea aprecia un SF rusesc, mult prea ciudat și abstract pentru preferințele mele literare. Din păcate, aici se opresc „experimentele” mele.

Tot uitându-mă pe oferta Cărțile bune vin de la ruși de la Cartepedia, mi-am amintit că mai am trei cărți pe lista de to-read: Douăsprezece scaune (să-i fac o bucurie tatei), Maestrul și Margareta (some day, dar nu prea curând) și Război și pace (mă sperie numărul de pagini). Ce vă recomand?

Rudin, de Ivan Turgheniev

Nu ştiu ce cuvinte aş putea să aleg pentru a descrie cât de mult mi-a plăcut romanul, cât de impresionată am fost de legătura dintre Rudin şi Natalia. Două personaje impecabil schiţate de către autor, două suflete pătimaşe, ce se înfruntă cu lacrimi în ochi – sunt copleșitoare momentele în care devin conştienți de sentimentele celuilalt, când Rudin trece peste masca Nataliei şi îşi dă seama că tânăra naivă şi timidă îl înţelege mai bine decât ar putea el să spere, că e singura care ar putea să o facă vreodată.

Inteligenţa lui Rudin, precum şi idealurile sale fără nume, îi întunecă judecata şi-l transformă într-o figură memorabilă, cunoscută în literatură drept cea a parazitului, a omului care trăieşte din şi prin admiraţia celorlalţi, fără să știe ce îşi dorește cu adevărat. Această nehotărâre îl distruge în ochii mei şi mă face să-l urăsc pentru deciziile pe care le ia, onorabile şi corecte pentru el, lipsite de sens şi de logică pentru mine.

Și dacă tot am început lista cu Turgheniev, o să îmi calc pe(ste) suflet și vă recomand și Prima iubire. Apele primăverii. Încă nu l-am iertat pe tata pentru Apele primăverii. Am refuzat să vorbesc două zile cu el după ce l-am cunoscut pe Dimitry Sanin.

Anna Karenina, de Lev Tolstoi

Anna Karenina este o eroină cum rar am întâlnit în cărţi, o mamă iubitoare şi protectoare, o femeie prinsă într-o căsnicie nefericită, care trăieşte o poveste pasională de dragoste cu chipeşul conte Vronsky.

Legătura dintre ei o va distruge treptat: toate privirile se vor îndrepta acuzator asupra ei, doar pentru că a ales să ignore legile nescrise ale societăţii în care trăieşte şi să fie fericită, împlinită şi alături de bărbatul pe care îl iubeşte. Romanul lui Tolstoi te va pune pe gânduri, te va revolta şi te va îndemna să îţi întorci ochii, măcar pentru o clipă, de la destinul tragic al personajelor, pentru a putea să te uiţi în urmă, la propria ta viaţă, pentru a înfrunta toate speranţele şi aşteptările pe care le-ai ţinut până atunci ascunse în suflet.

Crimă și pedeapsă, de F. M. Dostoievsky

Crimă şi pedeapsă este primul roman pe care l-am citit din literatura rusă şi preferatul dintre operele lui Dostoievski. Raskolnikov… e imposibil de descris, la fel cum comportamentul lui este greu de explicat. Ce motive aş putea aduce pentru a justifica o crimă dublă, săvârşită de un student inteligent şi sărac, care trăieşte pe graniţa unei teorii absurde, în care oamenii cu potenţial, extraordinari şi culţi, se află deasupra legii?

Prin mintea şi cunoştinţele lor, ei au voie să comită orice act considerat necesar, dacă acţiunile lor ajută societatea. Un roman psihologic, despre condiţia umană, credinţă şi idealuri, care nu îţi va oferi soluţii sau răspunsuri mult aşteptate. Din contră, te va îndemna să îţi pui noi şi noi întrebări, te va împinge să îţi afli limitele şi îţi va demonstra că fiecare fiinţă umană are un instinct ucigaş, care te poate lua în stăpânire în orice moment.

Frații Karamazov, de F. M. Dostoievsky

Fraţii Karamazov a fost o lectură dificilă, pe care nu am savurat-o cum trebuie în primul an de liceu, când încă nu eram suficient de matură și „citită” pentru a înţelege profunzimea simbolică a personajelor conturate de Dostoievski. Am recitit unele capitole împreună cu tata, care a avut răbdarea necesară pentru a-mi înlătura neînţelegerile.

Nu mi-a plăcut niciun personaj. Dmitri, fratele cel mare, mi s-a părut superficial şi un simplu afemeiat, Ivan a fost imaginea raţiunii şi a intelectualului neînţeles, ale cărui cuvinte se îmbină armonios într-o filosofie complicată, ignorată de fraţii săi, iar Aleksei este tânărul spiritual şi apropiat de Dumnezeu, de care am încercat să mă ataşez, dar care s-a transformat într-o enigmă pe care nu am avut răbdarea de a o descifra. Moartea neaşteptată a tatălui lor, desfrânatul şi zgârcitul Feodor Pavlovici Karamazov, este declanşatorul şi motivul pentru care nu am renunţat la roman: voiam să ştiu care este fratele ucigaş.

Probabil te întrebi de ce am pus romanul pe listă. Am devorat ultimele două sute de pagini, iar finalul m-a făcut să îmi schimb părerea. Trebuie să îmi fac curaj pentru un reread.