Studiu despre otravă (Cronicile din Ixia #1) · Maria V. Snyder

Legendele spun că este arma preferată a femeilor și semnătura lașilor. În funcție de intențiile și dorințele criminalului, seduce Moartea și înșală Viața. Poate să-și lase amprenta în sufletul victimei, să-i distrugă mintea și să-i păteze pielea, furându-i ultima răsuflare printr-un strigăt mut de durere. Poate să îți fie parteneră și confidentă, să-ți circule prin vene ore, zile, luni sau ani, în așteptarea unui antidot ce ar putea să-i elimine existența. Poate să fie o soluție păgână și un semn de slăbiciune, să-ți absoarbă durerea și să îți curme suferința. Otrava știe cum să își aleagă ucenicii și când să-i instruiască, însă Maria V. Snyder ne oferă puține indicii în Studiu despre otravă și ne testează loialitatea față de comandantul suprem din Ixia.

Procedează corect: dacă suntem spioni din Jungla Illiaisă, sitieni trădători sau magicieni cu rang de maestru? Puțin probabil, însă, pentru autoare, Yelena, Valek, Ari și Janco, cititorii reprezintă o enigmă imposibil de elucidat, aliați „pasageri” pe care îi pot pierde după primul capitol dacă nu le oferă un motiv suficient de convingător cât să rămână în Ixia și să uite de existența semnului de carte, mult prea dornic să se strecoare din nou între pagini.

Din păcate, otrava se strecoară în inima ta după prima vizită în biroul lui Valek, din momentul în care asculți mărturisirea unui criminal și buzele tale cunosc aroma înșelătoare a pulberii-de-fluturi. Îți strânge mâinile la spate și te obligă să privești scenele din închisoare, unde o tânără își pierde sufletul și își pătează mâinile cu sânge. Se strecoară la tine în odaie, furând chipul celui pe care-l urăști de moarte, un coșmar ce se îmbină cu realitatea, zi de zi, noapte de noapte, până simți înțepătura usturătoare a lacrimilor. Te însoțește în pădure, o umbră care te privește în timpul antrenamentelor, mult prea curioasă în privința ta: ce fel de cititor ești?

Eu iubesc conspirațiile și secretele, uneltirile de la curțile regale, trădările și loviturile de stat. Savurez confruntările și alianțele incerte, neîncrederea zugrăvită pe chipul rebelilor la apariția unui nou „prieten”, provocările viclene și poveștile de iubire care nu au nevoie de „artificii” din partea autorului ca să fie convingătoare, naturale și captivante. Și am o slăbiciune (cunoscută) pentru copertele din colecția Leda Edge și cărțile cu hărți.

Întotdeauna am fost fascinată de otrăvuri (nu te uita așa la mine!). Ierburi. Prafuri. Pastile. Mă enervez de fiecare dată când cineva le consideră o armă rușinoasă și degradantă. Otrăvurile sunt instabile, periculoase și inteligente. Da, ai citit bine. Inteligente. Dacă vrei să îți ștergi din timp urmele, să îndepărtezi orice urmă de suspiciune și să plănuiești un atac perfect (oricât de incredibil pare, otravă ≠ cadavru), ai nevoie de o strategie bine pusă la punct, un grad ridicat de finețe și de dexteritate, răbdare, un simț al observației bine dezvoltat, atenție distributivă și puțin noroc, mai ales dacă trebuie să improvizezi, iar oportunitatea de a acționa întârzie să apară.

Otrava nu este un joc lipsit de reguli. Nu strecori praful în paharul cu vin și aștepți apariția efectelor. Otrava (sau otrăvirea, dacă preferi) este o artă. În locul unui duel sângeros sau al unui război aparent nesfârșit, un asasin va curma o viață și va salva mii. Bineînțeles, există și excepții, motive egoiste, invidii și dorințe de răzbunare. Însă nu metoda este de vină, ci înfăptuitorul: otrava îți oferă foarte multe indicii despre dușman. Este o carte de vizită și un avantaj prețios, de cele mai multe ori ignorat, prin care se poate schimba ținta atacului. Problema? Trebuie să ai un antidot la îndemână sau un degustător-de-sacrificiu. Ce spui de Yelena Zaltana? Are un CV impresionant.

„- Așadar, ce să-i spun călăului? m-a întrebat Valek.

– Că nu sunt, nicidecum, o proastă.”

Militarii din Ixia au venit la putere în urmă cu cincisprezece ani. De la monarhie la guvernare militară, locuitorii celor opt regiuni trăiesc respectând un set de legi simple, austere și severe, adunate în Codul de bună purtare. Relațiile, alianțele și motivele nu mai contează. Toți sunt egali în fața legii, de la generalul ce își poartă cu mândrie uniforma, în culorile regiunii sale, până la comandantul suprem Ambrose, care nu este tiranul lipsită de milă și de judecată cu care ne-am obișnuit din alte serii YA.

Dacă monarhia a preferat să vadă femeile doar în slujbe de cameriste, ajutoare de bucătari sau neveste, acum au libertatea să aleagă: pot să opteze pentru vechile îndeletniciri sau să își îndeplinească un vis nesperat, să îmbrace cu mândrie uniforma și să câștige pe merit rangul de căpitan și să facă parte din cercul restrâns de sfătuitori al comandantului suprem.

Ambrose atribuie posturile ținând cont doar de aptitudinile și de inteligența candidatului, nu de sexul său; dacă vrei un motiv în plus ca să fii de partea lui, află că după preluarea puterii toți cetățenii au primit dreptul la educație (un privilegiu rezervat înainte doar claselor sociale înstărite). Fii sincer(ă): ți-a câștigat votul, nu-i așa?

Yelena Zaltana a fost condamnată la moarte pentru crimă. S-a pregătit pentru „ziua decisivă”, pentru momentul în care va simți funia în jurul gâtului și își va recâștiga libertatea. A așteptat Moartea, însă Valek, șeful serviciului de protecție și pază al comandantului suprem, conducătorul vastei rețele de spionaj din Ixia și cel mai iscusit asasin al celor opt regiuni, îi face o propunere greu de refuzat: să devină noul degustător al lui Ambrose.

„De ce să cred că sufletul ar dori să revină la mine, dacă propriul trup nu-mi aparținea încă? De acum era al comandantului suprem Ambrose și avea să fie folosit de acesta ca instrument de filtrare și testare a otrăvurilor. ”

Oferta, chiar dacă este tentantă și reprezintă ocazia Yelenei de a-și recâștiga sufletul, vine însoțită de amenințări, conspirații, trădări și numeroase primejdii. Fiecare degustare se transformă într-un joc: regulile se află pe parcurs, otrăvurile își schimbă gustul, iar urmările pot să fie fatale dacă Yelena nu are antidotul la îndemână și nu îl poate avertiza pe Valek de toxina ce amenință să-i fure suflul vieții.

Am savurat cu o plăcere vinovată capitolele în care acțiunea s-a desfășurat în biroul lui Valek: zeci de cărți, care ocupă fiecare spațiu disponibil, turnuri de volume ce amenință să se prăbușească dacă Yelena nu se strecoară suficient de repede printre ele, atrasă de statuete, de promisiuni și de privirea de gheață a mentorului său. Valek o învață cât de important este să depisteze sursa otrăvii și de ce este preferată de anumiți asasini. O învață cum să-i analizeze pe cei din jurul comandantului, să le cunoască obiceiurile și ticurile, să uite pentru o clipă de culoarea uniformelor și să observe chipurile ce îi întorc privirea în castel, căutând veriga slabă sau un potențial trădător.

Yelena a trecut printr-o experiență traumatizantă; nici măcar nu o mai recunoaște pe tânăra care îi susține privirea în oglindă. Abia se ține pe picioare. E mică și fragilă, la un pas să izbucnească în lacrimi. Lașă este cuvântul care îi scapă printre buze. Însă eu nu sunt de acord. Dacă în primele capitole am crezut că Yelena este un copil care trebuie să fie protejat de propria umbră, devine de nerecunoscut după câteva antrenamente cu Valek și gemenii fantastici (ajung imediat și la ei). Își găsește un scop și învață din nou să zâmbească. Cutreieră, greșește, urăște, suferă, plânge și iubește. Își depășește limitele și luptă pentru fiecare zi în care învinge Moartea, ne demonstrează că este curajoasă, loială și puternică, o flacără ce crește treptat, arzând totul în cale.

„Alegerea mea nu apărea în niciunul din scenariile lui Valek. Alegerea mea era să mă aflu într-un loc unde viața să nu-mi fie în pericol. Alegerea mea era să mă aflu acolo unde șeful meu să nu fie un asasin, iar o persoană necunoscută să se străduiască să-mi facă viața, oricum agitată, și mai complicată decât era. Alegerea mea era să îmi capăt libertatea.”

