Fragment în avanpremieră: Urmașii de Sânge și Os, de Tomi Adeyemi

Urmașii de Sânge și Os, primul volum dintr-o trilogie fantasy YA cu influență vest-africană, despre o fată care trebuie să lupte împotriva prigoanei unui rege ca să readucă poporului ei magia, urmează să apară pe 15 octombrie la Epica Publishing House! Filmul este în producție la FOX 2000, iar romanul a fost tradus în 28 de țări.

MI-AU UCIS MAMA.

NE-AU LUAT MAGIA.

AU ÎNCERCAT SĂ NE ÎNGROAPE.

ACUM RENAȘTEM!

Zélie Adebola își mai amintește de vremea când pământul Orïshei vibra de magie. Arzătorii aprindeau flăcări. Mareicii chemau valurile, iar mama Secerător a lui Zélie chema sufletele morților.

Dar totul s-a schimbat odată ce magia a dispărut. La ordinele unui rege nemilos, majii au fost vânați și uciși, lăsându-i pe Zélie fără mamă și pe poporul ei fără speranță.

Acum Zélie are o șansă să aducă înapoi magia și să riposteze la prigoana regelui. Cu ajutorul unei prințese fugare, Zélie trebuie să dejoace și să scape de urmărirea prințului moștenitor, care este pornit să stârpească magia pentru totdeauna.

Primejdia amenință la tot pasul în Orïsha, unde leopanarii de zăpadă dau târcoale după pradă și spirite răzbunătoare pândesc ascunse în ape. Totuși, cea mai mare primejdie poate fi Zélie însăși, care se luptă să-și controleze puterile nou-dobândite – și sentimentele din ce în ce mai adânci pentru un dușman.

Încerc să nu mă gândesc la ea.

Dar când mi se întâmplă, mă gândesc la orez.

Când Mama era prin preajmă, coliba întotdeauna mirosea a orez jollof.

Mă gândesc la felul în care pielea ei neagră lucea ca soarele verii, la felul în care zâmbetul ei îl făcea pe Baba să revină la viaţă. La felul în care părul ei se zbârlea ca păpădia şi se încolăcea, o coroană neîmblânzită care respira şi creştea viguros.

Aud miturile pe care mi le spunea ea, noaptea. Râsul lui Tzain, când se jucau agbön, în parc.

Strigătele lui Baba, când soldaţii au înfășurat un lanț pe după gâtul ei. Țipetele ei, când ei au târât-o în întuneric.

Incantațiile care se revărsau din gura ei ca lava. Magia morţii care a rătăcit-o.

Mă gândesc la felul în care leșul ei atârna de copacul acela.

Mă gândesc la regele care a luat-o.

Capitolul unu (Zélie)

Alege-mă pe mine!

E tot ce pot face să nu țip. Îmi înfig unghiile în lemnul de stejar marula al bastonului meu şi strâng tare, ca să mă abțin să mă mișc. Broboane de sudoare îmi picură pe spate, dar nu-mi dau seama dacă de la căldura matinală a răsăritului sau de la inima mea, care bate cu putere în piept. Lună după lună am fost sărită.

Astăzi nu se poate întâmpla la fel.

Îmi dau o șuviță de păr alb pe după ureche şi mă străduiesc să stau nemișcată. Ca de obicei, Mama Agba face selecția cu asprime, uitându-se la fiecare fată destul de lung încât să ne facă să ne foim, stânjenite.

Sprâncenele ei se încruntă de concentrare, adâncind cutele pe pielea capului ei ras. Cu pielea de un cafeniu-închis şi caftanul de o culoare neutră, Mama Agba arată ca oricare altă bătrână din sat. N-ai ghici că o femeie de vârsta ei ar putea fi atât de letală.

— Ahm.

Yemi îşi drege glasul în faţa întregii ahéré, o aluzie deloc subtilă la faptul că ea deja a trecut testul ăsta. Ne zâmbește cu superioritate în timp ce-şi învârte bastonul cioplit manual, nerăbdătoare să vadă pe care dintre noi o va învinge în meciul nostru de absolvire. Cele mai multe fete dau înapoi, speriate de perspectiva de a o înfrunta pe Yemi, dar azi am un chef nebun s-o fac eu. M-am antrenat şi sunt pregătită.

