Am văzut piesa “Păpușarul” la Teatrul Evreiesc de Stat, în regia lui Alexander Hausvater și cu Constantin Florescu în rolul principal, și trebuie să spun că m-a surprins în mod plăcut, contrar anticipărilor mele, prin acel mesaj proaspăt cu care se remarcă pe fondul discursurilor despre cel de-al doilea război mondial.
Începând puțin mai greoi, cu elemente de halucinație pură ilustrate prin dans și onomatopee strigate la nimereală, firul narativ nu părea să se lase caracterizat decât de un one-man show în care monologul omului închis de ani buni în casa lui avea să elogieze filozofic nebunia ca traumă suferită în urma tiraniei mondiale – un evreu, fără îndoială. Ni s-a reafirmat acest potențial atunci când păpușile au început să danseze singure alături de maestrul lor, cu noi audiența încercând să facem abstracție de ventrilocul evident prezent pe scenă și diferit de personajul principal.
Prima anomalie a semnalat-o introducerea unui al doilea personaj, proprietăreasa. Strigătele ei frustrate încercau să-l scoată pe păpușar, Finklebaum, de ani buni de zile din casă, ademenindu-l cu informația că războiul se terminase. Fiecare argument al acesteia care încerca să dovedească faptul că acum libertatea era posibilă, ajungea barat și dizolvat de chiriaș printr-o paranoia dusă la extrem. Personajul doamnei adăuga sosul picant în viața altfel apăsător de singuratică a domnului Finklebaum. La fiecare vizită, un nou individ o însoțea cu scopul de a garanta, ca martor (câteodată sovietic, câteodată american, odată chiar evreu), că războiul într-adevăr luase sfârșit.
Între timp, în interiorul locuinței, când nu este deranjat, maestrul face repetiții pentru marele spectacol cu care va vrea să colinde lumea de îndată ce războiul se va fi terminat. Păpușile se înmulțesc, la fel și ventrilocii, pe care contextul ne forțează să-i considerăm manifestările conștiinței degradate a omului auto-sechestrat. Cea de-a doua anomalie își face apariția în momentul în care acești ventriloci devin ei însuși personaje, lăsând costumația neagră și măștile cu plasă deoparte. E drept că își păstrează statutul de manifestări mentale, dar tocmai acest lucru face din abandonarea costumelor de ventriloci ceva interesant, pentru că orice ar fi fost păpușile, acum sunt bidimensionale.
A treia anomalie, și cea care schimbă discursul așteptat de la o astfel de producție, este un spoiler major, așa că voi menționa faptul că unul din personajele aduse de proprietăreasă pentru a confirma sfârșitul războiului schimbă optica asupra protagonistului din victimă în posibil agresor, ca după aceea să revenim la un alt fel de victimă. Nu pot totuși să nu vorbesc despre cea mai tare aserțiune pe care Finklebaum o face despre sine însuși la sfârșit, și anume că suferința lui cea mai mare nu este că tragedia l-a înnebunit, ci că indiferent de cât încearcă, el nu poate să înnebunească. Din acest moment, întreg discursul capătă un echilibru care sunt sigur că a pătruns în fiecare spectator cu aerul său de obiectivitate rece asupra problemei crimelor naziste.
Așadar, din punct de vedere al poveștii, piesa a fost într-adevăr unică în experiența mea de consumator (cam exagerat și nesănătos) de povești.
Pe lângă aceasta, trebuie menționat și decorul, primul element care a anunțat, în fapt, noutatea. Scaunele audienței au fost mutate pe scenă, înconjurând în semicerc spațiul dedicat actorilor, camera superb construită a păpușarului. Becuri atârnau din tavan cu un evident efect estetic, dar participând și activ la piesă – intensitatea și rânduiala luminării făcea trecerea între diferitele medii ale personajului, exteriorul, mintea sa, nebunia și vindecarea nebuniei.
Adaug la toate acestea și practicalitatea decorului, pe care eu am apreciat-o. Dulapurile, șemineul și tablourile erau căi de acces prin care, atunci când halucinația punea stăpânire, actanții conștiinței și manevratorii păpușilor își făcea apariția. Era multiplicarea efectului monstrul de sub pat.
Vă recomand tuturor cu căldură această piesă, întărind mențiunea că, oricât de uzată pare tema, perspectiva este cu totul nouă, și pentru varietatea de interacțiuni din care iese un excelent mozaic de reacții inedite ale omului captiv în propria-i minte chiar și atunci când este perfect lucid. Cu toții știm cât de frecvent este acest fenoment printre oamenii secolului 21.
Ediția a patra a UrbanEye Film Festival începe pe 1 noiembrie 2017, timp de cinci zile bucureștenii având parte de filme în premieră și evenimente conexe dedicate mediului construit și vieții urbane. Festivalul prezintă 27 de pelicule, cuprinse în 7 secțiuni, ce abordează probleme și subiecte actuale, despre mediul construit și societatea în care trăim. Festivalul ridică întrebări și invită la ref...[Read More]
Când? 6 februarie – 1 mai 2018 Unde? Muzeul Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa”, București Intrare: cu bilet Doriți să vedeți unele dintre cele mai periculoase și spectaculoase animale de pe Pământ? Ei bine, aveți ocazia în aceste luni să vizitați Muzeul Antipa din București și să descoperiți aceste specii uimitoare. Începând de pe data de 6 februarie 2018 Muzeul Natural de Istorie...[Read More]