Vraja oaselor sub clar de lună, de Kathryn Purdie
În noiembrie, în colecția CorinTeens: Vraja oaselor sub clar de lună, de Kathryn Purdie. Traducere de Adina Rațiu.
Descântătoarele de Oase au o misiune sacră.
Fiind ultimele descendente ale unei străvechi familii de Fermecătoare, ele sunt singurele care îi pot împiedica pe morți să-i vâneze pe cei vii și să le ia Lumina. Însă puterea lor de a călăuzi spiritele celor răposați spre Paradis sau spre Infern presupune un sacrificiu. Zeii cer devotament absolut, iar asta înseamnă că Descântătoarele de Oase trebuie să plătească cu viață sufletului pereche.
Ailesse a fost pregătită încă din fragedă pruncie să devină conducătoarea Descântătoarelor de Oase. Dar, mai întâi, trebuie să îndeplinească ritul de trecere și să-l ucidă pe băiatul pe care i-a fost menit să-l iubească.
Tatăl lui Bastien a fost ucis de o Descântătoare de Oase și, de atunci, caută să se răzbune. Însă ocazia de a o face se ivește prea târziu. Ritualul lui Ailesse a început, iar acum destinele lor sunt întrepătrunse – în viață și în moarte.
Sabine n-a avut niciodată curajul de a săvârși munca Descântătoarelor de Oase. Dar când cea mai bună prietenă a ei, Ailesse, e răpită, Sabine va face tot ce-i stă în putință pentru a rupe legătura dintre Ailesse și Bastien. Înainte ca tinerii să moară.
Primul roman al unei noi și captivante serii fantasy aduce în fața cititorilor o poveste de dragoste născută sub o stea potrivnică, magie macabră și o trădare care are puterea de a spulbera legătura dintre vii și morți.
Precomandă Vraja oaselor sub clar de lună (cu 35% reducere) + cel puțin încă un titlu CorinTeens (cu 20% reducere) și participi automat la marea #tombolă, în care poți câștiga unul din cele 100 de premii: un hanorac, 25 de căni CorinTeens și 74 de măști I CORINTEENS. Participarea la tombolă nu este obligatorie și nu schimbă reducerea pentru precomandă. Mai multe detalii aici.
CAPITOLUL 2: AILESSE
Răcoarea din Château Creux îmi înfioară pielea în timp ce Sabine și cu mine coborâm treptele măcinate de piatră și ieșim pe ușa bătrânului castel în ruină. Odinioară, primul rege al Galliei de Sud a construit această fortăreață, iar urmașii lui au domnit aici până când ultimul din neamul său, regele Godart, a murit din cauze suspecte. Localnicii cred că spiritul lui încă bântuie prin aceste locuri. Eu și Sabine îi auzim vorbind despre vremurile de demult în timp ce călătoresc pe drumurile desfundate din afara zidurilor orașului. Nu ne observă cocoțate în copaci sau pitite în iarba înaltă. Dar, în apropiere de Château Creux, nu e nevoie să ne ascundem. Localnicii nu se aventurează niciodată aici. Cred că locul e blestemat. Primul rege se închina vechilor zei – zeilor noștri –, iar oamenii se prefac că Tyrus și Elara n‑au existat niciodată.
Mâna bandajată mă arde și zvâcnește. M‑am crestat din greșeală în palmă cu cuțitul ritualic în momentul în care i‑am tăiat aripioara rechinului. Încă sunt supărată pe mine că i‑am prelungit agonia înainte de a‑l ucide. M‑am temut că zeii îmi vor considera fapta lipsită de onoare, dar n‑a fost așa; am primit harurile rechinului când am ales osul și l‑am strâns în sângele din palma mea rănită.
Lângă mine, Sabine ridică pe umăr un sac plin cu carnea rechinului. Apucă de funie cu ușurință. Rănile pe care le‑a suferit la reciful de corali aproape i s‑au vindecat. Chiar dacă îi e rușine cu osul ei de har de la salamandră, se dovedește că a fost o alegere inspirată. În realitate, regretă că a ucis vietatea. Dar, într‑o bună zi, va înțelege că e menită pentru viața asta. O cunosc pe Sabine chiar mai bine decât ea.
