Manfred Baumann este un lup singuratic. Simţindu-se stingher în compania altor oameni, îşi petrece serile bând de unul singur şi urmărind-o în secret pe Adèle Bedeau, tulburătoarea chelneriţă a unui local lipsit de strălucire dintr-un orăşel anonim din Franţa. Într-o zi, tânăra dispare într-un mod misterios, iar inspectorul Gorksi, un poliţist bântuit de eşecul de-a nu fi rezolvat o crimă mai veche, anchetează cazul. Atât suspiciunile inspectorului, cât şi cele ale celorlalţi membri ai comunităţii, se îndreaptă spre Manfred.
Goodreads: 3.93
„Fii sigur că păcatele tale vor ieşi la iveală.”
Rutina este copleşitoare şi toxică; treptat, devine o parte din tine. Intervine teama de schimbare, de tot ce este nou şi diferit. Creşte nevoia, impulsul de a controla fiecare gest şi emoţie, până în punctul în care monotonia nu îţi modelează doar comportamentul, ci şi sentimentele, înfăţişarea şi modul de gândire. Percepţia ta asupra lumii înconjurătoare capătă proporţii fantastice, depăşind „pragul”, acum imposibil de reperat, dintre realitate şi ficţiune. O pauză neintenţionată, o exprimare ciudată sau o intenţie, aparent inocentă, ameninţă prăbuşirea echilibrului creat cu atât de multă atenție.
Cred că termenul cel mai potrivit pentru a descrie un roman de Graeme Macrae Burnet este fascinant. La prima vedere, subiectele abordate de scriitorul scoţian sunt surprinzător de simpliste. Nu te pregătesc pentru misterul strecurat cu abilitate între pagini, pentru stilul fluid, împletit armonios cu acţiunea lentă, uneori chiar statică, un stil neobişnuit de captivant prin abundența detaliilor ce însoţesc cititorul pe desfăşurarea anchetelor.
Un proiect sângeros a fost unul dintre cele mai bune romane citite în 2018: prin urmare, am tot evitat Dispariţia lui Adèle Bedeau, primul volum din seria Georges Gorski. Nu credeam că o să fiu dezamăgită, departe de mine acest gând, dar când ai devorat prima carte a unui autor, iar aceasta ţi-a întrecut toate aşteptările şi ţi-a redeschis „apetitul” pentru un alt gen de literatură, simţi nevoia de o pauză în aşteptarea momentului potrivit. Din păcate, „pauza” a fost scurtă, sub trei luni, iar Dispariţia lui Adèle Bedeau a dispărut de pe noptieră în mai puţin de 24 de ore.
Nu ştiu cum reuşeşte, care este secretul lui Burnet, dar creează personaje fabuloase, cum am mai întâlnit doar în operelor clasicilor ruşi. Protagonişti pentru care simţi, în egală măsură, dezgust şi milă, simpatie şi înţelegere. Când le iau în considerare mentalitatea, viziunea limitată asupra vieţii, dorinţele primitive și parşive, cu ajutorul cărora ei reuşesc să se strecoare în societate, intervine propria incertitudine: sunt buni sau răi? Vinovaţi sau nevinovaţi? Victime sau prădători?
În Saint-Louis, la Restaurant de la Cloche, chelneriţa Adèle Bedeau atrage întotdeauna privirile clienţilor. Nu încearcă (neapărat) să fie provocatoare: este tânără, interesantă şi are o fustă suficient de lungă încât să nu fie mustrată de patronul localului, dar potrivit de scurtă cât să aibă un bacşiş generos la finalul fiecărei ture. În acest restaurant uitat de lume, unde întâlneşti şi revezi aceleaşi persoane, îşi petrece serile Manfred Bauman, lup singuratic şi inadaptat social.
Iubeşte rutina. O trăieşte. Îi oferă siguranţă, aşa cum Restaurant de la Cloche îi asigură un sentiment fals de apartenenţă. Nu îşi schimbă comenzile, nici măcar atunci când nu îi place mâncarea. Încearcă să fie mulţumit de viaţa sa, chiar dacă este lipsită de surprize, evenimente, prieteni sau orice activitate care îţi trece acum prin minte. Manfred Bauman este incapabil să socializeze, să participe cu ceva la o discuţie. Ascultă, aşteaptă şi studiază, iar în rarele ocazii în care își împărtășește părerea, efectele sunt atât de cutremurătore, cel puțin în viziunea sa, încât mai are puţin şi se pedepseşte pentru propria îndrăzneală.
