Fragment în avanpremieră: Toate trecuturile noastre, de Cristin Terrill

Cristin Terrill, autoarea bestsellerului Dispariția lui Daniel Tate, revine în aprilie la Leda Edge cu romanul său de debut, Toate trecuturile noastre (traducere de Andra Elena Agafiței).

 

Tu ce ai face?

Întemnițată în inima unei baze militare secrete, Em nu are nimic de care sa se agațe, în afară de vocea băiatului din celula alăturată și o listă cu instrucțiuni găsită într-o gură de scurgere. Deși nu a mai văzut niciodată bucata aceea de hârtie, Em e sigură de un lucru: scrisul îi aparține. Ce e și mai înspăimântător e că tânăra a încercat tot ce i-a stat în putință ca să împiedice construirea unei mașini a timpului care va distruge lumea.

Marina a fost îndrăgostită dintotdeauna de cel mai bun prieten al ei, James, un mic geniu care speră să poată controla timpul. Când în sfârșit băiatul o observă și pare dornic să dea o șansă poveștii lor, un eveniment cumplit le năruie toate speranțele. Marina însă nu renunță și e hotărâtă să îl protejeze pe James, chiar dacă adevărurile descoperite îi vor frânge inima și îi vor răpi inocența.

Din nefericire, Em și Marina sunt prinse într-o cursă contracronometru pe care doar una din ele o poate câștiga.

„O călătorie în timp reușită […]. Relațiile puternice dintre personaje și intriga bine strunită fac din Terrill o autoare care merită urmărită.” — Kirkus Reviews

 

Fragment


Capitolul I

Mă holbez la gura de scurgere din centrul podelei de beton.

A fost primul lucru pe care l‑am văzut când m‑au încuiat în celula asta, iar de atunci nu prea m‑am uitat în altă parte. La început, am fost pur și simplu îndărătnică, târșâindu‑mi picioarele în papucii subțiri de închisoare pe care mi i‑au dat, așa că au fost siliți să mă târască pe hol de ambele brațe.

Dar când am văzut scurgerea, am început să țip.

A crescut în câmpul meu vizual până ce a dominat micuța celulă gri, iar eu i‑am lovit cu picioarele pe bărbații care mă țineau, încercând să îmi eliberez brațele din strânsoarea lor de fier. Mi-am imaginat cele mai îngrozitoare scenarii privind motivul pentru care ar fi avut nevoie de o scurgere în podea. Ororile pe care mi le‑am închipuit, oricare ar fi fost, nu s‑au petrecut – cel puțin nu încă –, dar scurgerea tot îmi apare în gânduri.

Pentru mine, este ca o stea polară care‑mi atrage atenția de nenumărate ori. Chiar și acum, stau întinsă pe o parte pe patul îngust și lipit de perete și mă holbez la chestia asta ca și când tot aș mai avea ceva de învățat despre ea.

Este lată de paisprezece centimetri, are treizeci și două de găurele și o urmă de mărimea unei monede de cinci cenți chiar lângă centru.

— Ce faci?

Vocea familiară abia se aude prin gura de încălzire.

— Coc o prăjitură.

El râde, iar sunetul mă face să zâmbesc. Sunt puțin surprinsă că mușchii mei încă își aduc aminte cum să execute mișcarea asta.

— Iar te holbezi la scurgere?

Nu spun nimic.

— Em, te rog! zice el. Nu vei face decât să o iei razna.

Dar eu mă gândesc la altceva.

Azi, în sfârșit, voi descoperi toate secretele scurgerii.

După un timp, aud pașii unui gardian care se apropie. E greu să măsori timpul aici, fără ceasuri, ferestre sau orice altă activitate care să întrerupă curgerea secundelor. Tot ce am ca să măsor trecerea timpului sunt conversațiile mele cu băiatul din celula alăturată și ritmul în care mi se face foame. Stomacul îmi chiorăie când aud sunetul cizmelor pe ciment de parcă bocăneala lor ar fi un clopot pentru unul dintre câinii lui Pavlov.

Trebuie să fie ora prânzului.

Ușa grea de metal se deschide suficient, încât să îl dezvăluie pe Kessler, gardianul al cărui chip seamănă cu un foc mocnit. Majoritatea gardienilor sunt indiferenți în ce mă privește, dar el chiar mă urăște. Presupun că îi displace să stea după mine, să‑mi aducă mâncarea și hainele de schimb albastre, curate, pe care mi le‑au dat să le port. Asta mă face să zâmbesc.

Dacă ar ști măcar cu ce eram obișnuită înainte ca lumea să se fi prăbușit în jurul nostru ca o casă mâncată din interior de putregai!

Kessler îmi întinde tava cu prânzul, iar eu mă mișc repede, ca să i‑o înșfac din mâini. Când nu sunt destul de rapidă, îi dă drumul pe podea cu un zăngănit, aruncând bucățile de mâncare în toate direcțiile. Ofensa de a mă lupta pentru orice îmi oferă Kessler îmi arde intestinele, dar, pentru prima dată, sunt nerăbdătoare să mănânc. Deși nu datorită mâncării apoase și maro din tavă, bineînțeles, ci a tacâmurilor care o însoțesc. Kessler îmi aruncă un rânjet disprețuitor și închide din nou ușa celulei. Imediat ce pleacă, apuc lingura și furculița din tavă și încep să le examinez.

Nu am cuțit; niciodată nu e unul. Nu e nevoie să tai carnea moale și, probabil, ei se tem că aș pune la cale o evadare îndrăzneață cu tacâmul tocit din plastic, agitându‑l spre bărbații cu mitraliere din fața celulei mele.

Las tava într‑o parte și mă așez cu picioarele încrucișate lângă scurgere. Încerc mai întâi furculița, apăsând dinții de unul dintre șuruburile care țin fixat grătarul. Așa cum bănuiam, sunt prea groși ca să încapă în șanțuri, așa că o arunc. Aceasta alunecă pe beton și se oprește lângă tavă.

Singura mea speranță este lingura. Apăs partea bombată de același șurub, iar de data asta, se prinde o muchie. Îmi țin respirația, ca și când orice schimbare a presiunii aerului din cameră ar putea anula lucrurile, și apăs din nou, încercând să folosesc ustensila pentru a desface șurubul, care alunecă. Încerc din nou de șase ori, dar e inutil; lingura continuă să alunece de pe tija metalică și nu fac decât să o mișc în aer. Curbura lingurii este prea mare ca să încapă în nișa dreaptă a capului șurubului și aproape o arunc în perete de frustrare.

Mă opresc cu mâna ridicată în aer.

Respir.

Gândește!

Coada lingurii este mult prea groasă ca să încapă în crestătură, iar baza este prea lată, dar…

Ating cu palma betonul aspru al podelei, pe care îl simt înțepător și rece. Ar putea funcționa. Când Kessler revine după tavă, îl aștept. Am stomacul gol și mă doare, dar nu m‑am atins de mâncare. Îmi trebuie toată tava de lături intactă.

Kessler deschide ușa și, imediat ce spațiul este suficient de mare, arunc tava prin el.

— Mâncarea asta e de-a dreptul dezgustătoare! strig eu. Nu suntem animale!

Kessler se ferește, iar tava zboară în peretele din spatele lui cu un pocnet. El tresare și înjură când bucăți de mâncare maro și verde îl stropesc pe față și pe uniformă.

Îmi reprim un zâmbet șiret pentru o jumătate de secundă înainte să ridice mâna și să mă lovească peste față. Mă prăbușesc pe podea, lăcrimând din cauza loviturii.

— Cățea nebună! spune Kessler în timp ce închide ușa.

Pot doar să sper că va fi atât de furios din cauză că trebuie să strângă mizeria, încât nu va observa lingura lipsă.

Aștept cât pot de mult numai ca să fiu sigură. O oră, poate două?

Apoi scot lingura din locul în care am ascuns‑o sub salteaua subțire de spumă. Îi rup capul și rămâne cu o muchie ascuțită pe care o măsor cu degetele, comparând‑o cu șanțul șurubului. Mă grăbesc spre zid și îmi apropii fața de gura de încălzire.

— Hei, ești acolo?

Aud scârțâitul chinuit al arcurilor ruginite când Finn coboară din pat.

— Tocmai ieșeam afară. Norocul tău că m‑ai prins!

Apăs cu degetele gratiile reci ale gurii de aerisire. Câteodată îmi este greu să cred că ne separă doar treizeci de centimetri de beton. El pare atât de departe! Oare atinge vreodată partea lui de perete și se gândește cu drag la mine?

— Ai vrea să cânți? îl întreb.

— Să cânt?

— Te rog!

— Mm, bine.

Amuzat, dar dornic. Finn niciodată nu spune nu.

— Preferi ceva anume?

— Alege ce vrei tu!

Începe să cânte o melodie care pare să aibă legătură cu biserica. Un imn, poate. Nu am știut decât după ce a început totul – după ce am plecat, tot ce‑avea legătură cu vechile noastre vieți a rămas în urmă, ca gazele de eșapament ale camionului care ne scotea fraudulos din oraș  –, dar Finn mergea la biserică în fiecare săptămână împreună cu mama lui și chiar îi plăcea.

Atunci am fost șocată să aflu, deși acum nu‑mi amintesc de ce. Poate pentru că religia nu a făcut niciodată parte din viața mea sau pentru că ideea de rugăciune, biserică și predici părea atât de îndepărtată de Finn pe care îl cunoșteam atunci. Finn pe care credeam că îl cunoșteam atunci.

Are o voce bună, de tenor, cu o textură ca a bumbacului rece pe piele. Nu ai fi presupus‑o, uitându‑te la el. Sau, nu știu, poate că ai fi făcut‑o. Nu l‑am văzut pe Finn de câteva luni. Poate că nu arată așa cum mi‑l amintesc. Cu vocea lui Finn răsunând între zidurile gri ale celulei până ce umple fiecare crăpătură și fiecare fisură, apăs muchia ascuțită a lingurii rupte pe beton. O târâi înainte și înapoi pe suprafața aspră, pilind încet plasticul. Mă mișc tot mai repede, scârțâitul lingurii pe podea amestecându‑se în urechile mele cu vocea lui Finn. În ciuda frigului din celulă, fruntea îmi transpiră din cauza efortului. Mă opresc și verific lățimea lingurii pe șurub. Nu este încă destul de subțire, dar se apropie.

Mă întorc la pilit, apucând lingura atât de strâns, încât mâna începe să mă doară. Va funcționa; sunt sigură de asta. Finn se oprește din cântat, dar abia dacă observ, atât sunt de concentrată la sarcina mea.

— Em, ce faci?

— Va funcționa, șoptesc ca pentru mine.

— Ce?

Verific din nou lingura, iar de data asta, muchia șlefuită se potrivește perfect în fanta șurubului. O bag înăuntru și simt cum mi se înfierbântă sângele. O voce slabă și monotonă din mintea mea mă întreabă de ce îmi pasă atât de mult de scurgerea asta stupidă, dar abia o aud în vuietul gândurilor, ca un toboșar care conduce soldații în război. Încep să răsucesc lingura, dar șurubul nu se clintește, ținut în loc de anii de murdărie, rugină și Dumnezeu mai știe ce. Răsucesc mai puternic, încercând să îl forțez să se miște, până ce plasticul scârțâie și amenință să se rupă.

— Haide, la naiba!

Apuc lingura chiar de la bază, cât de aproape de șurub îmi permit degetele, și răsucesc. Cu un scârțâit, șurubul începe să se miște. Eu râd, mici pufăituri de aer care par străine, dar minunate pe buzele mele. Când șurubul cedează, le atac pe următoarele, apucându‑le cu unghiile până ce îmi sângerează când lingura nu lucrează destul de repede și, în cele din urmă, trag de grilaj când doar câteva filete ale ultimului șurub îl țin fixat.

Acesta îmi sare în mână, devenind brusc doar o bucată subțire de metal, iar eu îi dau drumul cu un zăngănit.

— Em, ce se întâmplă?

Finn pare nerăbdător acum, dar nu am timp să‑mi pese.

Scurgerea este deschisă, în sfârșit. Vâr mâna înăuntru, partea rațională din creierul meu spunându‑mi că nu voi găsi nimic acolo în afară de o țeavă rece, dar ceva mai profund, instinctiv, îmi șoptește… ce?

Scopul?

Destinul?

Unul dintre celelalte lucruri mărețe în care am încetat să cred în urmă cu ani buni?

Acel ceva nu este surprins când apuc un obiect ascuns în scurgere. Corpul mi se încordează când ceva frenetic și vesel erupe în mine, ca și când mușchii mei ar ști cum să oprească explozia.

Eliberez obiectul, scoțându‑l în lumină, și îl fixez cu privirea.

Este o pungă din plastic pentru congelator, veche și împestrițată cu semnele apei dure și ale mucegaiului. Un obiect atât de banal – care invocă amintiri despre sandviciurile cu unt de arahide pe care le găseam ascunse în rucsacul meu de sport –, pare exagerat de nepotrivit în minuscula mea celulă de închisoare.