Ne strecurăm pe sub grinzile căzute și arcadele prăbușite. Fermecătoarele ar putea consolida castelul, dacă le‑ar porunci mama, dar ea preferă să‑l lase părăginit și înfricoșător. Dacă locuința noastră ar fi frumoasă, ar atrage oamenii. Iar o Leurress nu trebuie să atragă decât o persoană o dată în viață.
Îmi aranjez colierul de umăr și mângâi colțul de rechin, ultimul meu os de har. Ceilalți dinți sunt strict decorativi, dar o să‑mi dea un aspect de temut în momentul în care voi călăuzi morții. După ritul de trecere, mă voi alătura, în sfârșit, Călăuzelor în munca lor primejdioasă.
— Ai emoții? mă întreabă Sabine.
— De ce să am? spun, cu zâmbetul pe buze, dar inima îmi tremură în piept.
Mama o să‑mi accepte prada. Sunt la fel de isteață ca Sabine.
Îmi simt prietena în spate și mă trec fiori. Trei metri. Doi metri. Un metru. Pe măsură ce vibrațiile devin tot mai intense, al șaselea simț pe care mi l‑am dorit cu atâta ardoare începe să mă enerveze. Iuțesc pasul, ca să‑mi ascund frustrarea de Sabine. Dacă i se pare că am emoții, o să aibă și ea.
Coborâm la un nivel inferior al castelului și de acolo mai jos. Coridoarele de piatră săpate de mâna omului și sculptate cu blazonul regelui Godart, alcătuit dintr‑un corb și un trandafir, se termină și încep tunelurile săpate de maree. Nu mai există apă aici, dar pretutindeni lucesc cochilii perlate, înfipte în pereți, asemenea unor stafii ce refuză să se descătușeze de trecut.
În scurt timp, tunelul dă într‑o peșteră imensă. Clipesc, orbită de razele soarelui care se răsfrâng din podeaua calcaroasă. Cândva, deasupra acestui loc, se înălța un turn falnic, dar n‑a rezistat în fața vijeliilor marine. După moartea lui Godart, turnul s‑a prăbușit și, odată cu el, s‑a surpat tavanul peșterii. Din acest motiv, les Leurress au ales ca acest castel să ne servească drept casă. Trebuie să vedem bine bolta cerească. Jumătate din puterile noastre se trag din oaselor morților, dar cealaltă jumătate vine de la Cerul Nocturn al Elarei. Forțele noastre slăbesc dacă petrecem prea mult timp departe de luna și stelele zeiței.
Vreo douăzeci de femei și fete forfotesc prin peșteră, spațiul întins pe care‑l numim curtea noastră. Vivienne duce o piele de căprioară proaspăt tăbăcită. Élodie așază lumânările de seu pe un rastel, ca să se întărească. Isla țese pânza albă, ceremonială, la războiul ei de țesut. Micuțele Felise și Lisette duc coșurile cu rufe care urmează să fie spălate. Două dintre vârstnice, Roxane și Pernelle, se antrenează cu bastoanele într‑un colț. Celelalte Leurress sunt, probabil, plecate la vânătoare, la cules de mure sau ierburi, sau trebăluiesc prin castel.
Isla se ridică de la războiul de țesut și mi se pune în cale. Își încruntă sprâncenele roșcovane și se uită atent la colierul meu. Strâng din buze, ca să nu zâmbesc. Nu reușește să‑și dea seama după dinți care e monstrul pe care l‑am ucis.
— Vânătoarea a fost încununată de succes, din câte observ, spune ea. Dar a durat ceva timp. Sunteți plecate de aproape două săptămâni, fetelor.
Ne numește „fete” cu un aer superior. E cu doar trei ani mai mare decât mine și cu patru mai mare decât Sabine. Isla și‑a încheiat ritul de trecere la vârsta de optsprezece ani, dar eu o să‑l închei la șaptesprezece – și cu haruri mai bune decât ale ei.
Iau o poziție țanțoșă. Până acum, nicio Leurress nu a mai ucis vreodată un rechin. Probabil pentru că niciuna nu a avut o prietenă ca Sabine, care s‑o ajute.
— A fost fantastic, răspund. Tocmai pentru că nu ne‑am grăbit.
