Un arbitru de fotbal venit din Afganistan este ucis la Stockholm, iar suspectul principal este Giuseppe Costa, tatăl unui fotbalist aflat în ascensiune. Cazul pare ca și rezolvat, însă Costa refuză să mărturisească și poliția apelează la profesorul Hans Rekke, cunoscut expert în tehnici de interogatoriu. Dar toată investigația e dată peste cap, pen¬tru că Rekke vede totul într-o altă lumină, iar curând suferă o cădere nervoasă. În scurt timp, suspectul e eliberat și poliția rămâne fără nicio pistă.
Singura care refuză să renunțe la anchetă e tânăra polițistă Micaela Vargas, care reușește să-l convingă pe Rekke să reia cazul. Cei doi ajung să aibă de-a face cu teroriștii vânați de CIA și războiul talibanilor împotriva muzicii și trebuie să afle cine era în realitate arbitrul ucis — victimă sau criminal?
Goodreads: 3.14
După experiența deosebit de neplăcută de acum câțiva ani cu Prizonieră în pânza de păianjen, când David Lagercrantz a încercat să continue seria Millennium, dar s-a împleticit pe parcurs, de parcă nu ar fi știut încotro să-i îndrume pe Lisbeth Salander şi pe Mikael Blomkvist, la fel de pierduți ca el în vâltoarea conspirațiilor politice, religioase și teroriste reciclate într-un mod cu adevărat mediocru, am vrut să-i mai acord o șansă, sperând că Obscuritas, un roman care-i poartă complet amprenta, îl va „izbăvi” în ochii mei.
Din păcate, aceasta va fi, fără îndoială, ultima mea „întâlnire” cu autorul, îndeosebi după ce am fost la un pas să intru în reading slump, refuzând cu îndârjire să abandonez cartea, nădăjduind că poate-poate se vor schimba lucrurile pe parcurs. Ei bine, situația s-a agravat neașteptat de repede.
Fiecare cititor își dezvoltă în timp un simț: știe când un roman nu o să fie pe placul său. Nu e nimic greșit în a avea un instinct literar, însă există ceva complet greșit în încăpățânarea mea de a nu-mi da ochii peste cap ori de câte ori 1) Micaela Vargas – întruchiparea femeii „drăguțe, nu tocmai frumoase”, care izbăvește într-un domeniu aparent revendicat de binecunoscutul misoginism polițienesc – reușește să atragă atenția tuturor colegilor ei sau să aibă un fler aproape supranatural în a descoperi piste improbabile, sau 2) Hans Rekke, aliatul ei de nădejde, pe care, evident, forțele de ordine nu-l privesc cu ochi buni, pare hotărât să-mi demonstreze că este urmașul lui Sherlock Holmes, moștenindu-i viciile, dar nu și geniul înnăscut. Ah, de precizat: n-am fost niciodată o admiratoare a adevăratului Sherlock Holmes, personajul lui Doyle. C’est la vie!
„Respectul crește odată cu distanța.”
Revenind la Obscuritas, mă aflu într-un impas. Aș vrea să încep cu bilele albe, dar n-am decât foarte multe negre și una gri, „metamorfozată” în Rekke, un psiholog-profesor expert în tehnici de interogatoriu care nici nu m-a uimit, nici nu m-a scos din sărite precum Micaela, care mai avea puțin și leșina când el o privea cu ochii lui albaștri sau „aproape” că o atingea.
Bine, bine, poate că sunt puțin cam răutăciosă, însă, trecând peste originalitatea inexistentă și clișeele în exces, nu-mi amintesc ultima oară când am fost atât de dezinteresată de o anchetă. Obscuritas s-a transformat rapid într-un volum hibrid. Practic, avem de toate, de la drame personale/romantice/de familie și povești dureroase din trecut la crime fără sens, revolte, terorism, o istorie pe scurt a torturii (reacțiile Micaelei mi s-au părut puerile – cum? americanii își torturează prizonierii? chiar sunt capabili de așa ceva?), muzicieni afgani, mușamalizări politice și o viziune de ansamblu a unei vieți trăite sub regimul taliban.
„Toate vocile și râsetele pe care le auzi de partea cealaltă există doar ca luare-aminte despre tot ce nu poți face tu, ceea ce e suficient de rău. Însă ușor-ușor, depresia se acordează de una singură și crește volumul. Începe să țipe pe un ton roșu, insuportabil, și atunci atingi un punct în care nu mai vrei să fii.”
Rekke ar fi putut fi un personaj memorabil prin nonconformismul lui pe alocuri ireal de straniu, îndeajuns de fascinant cât să mă înduplece să nu renunț la serie, mai ales după finalul viclean al lui Lagercrantz. În schimb, prins în mrejele viciilor și luptându-se cu o depresie cruntă, se transformă treptat într-un pion pe care autorul vrea neapărat să-mi pariez toți banii, fără să-și pună în valoare intelectul lăudat de o lume întreagă. Nu m-au convins nici observațiile, nici teoriile, nici momentele lui de glorie. Poate că povestea ar fi fost mai interesantă dacă ar fi făcut echipă cu fiica lui și ar fi rezolvat împreună fel și fel de enigme, în loc să se minuneze de toate emoțiile rele și macabre întrezărite în ochii Micaelei (în fine, fiecare cu preferințele sale).
Ah, era să uit fix de cireașa de pe tort: nu-mi place defel stilul lui Lagercrantz. Nu este nici cursiv, nici catchy, nici măcar destul de bine pus la punct pentru a reda în mod adecvat atmosfera adesea cruntă evocată în roman. Am simțit că mă „împiedic” de cuvinte la fiecare câteva paragrafe, sau că, uneori, citesc o piesă de teatru, în niciun caz un roman, în care personajele spun ceea ce ar trebui să spună, fără să gândească înainte să deschidă gura.
Adio, Lagercrantz! Asta e, n-a fost să fie!
Articolul face parte dintr-un Blog Tour organizat de Grupul Editorial Trei cu ocazia apariției în limba română a romanului Obscuritas.
Puteți citi alte păreri pe următoarele bloguri:
