Venom (2018) · Eyes! Lungs! Pancreas! So many snacks, so little time!

Venom a reușit „performanța” de a șterge evoluția filmelor cu supereroi. După zeci de producții Marvel și DC, unele mult prea înspăimântătoare (calitativ) pentru a fi revăzute (Green Lantern – 2011 sau Fantastic Four – 2014), Sony Pictures Entertainment ne demonstrează că întotdeauna există loc pentru mai rău. Dacă te așteptai la un film dark & twisted, la un villain diabolic și monstruos și la o legătură om-simbiot complexă și mindfuck, mai ai de așteptat.

Nu a fost suficient eșecul din 2007 cu Spider-Man 3. Nu, Venom trebuie să sufere în continuare ca personaj, să fie transformat într-o caricatură ce își dezvoltă o conștiință în doar 90 de minute și un simț al umorului specific parodiilor de duzină: revoltător, pueril și, uneori, deși mă doare să recunosc asta, pur și simplu stupid. Ai o resursă bogată de materiale, ai la dispoziție benzi desenate, animații, chiar și fanfiction-uri de bună calitate (mă mulțumeam chiar și cu așa ceva), dar optezi pentru un scenariu banal (practic elimini 90% din tot ce se întâmplă în Lethal Protector și Planet of the Symbiotes), eclipsat de clișee, și de un CGI ce are puterea să modeleze toate scenele de acțiune în bloopers.

Din nefericire, la IMAX nu m-am uitat la bloopers, ci la „produsul final”, care ar fi putut să aibă un potențial imens sau să fie parțial salvat dacă acel (enervant) PG-13 ar fi fost un R așteptat cu nerăbdare de fani (și nu numai).

Cum pățesc din ce în ce mai des, la foarte multe filme, seriale și cărți mă aflu în tabăra adversă, în minoritate. Pe lângă fascinația pentru duo-ul Eddie/Venom, dezvoltată încă din copilărie, când mă uitam la desenele de pe Fox Kids, entuziasmul meu pentru Venom a fost „alimentat” de Tom Hardy. Da, știu la ce te gândești, dar te înșeli: nu sunt o fană obsedată și înfocată, nu i-am văzut toate filmele și în niciun caz nu-l consider un zeu. M-a vrăjit în Taboo, l-am detestat în Peaky Blinders, m-a dezamăgit în This Means War (nu că aș fi avut mari așteptări, dar am rezistat aproape două ore pentru el și Chris Pine), iar în The Dark Knight Rises a fost excepțional.

Apoi a devenit Venom. Nu știu ce s-a întâmplat și ce nu a mers, dar au fost scene în care nu am putut să-l privesc. Dacă încerc să șterg din memorie tot ce știu despre Eddie Brock (și că nu există nicio legătură între personajul pe care îl „cunosc” și abordarea aleasă de scenarist și/sau de Tom Hardy), tot nu pot să trec peste comportamentul și personalitatea protagonistului.

Marele jurnalist de investigații Eddie Brock nu se sfiește să încalce regulile sau să-și trădeze prietenii și aliații pentru a obține o pistă solidă într-un caz ce ar putea să-l transforme într-o vedetă. Nu, rectific: el este deja o vedetă, una lipsită de maniere, care nu se obosește să se uite prea mult în oglindă pentru a-și vedea defectele și greșelile. Eddie este plin de sine, amețit (parcă nu știe să meargă drept, nici măcar înainte să-l cunoască pe Venom) și este la fel de c(h)arismatic ca o sticlă spartă de bere.

Interpretarea lui Hardy este singura „decentă”, ca să nu folosesc un cuvânt mai dur, însă ar fi fost mai potrivită într-o/pentru o comedie neagră. Actorul nu reușește să fie credibil nici măcar în scenele în care ar trebui să fie bolnav, înfricoșat sau terorizat, când îl aude și îl vede pe simbiot, când încearcă să dețină controlul și să-l ignore pe Venom, veșnic înfometat și dornic de un masacru.

Te-a speriat vreodată celebra mască din Scream? Eu râdeam de fiecare dată când criminalul se apropia de victimă: își apleca ușor capul, de parcă voia să-i pună o întrebare sau se gândea de unde să o spânzure pe majoretă pentru a-și bate joc de petrecăreții din cealaltă cameră. Același efect l-au avut și aparițiile lui Venom: erau greșit de amuzante, de la reacțiile lui Eddie, care se lăsa dus de val și îi permite simbiotului să se ocupe de „băieții răi”, până la rânjetul lui Venom, „susținut” de o dantură ce ar fi putut să vadă și zile (sau nopți) mai bune.

Au fost și câteva scene bune între Venom și Eddie, inclusiv o replică savuroasă din partea simbiotului, care poate să aibă un umor foarte fin atunci când scenariul îl ajută. În rest, are o evoluție, dacă poate să fie numită astfel, greu de acceptat, un devotament răsărit din neant pentru sentimentele lui Eddie și viitorul planetei, amintind mai mult de un copil ce abia și-a descoperit puterile și nu știe încă dacă trebuie să le folosească în numele binelui sau al răului (alternanța este o opțiune, doar se presupune că este un villain care devine antierou).

Și dacă tot am vorbit la începutul articolului de performanță, a mea este următoarea: Venom este primul film/serial în care fac cunoștință cu Riz Ahmed. Nu am văzut Rogue One, Nightcrawler sau The Night Of, o miniserie pe care o amân de 2 ani (poate pentru că toți cei din jurul meu i-au lăudat pe actori, dar au fost dezamăgiți de scenariu), așa că pot doar să afirm că nu i s-a potrivit rolul lui Carlton Drake. Riz Ahmed încearcă să fie amenințător, un diplomat bun sau să își mențină un zâmbet fals și exagerat de politicos atunci când Eddie Brock îi spulberă fără nicio ezitare toate măștile și minciunile, însă nu pare confortabil în rolul antagonistului, e nesigur și bifează aproape toate clișeele unei astfel de interpretări.

Michelle Williams a fost o altă alegere neinspirată. Mi-a amintit de Stephen Amell în Arrow, când abia după trei sezoane a învățat că nu poate să fie întotdeauna încruntat, mai ales primește când o veste favorabilă sau echipa sa este (din nou) cea învingătoare. Anne Weying este personajul feminin „clasic” pentru astfel de filme: află târziu ce se întâmplă cu logodnicul/prietenul/iubitul/soțul/crush-ul din tinerețe, acceptă toate explicațiile în mai puțin de zece minute, chiar dacă sunt absurde sau lipsite de logică, este curajoasă și impulsivă, găsește mereu o soluție sau o cale de a se implica în salvarea lumii, iar la final încă poate să roșească asemenea unei adolescente în liceu la prima întâlnire.

Hai să mai menționez și două bile albe: prima scenă post credit, unde fanii vor zâmbi la un singur cuvânt (carnage), și soundtrack-ul, ce m-a salvat în cele 3-4 momente în care am fost tentată să părăsesc sala de cinema.

Dacă nu te interesează backstory-ul și nu ești un geek mai pretențios, s-ar putea să îți placă filmul (cu toată sinceritatea de care sunt capabilă, îmi doresc să te amuze). Dacă vii doar pentru Tom Hardy, încalc regula mea #nospoilers și te anunț că nu apare la bustul gol. Am înțeles că fanele au fost foarte dezamăgite. Asta e, se mai întâmplă.