Sabine îmi aruncă o privire nedumerită. De fapt, a durat mult pentru că nu reușeam să mă hotărăsc. Îmi trebuia un os senzațional ca să‑mi desăvârșesc colecția de trei și să rivalizez cu mama, care are cinci – ceea ce doar unei matrone îi este permis.
Isla strâmbă din nas când vede sacul lui Sabine, plin de carne crudă. Emană o duhoare insuportabilă. După ce o salut pe mama, o să‑i spăl rochia lui Sabine, ca să scot mirosul din ea. Măcar așa să mă revanșez față de ea. A insistat să care ea carnea din cauza rănii pe care am suferit‑o la mână, dar nu se va înfrupta din ea alături de noi.
— Încă o drumeție cu Ailesse din care te‑ai întors fără niciun os de har? comentează Isla, uitându‑se la craniul de salamandră de la gâtul lui Sabine.
Scrâșnesc din dinți.
— Îți pare rău că n‑ai mers tu în locul ei, Isla? zic și mă întorc spre Sabine. Povestește‑i ce bine ne‑am distrat luptându‑ne cu rechinul‑tigru.
Glasul meu ridicat se propagă prin curte și întoarce capete.
Sabine ridică fruntea.
— Cea mai grozavă bălăceală în mare de când mă știu.
Îmi stăpânesc un pufnet ironic și o iau de braț. Islei îi piere graiul, dar celelalte femei din notre famille ne asaltează cu urale, felicitări și îmbrățișări.
Hyacinthe, cea mai vârstnică dintre Fermecătoare, îmi strânge mâna în degetele ei bătrâne. Ochii albicioși îi sticlesc.
— Ai moștenit neînfricarea mamei tale.
— Asta o să decid eu.
Vocea melodioasă a Odivei inspiră autoritate. Mă abțin să zâmbesc prea larg. Femeile se retrag din calea matriarhei, dar, în momentul în care Sabine dă să le urmeze exemplul, o prind de braț și o țin lângă mine. Știu că sunt mai puternică alături de ea.
— Bună, mamă! rostesc și plec capul.
Odiva înaintează cu pași imperceptibili pe podeaua de piatră. Firicele de praf strălucesc ca stelele pe cer în jurul rochiei sale de culoarea safirului. Dar nimic nu te uluiește mai mult decât oasele ei de har. Medalionul din osul unui urs albinos, sculptat în formă de gheară, atârnă printre ghearele adevărate ale ursului pe colierul ei cu trei șiraguri, alături de dinții unei pisici‑de‑mare. Ghearele și penele unei buhe îi decorează umerii precum epoleții. Una dintre gheare este cioplită din os, asemenea ghearei de urs. La acestea se adaugă coroana mamei, făurită din vertebrele unei vipere și craniul unui liliac uriaș. Oasele sunt eclipsate de părul ei negru ca pana corbului și pielea albă ca laptele.
Mă țin dreaptă în timp ce ochii ei negri îmi studiază colierul. Vâră un deget sub cel mai mare dintre dinți.
— Ce haruri ai primit de la un rechin‑tigru încât să merite să‑ți pui viața în asemenea primejdie?
Îmi vorbește pe un ton degajat, dar strânge din buzele roșii, vizibil nemulțumită. Familia ei – singura din această regiunea a Galliei – a descrescut în decursul anilor, ajungând la doar patruzeci și șapte de femei și fete. Căutarea celor mai bune haruri nu trebuie să ne pericliteze existența.
Am avut suficiente membre până acum cincisprezece ani, când s‑a abătut marea ciumă pe aceste meleaguri. Efortul de a călăuzi nenumăratele victime ale acesteia a ucis jumătate dintre noi; celelalte au fost răpuse de molimă. De atunci, ne tot chinuim să ținem sub control populația Galliei de Sud. Dar, în ciuda numărului nostru redus, suntem familia întemeietoare, alesele zeilor. Celelalte Fermecătoare din lume nu‑și pot călăuzi morții fără noi. Puterile noastre sunt interconectate.
— Miros mai ascuțit, vedere mai bună în întuneric și capacitatea de a simți prezența cuiva în apropiere, chiar fără să mă uit, recit eu răspunsul pe care l‑am pregătit dinainte.