Profilul psihologic, schiţat cu meticulozitate de Burnet, completat cu obiceiurile şi acţiunile întreprinse de Bauman, reprezintă unul dintre motivele pentru care nu m-am putut opri din citit. Imaginaţia personajului, supus unei torturi sociale de o forţă copleşitoare, deschide o poartă în trecut, unde îl vei cunoaşte pe tânărul Manfred: naiv, timid și aproape inconştient de dorinţele şi greşelile sale.
„Ei doi inventaseră iubirea. Până în momentul în care fata intrase în poieniţă, iubirea existase pe lume doar sub forma unui cuvânt, a unui concept abstract pe care nu-l trăise nimeni niciodată.”
Când Adèle Bedeau dispare, Restaurant de la Cloche îşi pierde rolul de local şi se transformă într-un personaj, un personaj care îl judecă şi îl acuză pe Manfred, suspectul ideal. Clienţii fideli, obişnuiţi cu prezenţa sa, încep să îl privească într-o lumină diferită. Abia atunci îl observă şi îşi amintesc de el, bărbatul care mănâncă şi bea întotdeauna singur, la o masă retrasă. Ca un om vinovat. Ca un prădător.
Treptat, Manfred devine conştient de atenţia ce îi este acordată. Acum, este privit şi văzut. Niciodată nu a fost un străin, însă acum i-a fost furată mantia anonimatului. Nu poate să se ascundă sau să îşi schimbe obiceiurile, să îşi întrerupă rutina: ar fi mult prea suspect. Dar cât de mult poate să mai îndure neîncrederea celor din jur, privirile aruncate pe furiş, şoaptele din spatele tejghelei, zâmbetele false de la serviciu şi suspiciunea, nici măcar mascată, a inspectorului Gorski?
În condiţiile în care seria îi este dedicată inspectorului, am fost uimită de alegerea autorului de a-l menţine în atenţia cititorului mai mult pe Manfred. M-am aşteptat la un schimb de putere, la un echilibru, câştigat pe parcurs, dar acuzatul întotdeauna a avut mai mult de dezvăluit, mai multe de arătat. Destinele şi trecutul celor doi bărbaţi se desfăşoară în paralel, o tactică foarte interesantă, ce înteţeşte suspansul, mai ales când spaţiul încetează să mai fie o constantă sau timpul un punct de reper. La un moment dat, nu îţi mai pasă unde te afli, nici măcar când. De la o simplă dispariţie, acţiunea s-a bifurcat în două anchete, iar Gorski este elementul comun, liantul.
„Ar fi fost mai bine ca povestea să se încheie o dată pentru totdeauna.”
Prezentaţi ca „rivali”, cu personalităţi „contrastante”, duelul dintre Gorski şi Bauman este un deliciu. Dialogurile îmi amintesc de un câmp de luptă: capcane şi indicii false, îndrumări şi supoziţii, scurtături şi atacuri neaşteptate, bruşte, ce conferă un impuls de energie unei atmosfere pitoreşti şi liniştite.
Gorski este un inspector de modă veche, un mix între Columbo şi Philip Marlowe. Analizează fiecare gest, fiecare replică. Nu îşi intimidează adversarul şi îi oferă un sentiment fals de siguranţă, însă intenţiile sale sunt clare, la vedere. Ştie cum să îşi tempereze nerăbdarea, dar până şi cumpătarea sa are o limită: inspectorul este bântuit de o crimă mai veche, nerezolvată, iar obsesia acelui caz se revarsă asupra celui din prezent. Vede legături şi asemănări, majoritatea formulate pe baza instinctului şi a unor dovezi ce nu ar rezista în cazul unui proces. Poate că propria sa minte lucrează împotriva sa, strecoară indicii acolo unde nu există. De ce să fie Manfred Bauman singurul personaj cu o imaginaţie bogată?
Deznodământul este sublim şi, oricât de nepotrivit poate să fie „complimentul”, este şi franţuzesc. Rafinat, de o previzibilitate redusă, a cărui existență nu o poți nega, la limita dintre tragic şi comic. Graeme Macrae Burnet îşi încheie povestea, deopotrivă morbidă şi fermecătoare, cu o ironie delicioasă şi sadică, egalată doar de scurta precizare de la începutul romanului: nu el este autorul, mai există un Burnet în lumea literară.