Singurul care poate să stingă focul pare să fie Valek, personajul care îți fură inima și te seduce printr-un zâmbet enigmatic și o promisiune înșelătoare. Uiți că este primejdios. Uiți că este un asasin protejat de mantia nopții și răsuflarea morții. Cum te distrage? Prin devotamentul cu care îl slujește pe comandant? Prin eficiența cu care știe și află tot, fără să fie influențat nici măcar de oamenii în care are încredere? Prin micul lui secret, ascuns în spatele unei uși închise, sau prin setea lui pentru cunoaștere, vizibilă în cărțile ce îi țin companie la ceas de seară?

Îmi plac legăturile slow burn, când încrederea este câștigată și atracția apare pe parcurs. Dacă lecțiile dintre Yelena și Valek sunt clădite pe o minciună și pe o amenințare, evenimentele de la castel le testează alianța și îi pune în situații în care nu au de ales și trebuie să aibă încredere unul în celălalt. Valek s-a aflat lângă Yelena din prima zi: a văzut-o murdară și la un pas de moarte, slăbită și învinsă. I-a amânat sentința la moarte, însă ce se va întâmpla când Yelena nu va simți sau recunoaște otrava? Cât de mult l-ar afecta pierderea ei? E aproape imposibil să surprinzi o urmă de emoție pe chipul asasinului, nevoit să o testeze aparent la nesfârșit pe ucenica sa, cu o furie ținută (uneori) cu greu sub control.

Oh, I ship them. I ship them bad. Valek are o influență atât de „bună” asupra ei, mai ales când recunoaște că Yelena a devenit o oportunistă vicleană. Ha! Ucenicul știe să își surprindă maestrul.

„Interacțiunile mele cu Valek semănau cu mersul pe sârmă. Într-un moment, eram încrezătoare și echilibrată, în următorul, nesigură și instabilă.”

Personajele secundare au un set limitat de calități și defecte. Sunt mereu în umbră, obstacole sau avantaje, slab dezvoltate de autoare, de parcă nu era sigură cât de vast urma să le fie rolul și nu a vrut să le ofere oportunitatea să fie mai mult decât literary tropes (cu o singură excepție). Însă, cum Studiu despre otravă este primul volum al seriei Cronicile din Ixia, mă aștept ca anumite personaje să primească un background și un fir narativ mai complex în următoarele romane (din păcate, în volumul doi apar și foarte multe personaje noi – chiar și așa, nu îmi pierd speranța).

Ți-am pomenit mai devreme de gemenii fantastici: Ari și Janco trebuie să fie protejați de fane înfocate, ca mine, care visează la un spin-off în care lumina reflectoarelor îi are pe ei în vizor. Cum Valek este serios, puțin arogant și imposibil de învins, iar Yelena devine relaxată doar când gustă prea mult coniac (ops!), Ari și Janco sunt sarea și piperul, un duo incredibil de amuzant și cei mai buni prieteni pe care și i-ar putea dori o fată. Mă trezeam zâmbind când o ajutau pe Yelena să se antreneze, când îi explicau cum să își transforme defectele în avantaje și o împiedicau să își piardă încrederea după șocul unui eșec. Janco este amicul năstrușnic și iubește provocările, în timp ce Ari este fratele cel mare, impulsiv și mereu alături de Yelena, umărul pe care poate să plângă și sacul ei preferat de box.

În ceea ce privește worldbuilding-ul, am aruncat o privire scurtă în spatele cortinei. Nu am să îți spun sub ce formă apare magia și cât este de periculoasă, însă totul are o explicație și se pare că vom avea un fantasy în care logica nu este exclusă și regulile se aplică până și celor speciali, stigmatizați și vânați în Ixia, dar apreciați și admirați în Sitia.

Ce urmează după Studiu despre otravă? Studiu despre magie, bineînțeles. Abia aștept să mă antrenez din nou cu Ari și Janco, să călătoresc în Sitia și să devin maestru magician, să înlocuiesc, doar pentru o perioadă, otrava cu magia, departe de codurile și uneltirile generalilor, visând la bucăți apetisante de criollo, tentații dulci și misterioase, pe care comandantul suprem le împarte cu greu. Oh, să nu uit: deja îmi e dor de Valek.