Dau să adaug abilitatea de a înota și vâna, și o mai mare ferocitate, dar mama mi‑o ia înainte:
— Asta am și eu de la pisica‑de‑mare.
— Mai puțin vederea în întuneric, spun, neputându‑mă abține s‑o corectez.
— Inutilă. Ai osul din aripa șoimului călător. Nu‑ți trebuie vedere mai bună de‑atât.
O parte dintre Fermecătoare șușotesc aprobator. Toate Călăuzele poartă osul unui animal – în general, păsări – care le dă capacitatea de a distinge o culoare în plus. Culoarea morților.
Pun mâinile‑n sân, apoi le desfac, abținându‑mă cu greu să ripostez.
— Era un rechin puternic, mamă. N‑ai idee cât era de puternic! A reușit să ne ia chiar și pe noi prin surprindere.
Odiva nu poate nega că trebuia să adaug mai multă forță harurilor mele. Acum o am – plus ferocitate și încredere de sine. Dar ea rămâne fixată pe un singur cuvânt.
— Noi?
Las ochii în pământ preț de o clipă.
— Sabine… m‑a ajutat.
Îmi simt prietena cum se crispează lângă mine. Sabine nu suportă să fie în centrul atenției, iar acum Fermecătoarele o țintuiesc cu privirea, a mamei apăsând cel mai greu dintre toate.
În momentul în care Odiva se reîntoarce spre mine, are pe chip o expresie calmă ca apele unei lagune. Dar sub masca aceasta se ascunde ceva mult mai fioros decât rechinul. Pe mine e supărată, nu pe Sabine. Nu se supără niciodată pe ea.
Fermecătoarele amuțesc. Vuietul îndepărtat al mării se revarsă în peșteră, ca și când am fi prinse într‑o scoică uriașă. Inima îmi bate în ritmul valurilor dezlănțuite. Nu e strict interzis să primești ajutor de la altă Leurress la o vânătoare ritualică, dar nici nu e privit cu ochi buni. Acum o secundă, nimănui nu‑i păsa, dar tăcerea mamei le pune pe toate pe gânduri. Am o strângere de inimă. Ce‑ar trebui să fac ca s‑o impresionez?
— Ailesse nu mi‑a cerut ajutorul, intervine Sabine, cu glas firav, dar ferm.
Pune jos sacul cu carne și își împreunează mâinile.
— Mi‑era frică să nu rămână fără aer. De teamă pentru viața ei am sărit în apă.
Odiva lasă capul într‑o parte.
— Și ai descoperit că viața fiicei mele era cu adevărat în pericol?
Sabine își alege cuvintele cu grijă.
— Nu mai mult decât a ta, Matrone, când ai înfruntat ursul doar cu un cuțit și un har.
Nu transpare niciun pic de cinism din tonul ei, doar adevărul blajin, dar puternic. Odiva era de‑o seamă cu mine când a vânat ursul, fără îndoială ca să‑și demonstreze curajul în fața mamei sale, bunica pe care aproape că nu mi‑o aduc aminte.
Mama ridică din sprâncene și își stăpânește zâmbetul.
— Bine grăit! Ai putea învăța câte ceva de la Sabine, Ailesse, rostește ea și își îndreaptă privirea spre mine. Dacă ți‑ai măsura cuvintele cu mai mare atenție, poate nu m‑ai mânia la fel de des.
Strâng din dinți, ca să‑mi ascund amărăciunea. Sabine îmi aruncă o privire vinovată, dar nu pe ea sunt supărată. Ea a încercat doar să mă apere.
— Ai dreptate, mamă!
Oricât m‑aș strădui să‑i dovedesc mamei că sunt demnă de poziția de viitoare matrone de notre famille, îmi lipsesc calitățile simple pe care prietena mea le arată cu atâta naturalețe. Un lucru asupra căruia mama îmi atrage atenția cu orice prilej.
— Lăsați‑ne singure! le poruncește mama celorlalte Fermecătoare.
După nenumărate plecăciuni, femeile se întorc la treburile lor. Când Sabine dă să le urmeze exemplul, mama îi face semn să rămână. Nu știu de ce, pentru că vorbele ei mi se adresează mie.
