Vanessa mea cea întunecată, de Kate Elizabeth Russell
În luna aprilie, în colecția Buzz Books a Editurii Litera, urmează să apară romanul Vanessa mea cea întunecată, de Kate Elizabeth Russell. Traducere și note de Bianca Paulevici. Romanul se află la precomandă pe site-ul Editurii Litera cu 15% reducere și transport gratuit, livrarea urmând să se facă după 15 aprilie.
Anul 2000. Inteligentă, ambițioasă și foarte matură la cei cincisprezece ani ai săi, eleva Vanessa Wye se lasă prinsă într-o aventură amoroasă cu Jacob Strane, charismaticul ei profesor în vârstă de patruzeci și doi de ani.
Anul 2017. În mijlocul valului de acuzații la adresa multor bărbați puternici, pare să fi venit Ziua Judecății și pentru Strane. Bătrânul profesor este acuzat de hărțuire sexuală de către una dintre fostele lui eleve, care își caută o aliată în Vanessa. Ceea ce înseamnă că Vanessa are de făcut o alegere imposibilă: să păstreze tăcerea, rămânând de nestrămutat în convingerea ei că relația din adolescență a fost una profund consimțită și specială, sau să se redefinească atât pe ea, cât și evenimentele din trecutul ei. Dar cum ar putea să se lepede de prima ei iubire, de omul care și-a pus atât de puternic amprenta asupra personalității ei și care a rămas, chiar și la maturitate, o prezență constantă în viața ei? E oare cu putință ca bărbatul pe care l-a iubit pe când era atât de tânără – și care pretinsese că o venera – să fie atât de diferit de cum îl crezuse ea?
Alternând între trecutul și prezentul Vanessei, romanul suprapune amintirile și trauma cu entuziasmul debordant al unei adolescente care descoperă puterea pe care o poate avea trupul ei. Tulburătoare și imposibil de lăsat din mână, cartea descrie cu măiestrie tulburările pe care le presupune uneori vârsta adolescenței, cu repercusiunile care derivă de aici, punând în discuție chestiuni de o importanță vitală, precum consimțământul, complicitatea, liberul-arbitru și statutul de victimă. Vanessa mea cea întunecată este un roman ce definește o întreagă epocă, captând și reflectând moravurile culturale în plină schimbare, ce transformă radical relațiile și societatea însăși.
„Vanessa mea cea întunecată este o poveste greu de citit și încă și mai greu de lăsat din mână… dinamită pură.“ – Stephen King
„Un debut excepțional, uimitor, Vanessa mea cea întunecată este un roman profund răscolitor, uman prin claritatea sa și înfiorător prin rezonanță. O lectură absolut obligatorie.“ – Gillian Flynn
2017
Mă pregătesc să plec la serviciu, iar postarea este deja activă de opt ore. În timp ce îmi ondulez părul, dau refresh la pagină. Până acum, 224 de share-uri și 875 de like-uri. Mă îmbrac cu costumul negru de lână și dau iar refresh. Îmi scot balerinii negri de sub canapea, dau refresh. Îmi prind ecusonul auriu cu numele meu pe rever, dau refresh. De fiecare dată, numerele cresc și sunt tot mai multe comentarii.
Ești așa de puternică.
Ești așa de curajoasă.
Ce monstru i-ar face așa ceva unui copil?
Accesez ultimul mesaj text, pe care i l-am trimis lui Strane cu patru ore în urmă: „Deci, ești bine…?“ Încă nu mi-a răspuns, nici măcar nu l-a citit. Scriu altul: „Sunt aici dacă vrei să vorbim“. Apoi mă gândesc mai bine, îl șterg și îi trimit în schimb un rând plin de semne de întrebare, fără cuvinte. Aștept câteva minute, încerc să îl sun, dar când intră mesageria vocală, îmi vâr telefonul în buzunar și ies din apartament, trăgând ușa după mine. Nu am de ce să mă agit atât de tare. El a creat toată nebunia asta. E problema lui, nu a mea.
