Sulița deșertului (Demon #2) · Peter V. Brett · „Totul. Totul strălucește.”

„În lume nu există niciun bărbat care să nu-ți fie frate,
Nicio femeie care să nu-ți fie soră, niciun copil
care să nu fie al tău,

Pentru că îndură Năpasta cu toții, credincioși și păcătoși
deopotrivă,
Și cu toții trebuie să se unească pentru a-i ține piept nopții.”

După numeroase serii fantasy și călătorii pe meleaguri îndepărtate, la limita dintre realitate și vis, am ajuns pe un tărâm exotic, atins de demoni la căderea nopții și răscolit de barbari, războinici sau lași la prima geană de lumină. Pe urmele Omului Glifat, am întâlnit miezingi, creaturi supranaturale, crude și înfricoșătoare, care se folosesc de mantia Lunii pentru a ucide orice ființă care are ghinionul de a-și intersecta pașii cu ele, am călătorit prin cătune sărace, unde oamenii mor de foame și tremură în spatele glifelor, sperând că magia va rezista și îi va ține pe demoni departe, am vizitat castele și orașe care sfidează realitatea, care au încercat să mă corupă prin opulență, bogăție și promisiuni mârșave, doar ca să ajung o fugară și o proscrisă, pentru gândurile necurate și îndrăznețe pe care le-am făcut auzite.

După numeroase serii fantasy și călătorii pe meleaguri îndepărtate… am întâlnit seria fantasy perfectă. Nu am un plan pentru această recenzie, deși am lucrat la ea aproape trei zile, timp în care am tăiat și rescris toate paragrafele, nemulțumită de rezultatul final. Nu-mi amintesc ultima oară când o carte a avut atât de multă putere asupra mea, încât să mi se facă pielea de găină.

Peter V. Brett s-a jucat cu mine aproape 800 de pagini, pe durata cărora am trecut de la entuziasm și nerăbdare, la furie și tristețe, de la mânie și ură, la un gol neobișnuit în suflet, care creștea cu fiecare capitol parcurs, când intuiam direcția acțiunii și soarta construită de autor pentru personaje, simple marionete în fața puterii pe care doar el o are asupra cuvintelor. Le-a scris povestea, le-a distrus copilăria, apoi i-a împins în cel mai cumplit coșmar al lor, lăsându-te pe tine, cititor și martur mut, să le privești suferința și să speri că mai există o șansă pentru ca ei să învingă și să nu fie înfrânți de propriile dorințe întunecate.

În recenzia precedentă, v-am povestit despre miezingi, acești demoni ai apei, focului, pietrei, nisipului, aerului, care apar în fiecare noapte, din Miezul Pământului, sperând că vor găsi pradă, suflete înspăimântate sau ghinioniste, care nu se află sub protecția glifelor, singurele arme suficient de puternice pentru a-i împiedica să săvârșească un nou masacru. În spatele zidurilor sau sub protecția soarelui, oamenii încearcă să uite de primejdia în care se vor afla peste câteva ore, să ducă o viață normală, să își întemeieze o familie numeroasă și să aibă un acoperiș rezistent deasupra capului. Pe scurt, după câțiva ani, devin „mulțumiți” de această existență, se acomodează cu teama, care renaște în fiecare noapte, alegând să se roage Ziditorului ca glifele să reziste și să nu moară în ghearele miezingilor, în loc să caute o soluție pentru a-i înfrunta și a-i ucide.

Oamenii din Nord, din ținuturile verzi, sunt lași și nu îndrăznesc să își înfrunte dușmanii. În schimb, în Krasia, un meleag îndepărtat din Sud, înconjurat de nisip, legende și mistere, un război amenință să înceapă.

Ahmann Jardir, conducătorul krasienilor, este Shar’Dama Ka, Primul Războinic-Preot. Considerat de către poporul său Izbăvitorul, cel care va scăpa lumea de alagai (miezingi), Ahmann poate să fie comparat cu Mesia; el reprezintă cheia spre salvarea lumii, este războinicul care deține Sulița lui Kaji (care a aparținut primului Izbăvitor și întemeietorului tribului Kaji), și deține puterea necesară pentru a începe Sharak Ka, marele război contra demonilor, războiul sfânt. Dacă în Omul pictat l-am cunoscut doar prin intermediul lui Arlen, autorul s-a gândit să crească numărul POV-urilor (point of view) pentru al doilea roman din seria Demon, oferindu-ne prilejul de a-l cunoaște pe cel care se presupune că este Izbăvitorul.

