Ultimul cadru, de S. J. Watson
S. J. Watson, autorul bestsellerului Înainte să adorm, se întoarce în colecția Fiction Connection a Grupului Editorial Trei cu Ultimul cadru, un thriller psihologic palpitant, în care explorează temele memoriei și identității. Traducere și note de Mihaela Apetrei.
Au încercat să ascundă adevărul.
Dar camera video nu minte niciodată…
Blackwood Bay este un sătuc din nordul Angliei, despre care lumea nu știe decât că, acum câteva secole, era teritoriul traficanților. Dispariția a două fete, cu doar câțiva ani în urmă, a adus o faimă nedorită acestei așezări.Trimisă să facă un documentar la Blackwood Bay, Alex, o tânără producătoare TV promițătoare, le propune localnicilor să-și filmeze propriile povești. Însă cazul celor două fete dispărute devine obsedant pentru Alex și o determină să înceapă un fel de anchetă personală.
Pe măsură ce află mai multe despre sat și cele petrecute acolo, proiectul la care lucrează amenință să intre în conflict cu propriul ei trecut.
„Watson surprinde perfect atmosfera adormită de orășel de provincie, arătând în același timp cum se poate ascunde la vedere stricăciunea.” – Publishers Weekly
„Acest thriller plănuit cu abilitate este profund impregnat de mister.” – Kirkus Reviews
„Watson strânge cu dexteritate la un loc firele poveștii, pentru a concepe o călătorie tulburătoare către un adevăr șocant.” – The Observer
„Înspăimântătoare și încărcată de suspans și amenințări, cartea duce cititorul într-o comunitate care are mai mult decât suficiente secrete de ascuns.” – Daily Mail
FRAGMENT
Nu trebuie să adorm. Ştiu asta, e foarte clar. Aţi auzit şi voi poveştile. Oamenii ajung să fie prinşi în capcană şi până la urmă renunţă să mai încerce să scape. Cad pradă epuizării şi închid ochii. Corpul nu le mai funcţionează. Iar ei mor.
Dar ce să fac să rămân trează? Asta e întrebarea care mi se învârteşte încontinuu în minte şi nu vrea să plece.
Abia urcasem dealul când s‑a întâmplat. Chestia aia moartă zăcea în drum, golită de culoare şi complet nemişcată şi, chiar în momentul în care am observat‑o, mi‑am dat seama că n‑am nicio şansă s‑o ocolesc. Era prea târziu să mai fac altceva decât să‑mi proptesc piciorul pe frână şi să sper să fie bine.
Maşina a derapat. M‑am văzut pe mine însămi aşa cum m‑ar fi văzut un observator, cineva care ar fi filmat incidentul pentru posteritate. Mă întrebam dacă o să scap cu viaţă din păţania asta. Mi‑am imaginat vehiculul răsucindu‑se încet într‑o piruetă de balet, înainte de a plonja cu un scrâşnet sălbatic în zidul scund de piatră. Am văzut tabla făcută armonică, apoi momentul de încremenire deplină şi linişte absolută, înainte ca dinăuntru să ţâşnească o minge de foc luminând scena.
Iau foc. Infernul îmi înghite carnea înroşită, apoi întunericul răcoros şi dulce mă invadează. Ştiu că, atunci când mă vor găsi, trupul o să‑mi fie chircit, de nerecunoscut. Va trebui să descopere cine sunt, căutând indicii — fişe dentare, poate, sau numărul de la şasiul maşinii —, dar chiar şi atunci se vor întreba pe cine să anunţe. Fiindcă nu prea au pe cine. O colegă de apartament pe care abia dacă o cunosc. Un fost iubit căruia mă îndoiesc că i‑ar păsa.
Şi probabil Dan, cu toate că interesul lui va fi strict profesional. Dacă ziarele preiau ştirea, o să le spună că e mare păcat. O adevărată tragedie. O carieră promiţătoare, o persoană alături de care era minunat să lucrezi, următorul ei film se prefigura să fie cu totul ieşit din comun, prea tânără să plece dintre noi. Bla, bla, bla.
Oricum, ceva de genul ăsta. Ziarele ar scrie povestea şi ar trânti‑o în pagina 7, cât timp nu se iveşte ceva mai interesant. Nu merit mai mult de‑atât.