Ştiu că pot să câștig.

— Zélie.

Vocea îmbătrânită a Mamei Agba sparge liniștea. O răsu­flare de ușurare se ridică dinspre celelalte cincisprezece­ fete care n-au fost alese. Numele reverberează în jurul pereților de stuf împletit ai ahéréi, până când îmi dau seama că Mama Agba m-a numit pe mine.

— Într-adevăr?

Mama Agba pocnește din buze.

— Pot să aleg pe altcineva…

— Nu! Mă ridic în picioare și fac grăbită o plecăciune. Îţi mulţumesc, Mama. Sunt pregătită.

Marea de fețe brune se despică în timp ce-mi croiesc drum printre ele. Cu fiecare pas, mă concentrez la felul în care tălpile mele goale târşâie pe trestiile de pe podeaua Mamei Agba, verificând­ fricțiunea de care o să am nevoie ca să câștig acest meci şi să absolv, în sfârşit.

Când ajung la rogojina neagră ce marchează ringul, Yemi e prima care se înclină. Așteaptă să-i urmez exemplul, dar  privirea ei nu face decât să mă provoace. Postura ei nu exprimă niciun respect, nicio promisiune de luptă adevărată. Crede că, pentru că sunt o divineră, îi sunt inferioară.

Crede că o să pierd.

— Plecăciune, Zélie.

PRECOMANDĂ ACUM CU 20% REDUCERE!

Deşi avertismentul e evident în vocea Mamei Agba, nu mă pot hotărî să-i dau ascultare. Stând atât de aproape de Yemi, singurele lucruri pe care le văd sunt părul ei negru lucios şi pielea ei brună ca nuca de cocos, cu mult mai deschisă decât a mea. Faţa ei are nuanța cafenie blândă a orïshanilor care n-au petrecut nici măcar o zi muncind în soare. Duce o viaţă privilegiată, bazată pe banii murdari ai unui tată pe care ea nu l-a cunoscut niciodată. Vreun nobil care, de rușine, şi-a exilat fiica bastardă în satul nostru.

Îmi trag umerii în spate şi-mi scot pieptul înainte, ridicând capul, deşi ar trebui să-l plec. Trăsăturile lui Yemi ies în evi­ denţă în mulțimea de divinere cu părul alb ca zăpada. Divinere care au fost silite să se încline de nenumărate ori în fața celor care arată ca ea.

— Zélie, nu mă face să repet.

— Dar, Mama…

— Pleacă-te sau ieşi din ring! Ne faci pe toate să pierdem timpul.

Neavând de ales, strâng din dinți şi mă înclin, ceea ce face ca nesuferitul zâmbet încrezut al lui Yemi să înflorească.

— Era atât de greu?

Yemi se mai înclină o dată, să fie sigură.

— Dacă tot pierzi, fă-o cu demnitate.

Chicoteli înăbușite izbucnesc din rândul fetelor, reduse rapid la tăcere de o fluturare severă de mână din partea Mamei Agba. Le arunc o privire urâtă, înainte de a mă concentra asupra adversarei mele.

O să vedem noi cine mai râde când o să câștig eu.

— Ocupaţi-vă locurile.

Ne dăm înapoi până la marginea rogojinii şi ne ridicăm bastoanele­ de pe sol. Rânjetul lui Yemi dispare și mijește ochii. Instinctul ei de ucigaș iese la iveală.

Ne uităm fix una la alta, așteptând semnalul de începere. Exasperată, am impresia că Mama Agba o să întârzie mo­­ mentul o veşnicie, când, în sfârșit, strigă:

— Începeți!

Și imediat mă trezesc în defensivă.