O să fiu foarte sinceră: îl urăsc pe Jardir. Îl disprețuiesc atât de mult, încât sper să fie sfâșiat de miezingi, să nu ajungă în paradis și să moară în chinuri, la mila ghearelor demonilor. În ciuda capitolelor despre copilăria sa, când am simțit milă și durere în momentele în care un copil mic și firav era bătut, biciuit, abuzat și batjocorit de cei mai mari și mai puternici ca el, am fost dezamăgită de bărbatul care a devenit.

Nu am să neg, este un luptător de temut, ambițios și periculos, care simte plăcere și o satisfacție inumană la fiecare apus de soare, când își pregătește scutul și sulița, urmând să pătrundă în Labirint („arena” de înfruntare între oameni și miezingi), dar este orbit de putere, lacom și ușor manipulat de Inevera, prima lui soție, care se folosește de o formă păgână de magie pentru a vedea în viitor și a-l conduce spre calea râvnită de ea.

În Krasia, un bărbat care nu este bun de luptă sau nu devine Om Sfânt, este denumit khaffit și intră în ghilda meșteșugarilor, care sunt obligați să poarte doar haine cafenii, ca ale copiilor, și să își înlăture barba, semn că nu sunt bărbați. Este statul cel mai degradant, dar asta nu îl împiedică pe Abban, prietenul din copilărie al lui Jardir, să devină un om bogat, cu relații bune în Nord, în ținuturile verzi, pe care Ahmann se pregătește să le cucerească, pentru a-și mări armata.

„- În Krasia, dacă nu-ncearcă nimeni să te omoare, înseamnă că nu ești destul de valoros ca să fii ucis.”

„- Culturile noastre par făcute să se insulte una pe alta, Par’chin. Trebuie să ne stăpânim ori de câte ori ne simțim insultați, dacă vrem să-nvățăm în continuare unii de la alții.”

Când le vorbește războinicilor, Jardir țese o vrajă prin cuvinte simple și gesturi (aparent) pașnice. Soldații și-ar da viața pentru a-l proteja pe Izbăvitor și sunt dispuși să-l urmeze până la capătul Pământului pentru victoria finală, iar dacă pe drumul lung și obositor distrug orașe, siluiesc femei și răpesc copii ca să-i antreneze și să-i transforme din lași care se ascund în spatele glifelor în războinici de temut, nu îi vor pune ordinele lui Jardir la îndoială și nu se vor gândi la viețile pe care le-au distrus.

Dar acesta este răspunsul? Pentru a ucide demoni, întâi trebuie să se lupte oamenii între ei? Ăsta e planul lui Jardir?

Mă îndepărtez treptat de Krasia și mă opresc în Văiuga Tăietorului de Lemne, care acum poartă numele de Văiuga Izbăvitorului. Dacă în Sud, acesta este Jardir, în această așezare mică și rezistentă, care se extinde cu repeziciune, aproape în fiecare zi, locuitorii îl văd pe Arlen/Omul Glifat drept salvatorul lor.

„- Nu vreau să-nceapă oamenii să se gândească la mine ca la un soi de mântuitor.”

Arlen este personajul meu preferat. Copilul curajos, care și-a văzut mama ucisă și s-a luptat singur cu miezingi, fără protecția sau puterea unui adult, s-a transformat într-un bărbat ascuns și retras, care preferă să își acopere trupul cu o mantie, în loc să fie admirat și venerat de cei din jurul său, care cu greu își pot desprinde privirea de pe simbolurile de pe pielea sa. Glife. Sute de glife, minuțios reliefate și legate între ele, o hartă a numeroaselor vrăji pe care el este capabil să le manipuleze și să le folosească în lupta zilnică împotriva miezingilor. Însă magia pe care el o absoarbe, care îi oferă putere și rezistență, care îi vindecă rănile și îi oferă energia necesară pentru a-și nimici dușmanul, îl schimbă treptat, până când el ajunge să se întrebe dacă este om sau demon.

