“It takes them all from us. It takes everything, and leaves us with nothing.” Her voice was laced with vehemence. “As Domi wills.”
Știți sentimentul acela de împlinire absolută pe care îl descoperiți atunci când găsiți autorul perfect? Când citiți o singură carte de-a sa și decideți că trebuie să îi citiți toate celelalte romane? Când nu puteți găsi niciun defect operelor sale, când vă regăsiți în personajele create de acesta, când acțiunea vă poate acapara din primele pagini? Când vă ignorați întreaga listă de to-read de pe Goodreads pentru că vreți să participați la discuțiile despre noi teorii de pe diferite site-uri?
Cărțile lui Brandon Sanderson au devenit noua mea obsesie. După ce Născuți-din-Ceață m-a distrus complet, atunci când am observat că am ajuns la zi cu seria, mi-am dat seama că mai am nevoie de Cosmere. Da, între timp, am aflat că mare parte din romanele lui se petrec în același Univers, că există personaje comune și mituri despre crearea fiecărei lumi. Am aflat că Năruireși Dăinuire nu sunt singurele entități prezente, că mai există alte tărâmuri pe care încă nu le-am cercetat. În cele din urmă, am înțeles că nu am de ales. Trebuia să continui. Cosmere mă chema.
Cu ce altceva puteam începe, dacă nu cu primul său roman publicat? Romanul care avea să atragă atenția cititorilor asupra sa, probabil pentru a deschide scena pentru Mistborn. Există păreri împărțite despreElantris. Unii spun că este cea mai slabă carte a lui Sanderson, că, totuși, este de înțeles, fiind romanul său de debut. Alții… ei bine, cred că eu sunt „alții”, părerile nu sunt cu adevărat împărțite. Mi-a plăcut exagerat de mult. M-am obișnuit repede cu personajele, am asimilat informația despre planeta Sel la fel de repede (cred că asta a intenționat autorul) și, în general, am rezonat cu întreaga operă. Știam că va fi o călătorie deosebită.
Raoden continued. “You talk about hunger and pain as if they are forces which can’t be resisted. Anything is acceptable, as long as the hunger made you do it-remove our comforts, and we become animals.”
Cândva, în Elantris pășeau zeii. Elantrienii nu aveau nevoie de mâncare pentru a supraviețui și orice rană le era vindecată. Părul le era de un alb pur, unic printre toate națiunile. Pielea lor strălucea argintie în întuneric, și, prin intermediul AonDor-ului, Investitura de pe planeta Sel, aceștia puteau realiza Aon-uri, desene cu proprietăți magice oferite de Dor. Orașul lor avea construcții magnifice, înalte până la cer, cu ziduri impenetrabile.
Oricine putea deveni Elantrian. Shaod-ul, procesul de transformare în această zeitate, venea pe nepregătite, noaptea, și alegea oameni din orice clasă socială. Nou-apărutul Elantrian era trimis, apoi, în Elantris, pentru a trăi cu cei asemenea lui. Bizar este, totuși, că Shaod-ul vine doar la locuitorii din Arelon, Teod, sau Duladel, alegând să îi lase pe dinafară pe Fjordieni. Din această cauză, cei din Fjorden îi disprețuiau. Ba chiar Jaddeth, zeul venerat de aceștia, spune că Elantrienii trebuie convertiți, și dacă nu, distruși.
“It had come with a tempest-that much even Raoden remembered. The earth itself had shattered, an enormous chasm appearing in the south, all of Arelon quaking. With the destruction, Elantris had lost its glory. The Elantrians had changed from brilliant white-haired beings to creatures with splotchy skin and bald scalps-like sufferers of some horrible disease in the advanced stages of decay. Elantris had stopped glowing, instead growing dark.”
Cu 10 ani înainte de acțiunea romanului, s-a întâmplat Reod-ul. În urma unui cutremur uriaș, pământul s-a crăpat. Dar răul de abia ce începuse. Elantrienii, odată zeități strălucitoare, au devenit niște monstruozități. Cu pielea gri și părul căzut, părea că tot ce era vibrant la ei a putrezit. Și cel mai grav era că, acum, durerea provocată de orice rană va rămâne cu ei pentru tot restul vieții (eterne, dacă pot adăuga). Îngroziți, cetățenii din Arelon i-au închis în propriul lor oraș, au pus gărzi pe metereze și le-au interzis să mai aibă contact cu lumea din exterior. Foamea i-a acaparat curând pe Elantrieni, dar nimeni nu îi hrănea. Simțeau durerea întotdeauna, însă nimeni nu îi vindeca. Curând, s-au format găști și în Elantris. Când shaod-ul venea după cineva, aceste găști ajungeau să îl jefuiască, să îi fure mâncarea oferită ca jertfă.