Mai înainte chiar de a mă gândi să lovesc, Yemi se năpus­tește asupra mea cu viteza unui gheparnar. Bastonul ei în clipa asta se roteşte deasupra capului şi, în clipa următoare, e la gâtul meu. Deşi fetele din spatele meu icnesc, eu nu şovăi.

Poate că Yemi e rapidă, dar eu pot fi și mai rapidă.

Când bastonul ei se apropie, mă las mult pe spate, ferin­ du-mă de atac. Sunt încă arcuită când Yemi lovește din nou, de data asta coborându-şi arma cu forţa unei luptătoare de două ori mai mari decât ea.

Mă arunc într-o parte, rostogolindu-mă pe rogojină, iar bastonul­ ei nimerește în stuf. Yemi îl ridică, pregătindu-se să  lovească din nou, în timp ce eu mă străduiesc să-mi recapăt echilibrul.

— Zélie, mă previne Mama Agba, dar n-am nevoie de ajutorul ei.

Cu o mișcare fluidă, mă răsucesc pe un picior și ridic bastonul, blocând următoarea lovitură a lui Yemi.

Bastoanele noastre se ciocnesc cu un trosnet puternic. Pereții din stuf se cutremură. Arma mea încă vibrează de la lovitură când Yemi pivotează ca să mă lovească în genunchi.

Mă împing în piciorul din faţă şi mă ajut de brațe ca să-mi iau avânt, făcând roata în aer. Sărind peste bastonul ei întins, văd prima mea deschidere — şansa mea să intru în ofensivă.

— Ha! mormăi, folosindu-mă de elanul aerian ca să dau şi o lovitură.

Haide…

Bastonul lui Yemi se izbeşte de al meu, parându-mi atacul înainte să înceapă.

— Răbdare, Zélie, strigă Mama Agba. Nu a venit momentul să ataci tu. Observă. Reacţionează. Aşteaptă-ţi adversara să lovească.

Îmi înăbuş geamătul, dar dau din cap, făcând un pas înapoi. O să ai şi tu şansa ta, îmi spun. Doar așteaptă să-ţi vină rân…

— Aşa e, Zél.

Yemi șoptește, încât numai eu s-o pot auzi:

— Ascultă de Mama Agba. Fii un viermişor cuminte.

Şi iată-l.

Cuvântul ăla.

Insulta aia mizerabilă, înjositoare.

Şoptită fără nicio consideraţie. Învelită în rânjetul ăla arogant.

Înainte să mă pot opri, împung cu bastonul înainte, care rămâne la doar un fir de păr distanţă de pântecele lui Yemi. Pentru asta o să încasez mai târziu una dintre temutele bătăi ale Mamei Agba, dar frica din ochii lui Yemi merită pe deplin.

— Hei!

Deşi Yemi se întoarce spre Mama Agba ca să intervină, nu are timp să se vaite. Îmi răsucesc bastonul cu o viteză care o face să caște ochii, înainte să mă lansez într-un alt atac.

— Exercițiul nu este așa! ţipă Yemi, sărind ca să evite lovitura mea la genunchi. Mama…

— Vrei să lupte ea pentru tine? râd eu. Ei, haide, Yem. Dacă tot pierzi, fă-o cu demnitate!

Mânia fulgeră în ochii lui Yemi ca dintr-ai unui leonar cu coarne de taur gata de salt. Îşi încleştează mâinile pe baston, pregătită de răzbunare.

Acum începe adevărata luptă.

Pereţii ahéréi Mamei Agba se cutremură când bastoanele noastre se ciocnesc, iar şi iar. Lovim, parăm, atacăm, replicăm, căutând amândouă o deschidere, o şansă să plasăm o lovitură crucială. Zăresc o oportunitate, dar…

— Uh!

Mă clatin înapoi şi mă frâng de mijloc, respirând greu, când greaţa îmi urcă pe gâtlej. Pentru o clipă, mă tem că Yemi  mi-a rupt coastele, dar durerea din burtă mă linişteşte în privința asta.

— Opreşte…

— Nu! o întrerup pe Mama Agba cu glas răguşit.