„- N-am nevoie să-mi spună un om sfânt că miezingii sunt un rău care trebuie distrus. Mi-au ucis mama și mi-au umplut de spaimă tatăl. Mi-au omorât prietenii, vecini și rude. Și undeva, acolo – Par’chin arătă cu mâna către orizont – există o cale de a-i distruge. Am să caut până când am s-o găsesc.”

Omul Glifat este un suflet tulburat, conștient de drumul dificil și crud pe care și l-a ales în viață, dar asta nu îl împiedică să se gândească la trecut, la familia pe care a abandonat-o sau la tânăra pe care a iubit-o. Amintirile îl rănesc și îl întristează, îl readuc în ochii celor din jur pe inocentul și rebelul Arlen, copilul care a vrut să aducă o schimbare și să își răzbune mama. Suferința lui este remarcată și de Leesha, Culegătoarea de Ierburi din Văiuga Izbăvitorului, poreclită vrăjitoarea glifelor.

„- Sunt și o vrăjitoare a glifelor, spuse ea, și asta datorită ție. E adevărat că le dau cărților de știință mai multă importanță decât Canonului, dar știința nu poate să explice de ce câteva linii scrijelite în praf pot opri sau vătăma un miezing. În univers mai există și altceva în afară de știință. Poate că e loc și pentru Izbăvitor.”

Ca majoritatea personajelor din serie, Leesha a fost obligată să se maturizeze de la o vârstă fragedă. Frumoasă, inteligentă și îndrăzneață, cu ajutorul glifelor știute de Arlen, ea creează diferite arme pentru locuitorii din Văiugă, de la sticla glifată, în care poate să fie stocat foc demonic, la mantiile glifate, care îi fac invizibili în ochii miezingilor pe cei care le poartă, oferindu-le oportunitatea de a trece pe lângă ei, fără să fie detectați sau atacați. Atracția pentru Arlen nu o împiedică să își îndeplinească sarcinile, să conducă spitalul sau să bandajeze răniții, însă nici nu trece neobservată de mama ei, care îi amintește cu fiecare oportunitate că îmbătrânește și că o „tăvăleală” nu i-ar face rău, sau de saltimbancul Rojer, care este îndrăgostit de ea și o urmărește cu nostalgie și adorație.

„Rojer făcu ochii mari, iar Leesha inspiră scurt și-și ținu răsuflarea în timp ce mintea îi alergă nebunește. Într-un târziu, își impuse să expire. Jurase să găsească un leac pentru Omul Glifat, sau cel puțin pentru fiecare amănunt din tot ce i se întâmpla, și voia să-și respecte jurământul. Salvase viața ei, și viețile tuturor oamenilor din Văiugă. Îi datora măcar atât.”

Indiferent de gravitatea situației, Rojer are harul de a-mi readuce zâmbetul pe buze. Singurul meu regret e că nu pot să-l aud când cântă la scripcă și vrăjește miezingii. Aș vrea să îi ascult cântecele, să mă las fermecată de muzica diafană pe care el o modelează sub forma unei arme unice în universul creat de autor, o armă care îl pune în pericol când Jardir află de harul său și se îndreaptă cu armata sa de războinici spre Văiuga Izbăvitorului.

„Dar, după aproape un an petrecut în Văiugă Izbăvitorului, efectele magiei asupra celor care o foloseau des erau evidente. Erau mai puternici. Mai iuți în mișcări. Nu se îmbolnăveau niciodată, nu oboseau niciodată. Cei tineri se maturizau mai repede, iar ce vârstnici îmbătrâneau mai încet sau păreau mai tineri. Rojer, pe de altă parte, avea senzația că abia se mai ținea pe picioare.”