La serviciu, stau la biroul situat în holul hotelului, pe colț, și le recomand oaspeților unde să meargă și ce să mănânce. Suntem la sfârșitul sezonului; ultimii turiști trec să admire peisajele înfrunzite, înainte ca Maine să-și închidă porțile pentru iarnă. Mereu cu un zâmbet pe față, care nu mi se reflectă însă și în privire, fac o rezervare la cină pentru un cuplu care își sărbătorește prima aniversare și mă asigur că la întoarcere îi va aștepta o sticlă de șampanie în cameră. Este un gest deosebit, genul acela care îmi va aduce un bacșiș bun. Sun la compania locală de transport pentru o mașină care să ducă o familie până la aeroport. Un bărbat care se cazează la hotel luni seara, o dată la două săptămâni, pentru afaceri, îmi aduce trei cămăși murdare și mă întreabă dacă pot fi curățate peste noapte.
– Mă ocup, îi zic.
Bărbatul zâmbește ștrengărește și îmi face cu ochiul.
– Ești cea mai bună, Vanessa.
În timpul pauzei stau într-un compartiment din biroul din spate și mă holbez la telefon în timp ce mănânc un sendviș vechi de o zi, rămas de la un eveniment. Deja verific postarea de pe Facebook în mod compulsiv; nu mă pot stăpâni: degetele mi se mișcă și ochii îmi țâșnesc spre ecran, urmărind numărul tot mai mare de like-uri și share-uri, zecile de mesaje de genul: „Ești neînfricată“, „Continuă să spui adevărul“, „Eu te cred“. În timp ce citesc, apar trei puncte care clipesc, semn că cineva tastează chiar atunci un comentariu. Apoi, ca prin magie, apare un alt comentariu, încă un mesaj despre putere și sprijin care mă face să îmi împing telefonul pe birou și să arunc restul sendvișului rânced la gunoi.
Mă pregătesc să mă întorc la biroul meu, când telefonul începe să vibreze: APEL PRIMIT JACOB STRANE. Râd și răspund, ușurată că trăiește, că mă sună.
– Ești bine?
Preț de o clipă nu se aude nimic și mă blochez, privind fix la fereastra care dă înspre Monument Square, târgul de toamnă al fermierilor și camioanele cu mâncare. Este începutul lunii octombrie, suntem în miezul toamnei, perioada în care Portland pare desprins dintr-un catalog L.L. Bean – dovleci și tărtăcuțe, urcioare cu cidru de mere. O femeie îmbrăcată în tartan și încălțată cu ciocate traversează piața, zâmbindu-i bebelușului pe care îl poartă la piept.
– Strane?
– Mă gândesc că ai văzut, zice el, oftând apăsat.
– Da, zic eu. Am văzut.
Nu îl întreb nimic, dar începe să îmi explice oricum. Îmi zice că școala va demara o investigație și se pregătește pentru ce e mai rău. Presupune că îl vor forța să demisioneze. Se îndoiește că va reuși să încheie anul școlar, poate nu va rezista nici măcar până la vacanța de Crăciun. E atât de șocant să îi aud vocea, încât mă străduiesc să țin pasul cu ce îmi spune. Au trecut luni întregi de când am vorbit ultima oară cu Strane, atunci când am intrat în panică după ce tata a murit în urma unui atac de cord și i-am spus că nu mai puteam continua așa. A fost aceeași criză morală prin care am trecut de-a lungul anilor în care am dat-o în bară – locuri de muncă pierdute, despărțiri și episoade depresive –, de parcă dacă aș fi fost cuminte, aș fi reparat retroactiv toate lucrurile pe care le-am stricat.
– Dar au investigat deja când ți-a fost elevă, zic eu.
– Acum o iau de la capăt. Stau din nou de vorbă cu toată lumea.
– Dacă au hotărât atunci că nu ai greșit cu nimic, de ce s-ar răzgândi acum?
– Ai urmărit știrile în ultima vreme? întreabă el. Trăim vremuri diferite.
Vreau să îi spun că exagerează cu dramatismul, că totul va fi în regulă câtă vreme e nevinovat, dar știu că are dreptate. În ultima lună, o mișcare a căpătat avânt: un val de femei dându-i în vileag pe bărbați ca fiind hărțuitori, atacatori. În vizor s-au aflat de obicei vedetele – muzicieni, politicieni, actori renumiți –, dar au fost numiți și bărbați mai puțin celebri. Indiferent de mediul lor de proveniență, cei acuzați parcurg aceiași pași. Mai întâi neagă totul. Apoi, pe măsură ce devine limpede că acuzațiile răsunătoare nu vor dispărea, demisionează de la locurile de muncă, picați în dizgrație, și dau o declarație în care își cer vag scuze, dar fără să recunoască propriu-zis că au greșit. Apoi pasul final: amuțesc și dispar. Mi s-a părut de-a dreptul ireal să urmăresc acest proces zi de zi, să îi văd pe bărbați prăbușindu-se atât de ușor.