Înăuntru este o singură coală de hârtie, albă cu dungi albastre, așa cum foloseam la școală, cu o margine încrețită care arată că a fost ruptă dintr‑un caiet. Deschid punga cu degetele tremurânde, brusc speriată. Am știut că este ceva important legat de gura aceea de scurgere din clipa în care am văzut‑o.

Nu este normal. Nimic în legătură cu asta nu poate fi bun. Scot foaia de hârtie și mă uit bine la ea pentru prima dată. Camera se golește de aerul din jurul meu. Încerc să inspir și descopăr că nu pot, ca și când tot aerul ar fi dispărut.

Pagina este acoperită aproape în totalitate cu scris. Unele rânduri, cu cerneală, altele, cu creionul, rândurile de deasupra fiind atât de șterse de timp, încât sunt greu de citit, iar cele de jos părând aproape noi. Fiecare propoziție în afară de una, chiar de jos, este tăiată cu o linie subțire și frumoasă.

Este un nume în partea de sus a paginii, scris cu litere mari familiare, iar rândul de jos este gros și întunecat, cuvintele fiind încrustate parcă în hârtie, ca și când persoana care le‑a scris ar fi apăsat puternic pe creion.

Acea persoană eram eu.

Nu am mai văzut niciodată bucata asta de hârtie, dar scrisul de mână este cu siguranță al meu: e‑urile sunt cursive, pe când toate celelalte litere sunt de tipar, k‑ul este înclinat și a‑ul, prea subțire. O parte fundamentală din mine îl recunoaște, ca un telefon care sună în altă cameră.

Încep să tremur. În momentul și în locul ăsta, o scrisoare pe care nu‑mi amintesc să o fi scris înseamnă ceva anume. Dar ultimul rând este cel care mă face să mă grăbesc spre toaleta din colțul celulei.

Trebuie să îl ucizi.

Împrăștiată, dar creativă, cu nasul în cărți și mereu pe fugă. Încăpățânată și cu un doctorat în Sarcasm. Dușmanul declarat al somnului. Cinefilă de mică, cu căștile în urechi oriunde merge, imaginația o îndeamnă să viseze în cele mai (ne)potrivite momente.

Umanii · Matt Haig – „Mereu-ul este compus din acum-uri.”

„Mereu-ul este compus din acum-uri.” O carte care te face să râzi și să plângi, în același timp, este atât un dar, cât și un blestem. Te lași distras de glume, de situațiile amuzante, presărate cu replici acide sau cu numeroase aluzii sexuale, până când protagonistul se întoarce împotriva ta și te întâmpină cu o palmă „usturătoare”. Atunci, râsul devine o povară, iar acțiunile sale nu mai au darul...[Read More]

Celebrul scriitor norvegian Jo Nesbø vine în România!

Celebrul scriitor norvegian Jo Nesbø se va afla în România la începutul lunii mai. Autorul seriei crime Harry Hole se va întâlni cu publicul din București marți, 7 mai, de la ora 19.00, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu. Alături de Jo Nesbø se vor afla scriitorii George Arion și Michael Haulică. Moderatorul evenimentului va fi Magdalena Mărculescu, director editorial TREI. Două zile mai târziu,...[Read More]

Ultima casă de pe strada Needless · Catriona Ward

Pe o stradă întunecată, aflată la câteva minute distanță de o pădure la fel de tenebroasă, locuiește Ted. Când nu-și înregistrează rețetele ciudate sau nu se gândește cum să-și răsfețe fiica, adesea irascibilă și plină de un venin greu de înțeles, se duce la omul-gândac, se întreabă dacă pisica lui este homosexuală (cuvintele lui, nu ale mele) și îi privește cu neîncredere pe vecini, conșient de z...[Read More]

Vegetariana · Han Kang – „Nimeni nu mă poate face să respir.”

„- Nimeni nu mă poate înțelege… nici doctorul, nici asistentele… toți sunt la fel. Nici măcar nu încearcă să mă înțeleagă. Îmi dau medicamente cu forța, îmi fac injecții… Yeong-hye vorbea rar, cu voce joasă, dar fermă. – Ascultă, Yeong-hye! Toate astea se petrec pentru că ne e frică că o să mori! A țipat In-hye, pierzându-și calmul. Yeong-hye a întors capul, privind-o absen...[Read More]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

*

Lost Password

Powered by watch naruto shippuden watch one piece watch one punch man online

Download by Wordpress Nulled Themes Keepvid youtube downloader