Bineînţeles, lucrurile nu s‑au întâmplat aşa. Maşina s‑a răsucit un sfert de cerc şi s‑a răsturnat violent într‑un şanţ puţin adânc de la marginea drumului. Centura de siguranţă a muşcat din umăr şi bordul s‑a năpustit spre mine, apoi m‑am izbit cu capul de volan şi dinţii mi‑au clănţănit în gură, dureros. Totul în jur s‑a întunecat şi timp de o secundă sau două am auzit un ţiuit ciudat, foarte ascuţit. Când am deschis ochii, vedeam dublu. Rahat, mi‑am zis, o comoţie e ultimul lucru de care am nevoie acum.
Însă o clipă mai târziu, totul s‑a limpezit şi am reuşit să mă adun. Farurile muriseră şi, cu toate că motorul a repornit după o vreme, scotea un zgomot straniu, hârâit, însoţit de mirosul înţepător de cauciuc ars. Roţile se învârteau în gol.
Am renunţat şi am oprit motorul. M‑a copleşit liniştea; mlaştina m‑a înghiţit cu totul. Cabina maşinii părea strâmtă şi lipsită de aer, aşa că a trebuit să mă chinui să respir.
De ce aici? Cel mai apropiat oraş este la mulţi kilometri în spate; următorul, spre care mă îndreptam, la mulţi kilometri în faţă. De cel puţin o jumătate de oră n‑am mai văzut pe nimeni trecând pe drum şi ştiu sigur că telefonul nu are semnal în zona asta.
Am încercat să văd partea bună. Nu eram rănită. Ameţită, dar în viaţă. Am strâns volanul până mi s‑au albit nodurile degetelor; pielea îmi ardea de la frisoane. Trebuia să fac ceva. Nu puteam merge tot drumul pe jos, dar nici nu puteam rămâne acolo la nesfârşit. Şi orice ar fi fost lucrul ăla care mă scosese învârtindu‑mă de pe drum, se afla încă acolo.
Camera mea de filmat era pe scaunul pasagerului şi m‑am întins instinctiv după ea; până la urmă, sunt aici ca să fac un film. M‑am îmbărbătat şi am deschis uşa. Aerul de afară mirosea a putred, atârna greu de miasmele descompunerii. Stomacul mi s‑a revoltat, dar l‑am ignorat. Simţisem mirosuri şi mai pestilenţiale sau cel puţin la fel de rele. Când am făcut primul meu film, de exemplu. Iarna neagră. Acolo, pe stradă, am dormit în gunoaie, am trăit în miezul duhorii de mâncare râncedă, de răni deschise şi bube purulente, de haine purtate atât de mult, încât se topiseră în pielea putregăită pe care ar fi trebuit s‑o acopere. Pe lângă mirosurile alea, cel de acum nici nu conta, era doar un animal mort sângerând în zăpada alburie.
Cu toate astea, n‑am pierdut vremea. Am pornit camera şi am început să filmez. M‑am liniştit imediat; acum aveam un scop. În mine şi‑a făcut loc o detaşare bizară, una cu care eram obişnuită şi pe care o am observat‑o pentru prima dată când am trăit cu fetele pe străzi, filmându‑le pentru Iarna neagră. Devin pasivă şi invizibilă. Pot apropia şi îndepărta cadrul, dar deciziile mele sunt artistice, creative. Nu fac decât să înregistrez, nu particip la poveste. Nici măcar nu sunt acolo.
Era o oaie, cu lâna încâlcită şi murdară. Ceva întunecat şi gelatinos — trebuie să fie sânge, cu toate că în lumina obscură pare petrol — i‑a năclăit partea de sus a trupului. M‑am ghemuit şi am prins‑o în cadru, cu linia subţire a orizontului sclipind în fundal şi stelele lucind pe cer. Din unghiul ăsta vedeam că are gâtul sucit şi faţa înnegrită. De pe buzele răsucite în afară curgea salivă roz, însângerând stratul de gheaţă; ochii îi erau bile lucioase de sticlă. Tremurând, am plimbat camera spre partea de jos a corpului bietei creaturi, spre sursa duhorii mocirloase: trupul avea o tăietură într‑o parte, pe unde intestinele se revărsau afară, închise la culoare, aburinde. Trebuie să fi fost moartă când am lovit‑o, dar m‑am întrebat timid dacă nu cumva eu am despicat‑o, eu, care asistam acum la finala şi oribila ei umilire.