Mă forţez să trag aer în piept şi mă ajut de baston ca să mă îndrept.

— Sunt bine.

Încă n-am terminat.

— Zélie…, începe Mama, dar Yemi n-o aşteaptă să încheie. Se năpustește furioasă asupra mea, bastonul ei vâjâind la doar un deget distanţă de capul meu. Când se lasă pe spate ca să atace, mă răsucesc, ieşind din raza ei. Înainte ca ea să poată pivota, izbesc din lateral, înfigându-mi bastonul în sternul ei.

— Ah! icneşte Yemi.

Faţa i se schimonosește de durere și de șoc, împleticindu-se îndărăt de la lovitura mea. Nimeni n-a lovit-o vreodată în vreuna dintre luptele de la Mama Agba. Nu ştie cum e.

Înainte să-şi poată reveni, mă învârt şi o împung în burtă cu bastonul. Mă pregătesc să-i dau lovitura finală, când cearşa­furile roşcate care acoperă intrarea ahéréi se deschid brusc.

Bisi se năpustește înăuntru, cu părul ei alb fluturând. Pieptul ei micuţ se ridică şi coboară iute când îşi încrucişează privirile cu Mama Agba.

— Ce e? întreabă Mama. Lacrimile se adună în ochii lui Bisi.

— Îmi pare rău, scânceşte ea, am adormit, nu… n-am fost…

— Spune odată, copilă!

— Vin! exclamă în sfârşit Bisi. Sunt aproape, sunt aproape aici!

Pentru o clipă nu pot respira. Cred că nimeni nu poate. Frica paralizează fiecare milimetru din făpturile noastre.

Apoi dorinţa de supravieţuire preia controlul.

— Repede, şuieră Mama Agba. N-avem prea mult timp! O ridic pe Yemi în picioare. Ea încă horcăie, dar n-am timp să mă asigur că e bine. Îi iau bastonul şi mă grăbesc să le adun şi pe celelalte.

Coliba erupe într-o vâltoare haotică, toată lumea se repede să ascundă dovezile. Pânze mari viu colorate zboară prin aer. O armată de manechine din stuf se ridică. Se întâmplă atât de multe lucruri deodată, încât n-avem cum să ştim dacă vom reuși să ascundem totul la timp. Tot ce pot face e să mă concentrez asupra sarcinii mele: să vâr toate bastoanele sub rogojina ringului de luptă, unde să nu poată fi văzute.

Când termin, Yemi îmi trânteşte în mâini un ac din lemn. Încă alerg spre locul meu când cearşafurile care acoperă intrarea ahéréi se deschid din nou.

— Zelié! strigă Mama Agba.

Încremenesc. Toţi ochii din ahéré se întorc spre mine. Înainte să pot vorbi, Mama Agba mă pocneşte după ceafă; o durere ascuţită pe care numai ea poate s-o provoace îmi străbate şira spinării.

— Stai la locul tău, se răsteşte ea. Ai nevoie de cât mai multă practică.

— Mama Agba, eu…

Se apleacă spre mine, pulsul îmi goneşte năvalnic, în ochii ei sclipește mesajul adevărat.

O distragere a atenţiei…

O cale de a câştiga timp.

— Îmi pare rău, Mama Agba. Iartă-mă.

— Treci la locul tău.

Îmi reţin zâmbetul şi îmi plec capul, a căință, ţinându-l destul de jos ca să pot urmări gărzile care intră. Ca majoritatea soldaţilor din Orïsha, cel mai scund dintre cei doi are o faţă care seamănă cu a lui Yemi: cafenie ca pielea de animal tocită, încadrată de păr negru. Deşi suntem numai fete, el rămâne cu mâna pe mânerul sabiei. Îl strânge mai tare, de parcă în orice clipă vreuna dintre noi ar putea lovi.

Celălalt soldat, mult mai negru decât camaradul lui, stă drept, solemn şi serios. S-a postat lângă intrare, cu ochii fixaţi în pământ. Probabil are decenţa să se simtă ruşinat pentru ceea ce urmează să facă.