— E lună plină peste nouă zile.
Simt cum mi se eliberează plămânii din strânsoarea coastelor și trag aer în piept. Se referă la ritul meu de trecere. Ceea ce înseamnă că mi‑a acceptat oasele de har – pe toate trei.
— Sunt pregătită.
— Hyacinthe o să te învețe cântecul sirenei. Să exersezi doar la un fluier din lemn.
Dau din cap cu înflăcărare. Știu toate astea. Ba chiar am învățat cântecul sirenei pe de rost. Hyacinthe îl cântă noaptea. Uneori, o aud plângând la finalul lui, iar suspinele ei înăbușite se întrepătrund cu vuietul valurilor mării. Atât e de frumos cântecul sirenei.
— Când primesc fluierul de os?
Mă trec fiori de plăcere la gândul de a‑l atinge. Încă puțin și o să‑mi îndeplinesc visul din copilărie. În curând, mă voi alătura surorilor mele Fermecătoare care își folosesc harurile pentru a călăuzi sufletele morților pe Porțile Vieții de Apoi, pe tărâmurile lui Tyrus și ale Elarei.
— E musai să aștept până când e lună plină?
— Nu ne jucăm aici, Ailesse! mă mustră mama. Fluierul de os nu e doar un instrument care îți cheamă l’amouré.
Cobor de pe vârfuri pe călcâie.
— Da, știu.
Muzica fluierului de os deschide, de asemenea, și Porțile în noaptea de trecere, care la rândul ei deschide toate Porțile de pe fața pământului. Oriunde trăiesc oameni, există moarte și suflete care trebuie călăuzite. Iar, fără fluierul de os, niciunul dintre morți, oricât de aproape sau de departe s‑ar afla, nu poate trece în viața de apoi.
Odiva clatină ușor din cap, de parcă aș fi încă fetița neascultătoare de altădată, care alerga prin Château Creux și le ruga pe Călăuze s‑o lase să încerce oasele lor de har. Asta se întâmpla cu mulți ani în urmă. Acum sunt mare, sunt capabilă și am trei oase de har. Sunt gata să iau și ultima viață.
Mama se apropie de mine și cel de‑al șaselea simț începe să‑mi vibreze.
— Te‑ai hotărât dacă încerci să rămâi gravidă sau nu?
Îmi ard urechile. Arunc o privire spre Sabine și văd că e la fel de roșie ca mine. Conversația a luat o turnură mai mult decât jenantă. Mama nu discută niciodată chestiuni intime cu mine. Tot ce știu am aflat de la Giselle, care a trăit un an pasional cu iubitul ei înainte de a‑l omorî. Din păcate, anul acela nu a îmbogățit rândurile Fermecătoarelor cu încă o fiică – sau măcar cu un fiu, deși nimeni n‑a auzit să se fi născut vreodată un băiat. Les Leurress o privesc cu alți ochi pe Giselle acum, de parcă ar fi o mare dezamăgire sau o ființă demnă de milă. Nu pare deloc afectată, dar nu o invidiez.
— Normal că o să încerc. Sunt moștenitoarea ta și știu ce îndatoriri am.
Sabine se foiește lângă mine. Ei i‑am spus adevărul. Nu am nici cea mai mică intenție de a aduce pe lume o succesoare sânge din sângele nostru. Mama va fi nevoită să‑mi accepte decizia după ce‑mi voi ucide l’amouré pe pod. Iar când va veni ziua să devin matrone, voi alege o moștenitoare din rândurile familiei noastre. Voi fi prima care va pune capăt dinastiei ei, dar Fermecătoarele vor merge mai departe. N‑au de ales, fiindcă ideea de a cunoaște un bărbat tânăr – sunt convinsă că Tyrus și Elara nu mi‑ar aduce unul bătrân – și, eventual, de a mă îndrăgosti de el, pentru ca apoi să‑l omor, mi se pare o cruzime de neconceput. O să fac ce e necesar. O să‑mi sacrific iubitul sortit, dar nimic altceva. Asemenea tuturor Călăuzelor dinaintea mea, ritul meu de trecere va fi jurământul făcut zeilor, promisiunea de a rupe orice legătură de credință cu lumea asta și de a mă devota îndrumării sufletelor spre viața de apoi. Dacă‑i pot rezista iubitului meu, voi avea forța de a mă împotrivi cântecului suprem al sirenei – chemarea Vieții de Apoi.
Mama își împreunează mâinile.
— Atunci, ascultă‑mi sfatul, Ailesse. Zămislește un copil fără să te legi sufletește de iubitul tău, oricât de chipeș, de isteț sau de plăcut se va dovedi.
Privește prin mine, cu ochii pierduți într‑un loc necunoscut.
— Clipele de pasiune te vor costa scump.
S‑o fi gândind la tata? Nu‑i pomenește niciodată numele. Iar în rarele momente când vorbește despre el, o face evaziv, ca acum.
— N‑o să mă înfrângă, declar pe un ton ferm.
Într‑o zi, voi conduce cette famille cu devotamentul și neînfricarea Odivei, dar îi voi arată fiecărei Fermecătoare o afecțiune profundă și necondiționată. Poate că și mama ar fi vrut să procedeze la fel cândva, dar uciderea tatei i‑a ridicat un zid împrejurul inimii. Nu e singura Leurress care deplânge moartea iubitului său. Poate acesta e motivul real pentru care plânge Hyacinthe noaptea. După ce cântă la fluierul de lemn, șoptește numele bărbatului iubit.
Odiva șovăie, apoi îmi pune mâna pe umăr. Mă cutremur la acea atingere. Căldura ei îmi încleștează gâtul, cu o emoție neașteptat de copleșitoare.
— Fără Fermecătoare, spune ea, morții ar rătăci pe tărâmul celor vii. Sufletele lor pribege ar distruge muritorii pe care am jurat să‑i ocrotim. Datoria noastră este să păstrăm echilibrul între cele două lumi, cea naturală și cea supranaturală, și, prin urmare, este un privilegiu să ne naștem Leurress și o imensă onoare să devenim Călăuze. Iar tu, Ailesse, vei fi o Călăuză nemaipomenită.
Chipul senin al mamei plutește în fața ochilor mei împăienjeniți de lacrimi.
— Mulțumesc! îngaim, cu vocea înăbușită.
E tot ce pot să spun. Nu vreau decât să mă strângă în brațe. Nu‑mi amintesc să mă fi îmbrățișat vreodată. Dau să mă apropii mai mult, dar ea se trage brusc înapoi. Clipesc, mă șterg repede la nas și îmi vin în fire. Mama se întoarce spre Sabine, care stă un pic mai în spate, asistând stânjenită la discuția noastră.
— Tu o să fii martora lui Ailesse la ritul de trecere.
Sabine scoate un geamăt scurt.
— Poftim? fac eu, deopotrivă de surprinsă.
Martorele sunt întotdeauna alese dintre Fermecătoarele mai în vârstă.
Odiva îi ridică bărbia lui Sabine și zâmbește.
— Ai dovedit că‑i ești pe deplin loială fiicei mele, chiar și în fața morții. Ți‑ai câștigat acest drept.
— Dar nu sunt pregătită, spune Sabine și face un pas înapoi. Am doar un har.
— Nu contează, intervin eu, fremătând de emoție. Trebuie doar să mă urmărești. Martorele nu au voie să intervină.
Trebuie să‑mi dovedesc singură forțele.
— Ailesse e moștenitoarea mea, adaugă Odiva. Zeii o vor ocroti.
Simt cum mă cuprinde căldura în tot corpul, chiar dacă mama nu se uită la mine.
— Rolul tău este să stai mărturie acestui eveniment sacru, Sabine. Și, poate, ritul te va încuraja să‑ți câștigi și celelalte oase de har.
Judecând după figura chinuită a prietenei mele, e clar că nu e foarte convinsă. Odiva oftează ușor.
— Am fost extrem de răbdătoare cu tine, dar a venit timpul să accepți cine ești – Leurress și, în curând, Călăuză.
Cu degete tremurânde, Sabine își dă o șuviță de păr după ureche.
— O să mă străduiesc, murmură ea.