Speranța era pierdută. Niciun Elantrian nu putea rezista mai mult de câteva luni în iadul împrejmuit de ziduri. Foamea era cea care dicta totul, cea care transforma oamenii în bestii, era legea orașului. Fjord-ul se extindea nestingherit, ajungând aproape de marginea Elantrisului, convertind și distrugând tot ce găsea în cale. Lucrurile par să se schimbe, totuși, atunci când Raedon, prințul moștenitor din Arelon, este luat de shaod.
Sarene, fiica regelui din Teod, este promisă lui Raedon (desigur, din motive politice) și se îndreaptă spre Kae, orașul unde trebuia să-și întâlnească mirele. Pe drum, află că acesta a murit, dar trebuie să-și ducă până la capăt îndatoririle de văduvă. Viața la curtea Arelonului este complet diferită de cum și-a imaginat-o: armele erau interzise de regele Iadon și numai soldații practicau diferitele forme de luptă. Femeile erau drastic inferioare, însă nimeni nu se simțea nedreptățit. Sarene urmează să modifice direcția către care se îndreaptă lumea.
“Where the letters had hinted, Sarene fulfilled. She wasn’t like the women he had grown accustomed to in the Arelish court. She was strong and determined. She didn’t avert her eyes downward whenever a man addressed her, no matter how noble his rank. She gave orders easily and naturally, and never feigned weakness in order to draw a man’s attentiveness.”
Deși proaspăt văduvită, ea nu stă să-și plângă viața pe care ar fi putut-o avea. Nu se îmbracă în negru doar pentru ochii lumii și nu refuză să-și facă apariția la diferite evenimente. Atunci când alege să ofere mâncare Elantrienilor pentru Judecata Văduvei, trezește o mulțime de controverse. Regele refuză inițial, însă puterea de șantaj a lui Sarene a izbutit să îi elibereze calea. Avea să fie prima străină care vede stilul de viață (semi-viață? Nu știu…) din Elantris, prima care acordă o șansă unui popor pe care nu îl înțelege pe deplin.
Între timp, Raedon aduce inovații neașteptate noului său oraș. E impresionant ce se poate face cu câteva semințe de porumb, niște oameni (nici aici nu sunt sigur) de nădejde, și voință cât pentru alți o sută. Străzile au fost curățate, licărul de speranță strălucește din nou în inimile Elantrienilor, începând să creadă că sunt privilegiați de Shaod. Mâncarea nu mai este prioritară, deoarece și-au dat seama că nu au, cu adevărat, nevoie de ea. Foamea era doar psihologică.
Atunci când Sarene vine și împarte în stânga și în dreapta bucate alese, planurile lui Raoden sunt date peste cap de-a dreptul. Când Elantrienii văd mâncarea, toate învățăturile recente dispar, fiind înlocuite de foame. Chiar când Arelonianul credea că va ajunge la un rezultat mulțumitor, soarta decide că trebuie să mai încerce. Oamenii se atacă iarăși între ei, încearcă să fure cât mai multe merinde pentru ei înșiși, și nu se mai gândesc la tot ce au deprins de la Raoden.
Hrathen paused. “There are two sides to every argument, Lord Telrii: the logical and the passionate. We have to make our attack from both directions if we are to be victorious.”
Toate acestea par nejustificate atunci când un pericol iminent bate la ușă. Hrathen, gyorn-ul din Fjord, începe să-și pregătească terenul pentru a cuceri Arelon. Ultima oară când a ținut predici despre Jaddeth într-un oraș străin, Duladel, a reușit să stârnească o revoluție care nu a lăsat nicio urmă de civilizație în urmă. Acum, reușește să profite de naivitatea lui Iadon (un pic exagerată), îi scufundă câteva corăbii, și misiunea sa pare ca și finalizată. Sarene este, totuși, un ghimpe pentru întreaga religie Shu-Dereth. Nu se va lăsa învinsă de un preot influent, nici de un zeu străin.
Deși Investitura din Elantris nu este la fel de impresionantă precum cea din Mistborn, romanul a fost aproape la fel de plăcut. Nu am simțit lipsa experienței lui Sanderson în domeniu, cu toate că este prima sa carte publicată. M-am regăsit în unele personaje și le consider realiste, autentice. Sarene nu se gândește tot timpul la Raoden, ci privește imaginea de ansamblu. Câteva clișee există, desigur, dar am fost impresionat oricum. Elantris este perfect pentru o seară (sau, mai bine zis, câteva seri) în care vrei să te relaxezi, însă și pentru fanii înfocați fantasy care sunt într-o continuă căutare. Eu, cel puțin, abia aștept volumul 2 *cu toate că mai e ceva până în 2020*.
Alina
Daaa! Și mie mi-a plăcut Elantris exagerat de mult. (Mi-a plăcut formularea asta.)
Din februarie am intrat in universul Cosmere. Am citit Mistborn, Elantris și acum citesc The Emperor’s Soul.
Mistborn m-a vindecat de o carte care mi-a provocat o obsesie care mi-a dat peste cap viața literară timp de un an.
Așa că o să rămân în universul acesta până o să termin toate cărțile.