Ambii bărbaţi etalează sigiliul regal al regelui Saran, vizibil pe platoşele lor de fier. O singură privire la leopanarul de zăpadă bogat împodobit și mi se strânge inima, amintindu-mi de monarhul care i-a trimis.

Mă întorc, teatral bosumflată, la manechinul meu de stuf, dar mi se-nmoaie picioarele de uşurare. Ceea ce înainte părea o arenă acum joacă rolul convingător al atelierului unei croi­torese. Ţesături tribale viu colorate împodobesc manechinele din faţa fiecărei fete, croite şi prinse în bolduri după modelele

Mamei Agba. Noi tivim de ani aceleași cămăși africane la care lucrăm acum, cosând în tăcere, așteptând ca gărzile să plece.

Mama Agba se plimbă printre rândurile de fete, inspectând munca ucenicelor sale. Deși sunt agitată, rânjesc când văd că-i face pe soldaţi să aştepte, refuzând să le bage de seamă prezenţa nepoftită.

— Vă pot ajuta cu ceva? întreabă ea în cele din urmă.

— Taxa, mormăie gardianul mai negru. Plăteşte! Faţa Mamei Agba cade precum căldura noaptea.

— Mi-am plătit taxele săptămâna trecută.

— Asta nu e taxă de negoţ.

Privirea celuilalt gardian trece peste toate divinerele cu părul lung şi alb.

— Tariful viermilor a crescut. De vreme ce tu ai atât de mulți, a crescut şi al tău.

Bineînţeles. Strâng pânza de pe manechinul meu cu atâta putere, încât mă dor degetele. Nu e de ajuns pentru rege să ţină divinerii sub jug. Trebuie să mai strivească şi pe oricine încearcă să ne ajute.

Fălcile mi se încleştează, încercând să-l ignor pe gardian, să nu mai simt cum ustură ocara vierme de pe buzele lui. Nu contează că noi n-o să devenim niciodată maji, cum eram menite. În ochii lor suntem încă viermi.

Asta-i tot ce o să vadă ei vreodată.

Gura Mamei Agba devine o linie strânsă. În niciun caz nu are bani de rezervă.

— Aţi ridicat deja taxa pentru divineri luna trecută, protes­tează ea. Şi în luna de dinainte.

Gardianul mai deschis la culoare face un pas înainte, du­­când mâna la sabie, gata să lovească la primul semn de sfidare.

— Poate n-ar trebui să te înhăitezi cu viermii.

— Poate n-ar trebui să ne mai jefuiţi.

Cuvintele îmi ies din gură înainte să le pot opri. Toți cei din încăpere își ţin răsuflarea. Mama Agba înţepeneşte, implo­rându-mă cu ochii ei negri să tac.

— Divinerii nu fac mai mulţi bani. De unde vă aşteptaţi să luaţi taxele astea noi? întreb eu. Nu puteţi creşte preţul iar şi iar. Dacă îl tot creșteți, nu putem plăti!

Gardianul vine agale spre mine, într-un mod care mă face să-mi ardă palmele după bastonul meu. Cu o lovitură potrivită l-aş putea doborî; cu o alta i-aş putea zdrobi gâtul.

Pentru prima oară îmi dau seama că soldatul nu are o sabie obişnuită. Lama neagră sclipeşte în teacă, un metal mai preţios decât aurul.

Majacite…

Un aliaj pentru arme făurit de regele Saran înainte de Raid. Creat să ne slăbească magia şi să ne ardă carnea tăind prin noi.

Întocmai ca lanţul negru pe care l-au înfăşurat de gâtul mamei.

O maji puternică ar fi putut să reziste efectului armei, dar metalul acesta rar ne vlăguiește pe cele mai multe dintre noi. Deşi eu n-am niciun fel de magie de neutralizat, simpla apropiere a sabiei de majacite îmi face pielea de găină când gardianul mă încolțește.

— Ai face bine să-ţi ţii gura, fetiţo.

Şi are dreptate. Ar trebui să-mi ţin gura, să-mi înghit mânia.