În mod normal, ar trebui să fie alegerea noastră dacă vrem să adunăm haruri, să trecem prin rit și să devenim Călăuze, dar adevărul e că nu prea avem încotro. Nimeni din notre famille nu a îndrăznit vreodată să renunțe la viața asta. Decât dacă moare alături de iubitul ei, cum s‑a întâmplat cu Ashena și Liliane.
Odiva se îndreaptă de umeri și se uită la noi.
— Vreau să vă pregătiți cu cea mai mare seriozitate pentru următoarea lună plină.
— Da, Matrone! spunem într‑un glas.
— Bun. Acum duceți carnea de rechin la bucătărie și spuneți‑i Maïei s‑o gătească la cină.
— Da, Matrone!
Odiva ridică neîncrezătoare din sprâncene și pleacă. Cu buzele strânse, aștept s‑o văd adâncită în discuția cu Isla, în capătul celălalt al curții. Apoi mă întorc spre Sabine și scot un chiot de bucurie.
— Ești martora mea! exclam și o scutur de brațe. O să fii de față! Nici că mi‑aș fi putut dori pe altcineva!
Se strâmbă în timp ce o zgâlțâi.
— N‑aș vrea să privez pe cineva de plăcerea de a te privi cum îl omori pe bărbatul visurilor tale.
Chicotesc.
— Stai liniștită, o să fie rapid și curat. Abia dacă o să apuci să vezi ceva.
Îmi alung din minte imaginea rechinului‑tigru cu aripioara tăiată.
— Dacă iubitul tău se dovedește mai fermecător decât te așteptai? rostește Sabine, foindu‑se stânjenită. Nu sunt sigură că ești în stare să‑i reziști. Pe tine te încântă chiar și cei mai urâți băieți care trec pe drum.
— Nu‑i adevărat! protestez și îi trag un pumn în braț.
Până la urmă, râde și ea.
— Iubitul tău o să fie, probabil, cu un cap mai scund decât tine și‑o să miroasă a pucioasă și a rahat de liliac.
— Tot e mai bine decât să pută ca tine.
Rămâne cu gura căscată, după care îmi aruncă un zâmbet răutăcios.
— Josnică lovitură din partea ta, Ailesse. Tu ai venit cu ideea să tranșăm rechinul.
Rânjesc și ridic sacul de o toartă, făcând abstracție de durerea care îmi înjunghie mâna.
— Da, știu. Hai să mergem!
Mă urmează fără chef pe tunelul estic, care duce la bucătărie.
— Sper ca funia să te taie și mai tare, zice, arătând spre gura sacului, apoi mă înghiontește cu umărul.
Chicotim amândouă.
După ce mai înaintăm prin tunel, departe de urechile celorlalte Fermecătoare, Sabine încetinește.
— Ești sigură că nu vrei să naști o fiică? Dacă o să regreți când mai îmbătrânești?
Încerc să‑mi imaginez cum ar fi să am o relație intimă cu un bărbat. Cât de mult m‑ar putea ajuta harurile? Iar, mai târziu, să simt cum îi crește progenitura în mine până când ajunge atât de mare, încât trebuie să iasă din mine.
— Nu pot…, spun. N‑am instincte materne.
— Nu‑i adevărat. Am văzut cum te porți cu Felise și Lisette. Fetele alea te iubesc la nebunie.
Mă gândesc la cele mai mici membre ale familiei noastre și zâmbesc. Se ceartă care să stea în brațele mele când jumulim prepelițe. Când înflorește trifoiul, le împletesc florile în codițe.
— Aș fi mai bună pe post de mătușă. Suntem practic surori, n‑am dreptate? Nu mai bine faci tu o fetiță și eu o răsfăț?
— Nu știu ce să spun, zice Sabine și își pune o mână pe pântece. Ritul de trecere ar trebui să aibă loc când avem… treizeci și șapte de ani.
Spune o vârstă la nimereală, cât mai îndepărtată de cei șaisprezece ani ai ei.
— Deocamdată, mi‑e greu să‑mi imaginez așa ceva.