– Ar trebui să fie în regulă, zic eu. Tot ce a scris ea e o minciună.
Îl aud pe Strane cum inspiră brusc, șuierând printre dinți.
– Nu știu dacă minte, cel puțin nu tehnic.
– Dar abia dac-ai atins-o. În postare zice că ai agresat-o.
– Am agresat-o, pufnește el zeflemitor. Agresiune poate însemna orice, așa cum și ultraj poate însemna că ai apucat pe cineva de încheietura mâinii sau că l-ai îmbrâncit în umăr. E un termen legal fără sens.
Mă holbez pe fereastră la târgul fermierilor: mulțimea care mișună de colo colo, pescărușii care roiesc. O femeie care vinde mâncare scoate capacul unei tigăi, eliberând un nor de aburi în timp ce extrage de acolo două tamales[1].
– Știi, mi-a scris săptămâna trecută.
O clipă de tăcere.
– Zău?
– Voia să vadă dacă n-aș fi și eu dispusă să ies la înaintare. Probabil s-a gândit că ar fi mai credibilă dacă mă prinde și pe mine în toată treaba.
Strane nu zice nimic.
– Nu i-am răspuns. Evident.
– Corect, zice. Bineînțeles.
– Am crezut că merge la cacealma. Nu am crezut că va avea tupeul să o facă. Mă aplec în față și îmi lipesc fruntea de fereastră. Va fi în regulă. Știi ce cred eu.
Și atunci îl aud cum expiră. Îmi imaginez zâmbetul de ușurare de pe chipul lui, încrețiturile de la colțurile ochilor.
– Atât am nevoie să aud, zice el.
Întoarsă la biroul meu, deschid Facebook-ul, tastez „Taylor Birch“ în bara de căutare și profilul ei umple ecranul. Derulez conținutul public sărac pe care l-am examinat cu atenție ani de zile, fotografiile și actualizările referitoare la evenimentele din viața ei, iar acum, sus de tot, postarea despre Strane. Numerele continuă să urce: acum sunt 438 de share-uri, 1 800 de like-uri, plus comentarii noi, mai toate cam pe aceeași linie.
E o poveste profund inspirațională.
Mă uimește câtă putere ai.
Continuă să spui adevărul, Taylor.
Când ne-am cunoscut, eu aveam cincisprezece ani, iar Strane, patruzeci și doi, o diferență aproape perfectă, de treizeci de ani, între noi. Așa o descriam pe atunci: o diferență aproape perfectă. Îmi plăcea calculul matematic pe care-l conținea: de trei ori vârsta mea. Cât de ușor era să îmi închipui că ar fi încăput trei de mine în el: una încolăcită în jurul creierului, o alta în jurul inimii și a treia lichefiată și curgându-i prin vene.
Mi-a zis că la Browick se știa că mai aveau loc din când în când legături amoroase între profesori și elevi, dar că el nu avusese niciodată una și nici nu își dorise înainte să mă cunoască pe mine. Am fost prima elevă care i-a stârnit acest gând. Eu aveam ceva ce făcea să merite riscul. Aveam un farmec care l-a atras.
Nu avea de-a face cu cât de tânără eram, nu în cazul lui. Dincolo de orice altceva, îi plăcea la nebunie mintea mea. Mi-a zis că aveam o inteligență emoțională genială și că scriam ca un copil-minune, că putea vorbi cu mine, că putea avea încredere în mine. Ascuns înlăuntrul meu, zicea el, se afla un romantism întunecat, la fel ca acela pe care îl vedea în el însuși. Nimeni înainte de mine nu mai înțelesese latura aceea întunecată a lui.
– Ce noroc pe mine, mi-a zis el ironic, că mi-am găsit în sfârșit sufletul pereche și are cincisprezece ani.
– Dacă vrei să vorbim despre noroc, am contracarat eu, ia să vezi cum e să ai cincisprezece ani și sufletul tău pereche să fie un tip bătrân.