S-apuc să trăiesc încă o zi.

Dar când e atât de aproape de faţa mea, abia pot să mă abțin să nu-mi înfig acul de cusut în ochii lui căprui amenin­ţători. Poate totuși ar trebui să tac. Sau poate el ar trebui să moară.

— Ești un…

Mama Agba mă împinge la o parte cu atâta forţă, încât mă duc de-a dura.

— Uite, ne întrerupe ea cu o mână plină de monede. Ia-i şi gata.

— Mama, nu…

Ea se întoarce brusc cu o privire care mă împietreşte. Închid gura şi mă ridic în picioare, făcându-mă mică lângă pânza colorată de pe manechinul meu.

Banii zornăie în timp ce gardianul numără monedele de aramă puse în palma lui. Scoate un mârâit când termină.

— Nu-i de ajuns.

— Trebuie să fie, zice Mama Agba cu disperare în voce. Atâta e. Asta e tot ce am.

Ura mocneşte sub pielea mea, înţepându-mă ascuţit şi fier­binte. Nu e drept. Mama Agba n-ar trebui să fie silită să implore­. Îmi ridic privirea şi întâlnesc ochii gardianului. O greşeală. Până să-mi întorc capul sau să-mi maschez dezgustul, el mă apucă de păr.

— Au! strig când durerea îmi săgetează ţeasta.

Într-o clipă, gardianul mă trânteşte la pământ cu faţa în jos, iar răsuflarea mi se oprește în gât.

— Poate că nu mai ai bani.

Gardianul îşi înfige genunchiul în spatele meu.

— Dar, fără îndoială, ai ditamai porţia de viermi. Mă înșfacă de coapsă cu o mână nemiloasă.

— O să încep cu ăsta.

Pielea îmi ia foc și mă căznesc să respir, strângându-mi mâinile­ în pumni ca să nu se vadă că-mi tremură. Vreau să ţip, să-i zdrobesc fiecare oscior din corp, dar cu fiecare secundă îmi scad puterile. Atingerea lui şterge tot ce sunt, tot ce am luptat din greu să devin.

În momentul ăsta sunt din nou fetiţa neajutorată, ca atunci când soldaţii o târau pe mama de lângă mine.

— Destul.

Mama Agba îl împinge înapoi pe soldat şi mă trage pe mine la pieptul ei, dezvelindu-şi colţii ca o leonară cu coarne de taur ce-și apără puiul.

— Ai luat banii mei şi asta e tot ce o să primeşti. Pleacă! Acum!

Gardianul spumegă de mânie văzându-i cutezanţa. Dă să-şi scoată sabia, dar camaradul său îl reţine.

— Haide. Trebuie să mergem prin tot satul până se întunecă.

Deşi gardianul mai negru îşi păstrează vocea nepăsătoare, maxilarul lui se încleștează. Poate că feţele noastre îi amintesc de mama lui sau de o soră, de cineva pe care ar vrea s-o protejeze.

Celălalt gardian rămâne nemişcat pentru o clipă, atât de nemişcat că nu ştiu ce-o să facă. În cele din urmă, ia mâna de pe sabie, tăind în schimb cu privirea.

— Învaţă viermii ăştia să respecte regulile, o previne pe Mama Agba. Ca să nu-i învăţ eu.

Își întoarce privirea asupra mea; deşi corpul meu e lac de sudoare, măruntaiele îmi îngheaţă. Gardianul mă măsoară din cap până-n picioare, un avertisment pentru ce-ar putea să-mi facă.

Încearcă, îmi vine să-i trântesc, dar gura mi-e prea uscată ca să articulez. Rămânem în tăcere, până când gardienii ies şi bocănitul cizmelor cu flecuri din metal se stinge în depărtare.

Puterea Mamei Agba dispare ca flacăra unei lumânări stinse de vânt. Se sprijină de un manechin, războinica letală pe care o ştiu devenind o bătrână firavă, necunoscută.

— Mama…

PRECOMANDĂ ACUM CU 20% REDUCERE!