Dacă în Omul pictat mi-a plăcut de Leesha, în Sulița deșertului mi-am schimbat (puțin) părerea despre ea. În ciuda intențiilor ei bune și nobile, puterea pe care o are asupra locuitorilor din Văiugă este ușor înspăimântătoare. Se folosește de ea pentru a îi convinge că deciziile ei sunt cele mai bune, poate să îl facă până și pe cel mai încăpățânat bărbat să tacă dacă își ridică nervoasă o sprânceană, iar cuvintele ei sunt lege. Presiunea de pe umerii ei este foarte mare și este răspunzătoare pentru sute de vieți; o greșeală din partea ei sau a lui Arlen cu greu ar putea să fie rectificată, dar până și rezistența lor amenință să cedeze, o dată cu înfruntarea unui nou dușman.

„Însă pe urmă îl insultase fără să vrea și suferința din ochii lui o smulsese din vârtejul propriilor gânduri. Întrezărise brusc ceea ce fusese el înainte. Un om bun, rănit așa cum i se întâmplase și ei, dar care, în loc să se dea bătut, își îmbrățișase durerea ca pe o iubită.

Și ea simțise durerea care rezona cu a ei cu atâta putere, și tot ce i se învălmășea în minte se ordonase dintr-odată, parcă preschimbându-se în mecanismul unui ceas, și ea știuse, brusc, ce avea de făcut.”

De departe, cea mai frumoasă surpriză a romanului a fost Renna Tanner. Promisă lui Arlen de când erau mici, copila care l-a sărutat în hambar și care a jurat că o să îi fie soție a devenit o tânără fermecătoare și muncitoare, care încă visează la Arlen și speră că o să-l reîntâlnească. Viața alături de tatăl ei este dificilă. Torturată și abuzată, când Renna cedează și se hotărăște să fugă, soarta îi joacă o festă crudă, pentru care este privită cu dușmănie, tristețe și repulsie de către cei care vor decide dacă merită să trăiască sau să fie oferită drept hrană miezingilor.

Capitolele care îi urmăresc ascensiunea și evoluția te răscoală și te împiedică să faci pauze. Trăiești alături de ea, plângi pentru rănile care i-au sfâșiat pielea, pentru lacrimile pe care Renna ar vrea să le elibereze, încolțită și judecată pentru un gest care a salvat-o de iadul în care trăia, doar pentru a o arunca într-o călătorie nesfârșită, pe făgașul căreia ar putea să sufere cea mai cumplită transformare.

„Arlen dădu din cap și-și puse palmele pe ochii ei. Erau aspre, pline de cicatrice și de bătături și, în același timp, blânde. La atingere, pielea ei se umplu de furnicături liniștitoare și Renna se înfioră de plăcere. El își îndepărtă mâinile și senzația dispăru treptat, dar avea impresia că glifele din jurul ochilor ei erau calde.

– Ce vezi? întrebă Arlen.

Renna își roti din nou ochii, uluită. Pomii și toate plantele străluceau în propria lor lumină, iar picioarele ei erau înconjurate de o ceață luminoasă, care se prelingea alene.

– Totul, răspunse uimită. Mai mult decât văd sub soare.”

Ce aș putea să vă mai spun, ca să vă conving de ce seria Demon a ajuns seria mea fantasy favorită? Că sunt fascinată și intrigată de Arlen, că i-am sorbit fiecare cuvânt și că m-am temut pentru el când pornea neînfricat la luptă, de parcă aștepta să fie îmbrățișat de Moarte? Că lumea creată de autor este magică, primejdioasă, dar perfectă prin toate păcatele și greșelile săvârșite de oameni?

Citind Sulița deșertului, m-am desprins cu o plăcere vinovată de realitate și am alunecat fără regrete în paginile care se desfășurau cu repeziciune în fața mea, îmbătată de aventurile promise, de înfruntările din deșert, la căderea nopții, de schimburile abile și tăioase de replici, care mă duceau cu gândul la operele lui Clavell, precum și de asemănările dintre lumea lui Brett și prezentul meu, timpul meu.

Seria Demon este perfectă. Cred că o caut de câțiva ani, încă de când am realizat că fantasticul o să fie mereu o parte din viața mea. E un diamant neșlefuit, o raritate care trebuie savurată și apreciată, un festin pentru minte și simțuri, un vis interzis și tentant, care s-a sfârșit mult prea repede și pe care abia aștept să-l continui.

Orice este posibil.