Am continuat să filmez, dar în sistemul meu defensiv apăruseră breşe. M‑am trezit din nou în mijlocul evenimentelor. Maşina era avariată, şoseaua acoperită cu gheaţă şi ştiam că în curând drumul va deveni impracticabil. Mâinile îmi amorţiseră, la fel şi urechile, şi stăteam aplecată deasupra unui hoit, un cadavru sângerând, dezgustător. Eram singură. Am oprit camera. Aveam nevoie de ajutor, ştiam asta, dar de la cine să‑l cer?
N‑am stat pe gânduri. Am lăsat bagajul în maşină. Avansam mult mai greu decât crezusem. Stratul de zăpadă nu era adânc, dar sub neaua proaspăt căzută se afla o pătură îngheţată şi dură, aşa încât în doar câţiva metri aproape că am căzut de două ori.
„Rahat“, am bombănit în şoaptă, iar o secundă mai târziu mi‑am răsucit glezna; o durere ascuţită m‑a înjunghiat în picior şi m‑am poticnit pentru a treia oară, numai că de data asta am aterizat pe zăpada udă. Mi‑am dat seama imediat că nu mi‑am rupt nimic, dar şi că trebuie să mă dau bătută. N‑aveam încotro, trebuia să aştept să apară o soluţie. Am şchiopătat înapoi spre maşină.
Asta se întâmpla în urmă cu un ceas, poate două. Greu de zis. Temperatura a scăzut şi mai mult; respiraţia îmi abureşte în aer, apoi dispare. Maşina pare să se fi micşorat, cuprinzându‑mă din toate părţile, dar este prea frig ca să las geamul. Mă uit spre stele. Caut cu privirea steaua Betelgeuse, centura Orionului, pe mândra Venus. Fac nişte jurăminte. Lasă‑mă să scap de aici şi promit că fac stânga‑mprejur şi mă îndrept direct spre Londra. S‑o ia dracu’ de televiziune, să‑l ia dracu’ şi pe Dan, să‑l ia dracu’ de film.
Însă habar n‑am cu cine negociez. Nu cu Dumnezeu. Chiar dacă există, m‑a abandonat în urmă cu multă vreme. Şi, în orice caz, nu primesc niciun răspuns în afară de vuietul sinistru al vântului pe deasupra mlaştinilor. Zăpada cade tăcută, nici măcar nu se mai topeşte pe parbriz. Îmi clănţăne dinţii. În retrovizoare se zăreşte venind o maşină, dar nu opreşte; probabil a fost doar în imaginaţia mea. Mă întreb cum o să arăt când mă vor găsi. Cu buzele îngheţate, cu ace de gheaţă în păr şi faţa acoperită de muci congelaţi, însă ţinând strâns camera în braţe, de parcă ar fi singurul lucru care contează. A murit pentru arta ei, se va spune. Ha, ha, ha. Capul îmi cade în piept şi încep să alunec în întuneric, în vidul blând şi negru.
Îmi revin în simţiri exact la timp. Nu, îmi spun. N‑am trecut prin tot ce‑am trecut, n‑am obţinut tot ce‑am obţinut doar ca să mor pe‑aici. Şi în orice caz, asta nu e nici zonă de război şi nici sălbăticia din Alaska, cu 40 de grade sub zero. Ăsta e nordul Angliei. Nu departe de locul ăsta o să găseşti adolescenţi stând la coadă pe la intrările cluburilor de noapte, fete care nu poartă decât un machiaj, o fustă scurtă, tocuri şi un maiou până sub sâni. Băieţii sunt mai norocoşi, cu tricou şi blugi, dar nu mai mult de‑atât. Aproape că îi văd, s‑ar putea să fi fost şi eu cândva alături de ei, tremurând nu de frig, ci de emoţia nopţii care abia începea. Dornică de o băutură şi un dans, de râsete şi lumini, de mirosul greţos de dulce al gheţii carbonice şi al cărnii calde, strivite în haine. Ţigări, vodcă. Pilule şi prafuri.
Nu. N‑o să mor degerată. Nu trebuie decât să rămân trează, asta e tot. Îmi înfig atât de tare unghiile în palme, încât e posibil să‑mi fi dat sângele, când, dintr‑odată, văd lumină în oglinda retrovizoare.
La început îmi spun că imaginaţia îmi joacă din nou feste, însă când mă uit peste umăr îmi dau seama că am văzut bine. Se zăresc nişte faruri luminând de peste deal. Salvarea mea. Pentru o clipă mă gândesc că poate negocierea a funcţionat, dar când văd vehiculul în sine, îmi spun să las naibii tâmpeniile. E o coincidenţă, nimic mai mult.
Maşina se apropie cu prudenţă pe şoseaua înşelătoare, dar nu încetineşte. Îmi dau seama aproape în ultimul moment că maşina mea zace în întuneric, pe jumătate ieşită de pe drum, uşor de ratat. Trebuie să mă mişc. Trebuie să ies. Ar fi o ironie ca omul ăsta, oricine ar fi el, să facă acelaşi accident şi să sfârşească alunecând pe aceeaşi traiectorie, eşuând în acelaşi şanţ. Trebuie să i‑l semnalizez.
Iau telefonul de pe bord şi deschid uşa. Frigul aduce un val de energie şi reuşesc să mă ţin pe picioare. Strig şi fac semne cu mâna, fluturând telefonul cu ecranul luminat, iar de data asta am noroc. Maşina încetineşte, se opreşte şi din ea coboară o siluetă înaltă. Îmi zboară gândul la femeile pe care le‑am filmat pe străzi, la maşinile ciudate ce trăgeau pe dreapta, în întuneric, şi la feţele misterioase dinăuntru, care poate voiau, poate nu, să le facă rău.
Ei bine, mă gândesc când îl văd apropiindu‑se, numai să încerce.
— Tu, de colo, eşti bine?
Are vocea estompată de vânt, dar prietenoasă. Cu toate că nu‑i pot vedea încă faţa, umerii îmi coboară cu uşurare.
— Eu doar… nu prea.
Îmi clănţăn dinţii şi dau din cap în direcţia maşinii.
— Poţi să‑mi dai o mână de ajutor?
Se apropie şi intră în raza propriilor faruri.
— S‑a defectat?
Are cam 30 de ani, cred, şi este înalt — foarte înalt, în mod sigur are mai mult de 1,80 — şi zvelt. Poartă ochelari cu rame pătrate şi groase, are chipul prelung şi trăsăturile ascuţite. Zâmbetul lui, deşi cald, pare întru câtva bănuitor. E clădit la fel ca Aidan — prietenul meu de acum ceva timp, de dinainte — şi are şi aceeaşi stângăcie. Îmi amintesc cum mă făcea Aidan să râd şi încep să mă relaxez. Pare destul de nevinovat, cu toate că ştiu şi eu, la fel ca toată lumea, cât de înşelătoare pot fi aparenţele. Măcar atât am învăţat şi eu din acele prime luni petrecute în Londra.
— Am ieşit de pe şosea, îi spun. Am dat peste o oaie…
Se uită dincolo de mine, spre locul unde zace creatura în mijlocul drumului, o formă neagră pe gheaţă, abia zărită în întuneric.
— Tu ai lovit‑o?
Mă uit înapoi. Capul îi este răsucit spre noi. Holbându‑se. Acuzând. Spunând tu ai făcut‑o.
— Nu. Era deja moartă. N‑am văzut‑o.
Oare mă crede? Nu‑mi dau seama, dar, oricum ar fi, îmi întinde mâna.
— Vrei să te ajut? mă întreabă. Mă cheamă Gavin.
Tu · Caroline Kepnes – „Nu poți salva pe cineva care nu vrea să fie salvat.”
„Vreau să fiu mai atentă cu vorbele mele şi să spun doar ce vreau să spun. Să tai ce nu e necesar.” Folosim cuvântul „obsesie” mult prea uşor, mult prea des. Suntem obsedaţi de filme, cărţi şi seriale, de personaje fictive şi de actori, de melodia pe care o avem setată atât ca alarmă, cât şi ca ton de apel, de prăjitura cu ciocolată cumpărată aproape zilnic de la cofetăria din colţ, de zecile de ...[Read More]