Cuvintele „așa ceva” sunt extrem de grăitoare și plutesc grele în aer. „Așa ceva” e calea cea mai grea pe care o poate alege o Leurress. Dacă decide să trăiască împreună cu l’amouré, are la dispoziție nici mai mult, nici mai puțin decât un an de la ritul de trecere. Indiferent ce se întâmplă după aceea, soarta bărbatului e pecetluită. Dacă nu‑l omoară ea până la finalul acelui an, sunt amândoi blestemați. Magia ritului nefinalizat va scurta atât viața lui, cât și pe a ei. Așa a murit Ashena. La fel a murit și Liliane, cu cinci ani înaintea ei. Nu există dezonoare mai mare.
Îmi îndrept umerii.
— Dacă va fi să mor, prefer s‑o fac călăuzind suflete.
— Ca mama mea?
Ochii căprui ai lui Sabine lucesc în întuneric.
Mă opresc și îi strâng mâna.
— Mama ta a murit ca o eroină.
— Nu văd nimic eroic în moarte, spune, cu o figură sumbră.
Tristețea lui Sabine mă taie ca un cuțit tocit. Vreau neapărat s‑o înveselesc. Mama ei a murit acum doi ani, dar durerea e încă vie și o săgetează în cele mai neașteptate momente. Sufletul mort al unui om rău – un suflet Înlănțuit – a ucis‑o pe mama lui Sabine pe podul terestru care duce la Porți. Din cauza apropierii de Viața de Apoi, spiritul lui a devenit tangibil – o formă pe care toate sufletele o păstrează pe vecie, în care se reunesc cu trupurile lor și de care se pot folosi pentru a se împotrivi Călăuzelor. Doar cei Înlănțuiți fac asta, refuzând să accepte pedepsele care îi așteaptă în străfundurile Infernului lui Tyrus, spre deosebire de cei Slobozi, care vor trăi în Paradisul Elarei.
— În acest caz, facem pact să nu murim niciodată, spun veselă.
Sabine pufnește și mijește un zâmbet.
— De acord.
Umăr la umăr, înaintăm prin beznă.
— Să sperăm că Tyrus și Elara o să‑mi trimită un bărbat respingător, spun. Așa, nici măcar tu n‑o să‑i poți plânge de milă.
Râsul înfundat al lui Sabine mă zguduie.
— Perfect!
Studiu despre otravă (Cronicile din Ixia #1) · Maria V. Snyder
Legendele spun că este arma preferată a femeilor și semnătura lașilor. În funcție de intențiile și dorințele criminalului, seduce Moartea și înșală Viața. Poate să-și lase amprenta în sufletul victimei, să-i distrugă mintea și să-i păteze pielea, furându-i ultima răsuflare printr-un strigăt mut de durere. Poate să îți fie parteneră și confidentă, să-ți circule prin vene ore, zile, luni sau ani, în...[Read More]
Cartea Copiilor: Noi titluri contemporane ale literaturii japoneze pentru copii
Editura Cartea Copiilor traduce în premieră în limba română două noi titluri, „În iarbă”, de Yukiko Katō şi „Hei, stai puţin!”, de Hatsue Nakawaki, ambele ilustrate de artista Komako Sakai. Având în comun minimalismul replicilor şi ilustraţiile delicate şi sensibile, cărţile sunt ideale pentru copii foarte mici, cât şi pentru copiii care învaţă să citească. Cartea „În iarbă”, lansată în anul 2008,...[Read More]
Mâine poate am să rămân · Lorenzo Marone
Dacă septuagenarul Cesare Annunziata a fost un protagonist excentric și imprevizibil în Tentația de a fi fericit, Luce di Notte, eroina nonconformistă din Mâine poate am să rămân, îngroapă câteva stereotipuri despre ce ar trebui să-și dorească o femeie și cum ar trebui să se comporte, preferând să fie diferită și „să ia taurul de coarne”, să provoace și să răscolească, să îi demaște pe bărbați și ...[Read More]
Visul își alege visătorul · Laini Taylor · Strange the Dreamer #1
Molii, nori, flori, foc și fantome. Copii furați și hoți la scară legendară. O sută de fâșii de întuneric, născute din ură și mânie, nostalgie și tristețe, teamă și speranță. Dorința unei muze, copleșită de coșmaruri. Și visul unui bibliotecar, dependent de povești, basme, legende și mituri, acum un călător însetat de cunoaștere, întemnițat de Laini Taylor în Visul își alege visătorul, un roman sc...[Read More]