Mi-a cercetat cu atenție chipul după ce am spus-o, ca să se asigure că glumeam. Bineînțeles că glumeam. Nu voiam să am de-a face cu băieții de vârsta mea, cu mătreața și acneea lor, cu cruzimea lor: împărțeau fetele după trăsăturile lor individuale și ne evaluau părțile corpului pe o scară de la unu la zece. Nu fusesem făcută pentru ei. Îmi plăcea la nebunie prudența matură a lui Strane, răbdarea cu care mă curta. Mi-a comparat culoarea părului cu cea a frunzelor de arțar, mi-a dat volume de poezie – Emily, Edna, Sylvia. M-a făcut să mă privesc prin ochii lui: o fată care ar fi putut să se ridice, cu părul ei roșu, și să îl înghită ca pe aer. Mă iubea atât de mult încât, uneori, după ce plecam din sala lui de clasă, se așeza pe scaunul meu și își punea capul pe bancă, încercând să inspire ce mai rămăsese din mine. Toate acestea înainte să ne sărutăm măcar. A fost atent cu mine. A încercat din răsputeri să fie bun.
E ușor de zis exact când a început totul, momentul acela în care am intrat în sala lui de clasă scăldată în lumina soarelui și am simțit cum mă soarbe din priviri pentru prima dată, dar e mai greu să îmi dau seama când s-a terminat, dacă într-adevăr s-a terminat. Cred că s-a încheiat când aveam douăzeci și doi de ani, iar el mi-a zis că trebuia să se adune și că nu putea duce o viață decentă cât timp eram aproape de el, dar în ultimii zece ani ne-am tot sunat noaptea, rememorând trecutul, zgândărind rana pe care refuzam amândoi să o lăsăm să se vindece.
Presupun că spre mine se va îndrepta în zece sau cincisprezece ani, când trupul va începe să-i cedeze. Cel mai probabil că așa se va sfârși această poveste de dragoste: voi lăsa totul baltă și voi face orice, loială ca un câine, în timp ce el ia și ia și doar ia.
[1] Preparat mexican tradițional din aluat, făcut la aburi, în pănușe sau frunze de banană, și umplut cu carne, brânză, fructe, legume etc.
Cel care mă așteaptă · Parinoush Saniee – „Dar ce era păcatul cu adevărat?”
„Dar ce era păcatul cu adevărat?” Nu cred că există un singur răspuns la întrebare. Nu cred că a trecut suficient timp de la terminarea romanului pentru a transpune în cuvinte toate sentimentele trăite de-a lungul lecturii, intensitatea furiei, gustul amar al dezamăgirii sau cel acru al dezgustului, fragilitatea iubirii sau tristeţea şi abandonul ce însoţesc ultimele cuvinte rostite de Masumeh: Ce...[Read More]
Ross Welford vine la București de Ziua Copilului (Bookfest 2019)
Sâmbătă, 1 iunie 2019, ora 11:00, la standul Corint Junior, are loc lansarea titlului „Călătorie în timp în compania unui hamster” de Ross Welford, chiar în prezența scriitorului. Evenimentul are loc în cadrul ediției a XIV-a a Salonului Internațional de Carte Bookfest, care se desfășoară la Romexpo, pavilion B2, în perioada 29 mai – 2 iunie. Anul acesta, Marea Britanie este invitat de onoare la B...[Read More]
Cu tine în Paris, de Clémentine Beauvais (fragment)
Evgheni Oneghin al lui Pușkin este transpus în Parisul contemporan în romanul Cu tine în Paris, de Clémentine Beauvais, apărut la Epica Publishing House. Traducere de Anca Irina Ionescu. Tatiana avea paisprezece ani, iar Evgheni șaptesprezece când s-au cunoscut și când s-ar fi putut naște o idilă… Zece ani mai târziu, se reîntâlnesc din întâmplare și încearcă să se apropie iarăși unul de cel...[Read More]
Eroii · Joe Abercrombie · Prima lege #5
Joe Abercrombie este unul dintre cei mai talentați autori de grimdark fantasy. M-a vrăjit cu seria Prima lege și m-a sedus cu trilogia Marea sfărâmată. A spulberat stereotipurile și nu s-a temut să își sacrifice personajele, să le tortureze și să le îndrume pe căi greșite, savurând cu o plăcere vinovată consecințele faptelor sale. În romanele lui nu există eroi nobili și cavaleri onești, soldați c...[Read More]