Șaman · Kim Stanley Robinson – „Eu sunt cel de-al treilea suflu.”

„Eu sunt cel de-al treilea suflu.”

Dacă încerci să descoperi semnificația cuvântului „șaman”, o să întâlnești foarte multe teorii și definiții, de o varietate culturală impresionantă, fără, din păcate, să ajungi la un răspuns final sau la o idee general aprobată și acceptată. Partea bună? Îți vei îmbogăți considerabil „bagajul” de cunoștințe generale, iar fascinația ta pentru supranatural și misticism va beneficia de o creștere pe măsură, asta dacă nu preferi sfera scepticilor, care preferă siguranța realității și a științei, ignorând frumusețea nemărginită a ficțiunii.

Îmi planificasem să citesc trilogia Marte de Kim Stanley Robinson la finalul verii. Dar, cum lista mea de „to-read” s-a dublat în ultimele optsprezece luni, iar eu mi-am schimbat alegerile de lectură de pe o zi pe alta, a rămas, din păcate, abandonată în bibliotecă. A așteptat o nouă șansă din partea mea (chiar mă simt vinovată când uit de o serie sau o amân). Luna trecută, am primit de la editura Nemira un colet surpriză, cu multe romane pe care abia așteptam să le devorez, printre care și Șaman, pe care voiam neapărat să-l citesc, după ce mi-au atras atenția coperta și sinopsisul.

Am tras de timp, recunosc, până să mă încumet să scriu recenzia. Nu pentru că nu mi-a plăcut cartea sau pentru că mi-a fost greu să o citesc, dar, de fiecare dată când încercam să îmi înșir gândurile despre ea, mă blocam, amintindu-mi de câteva scene controversate, care m-au împiedicat să mă atașez de personaje sau să pot interacționa cu ei, în limita cuvintelor oferite de autor.

Dezbrăcat, singur și la o vârstă fragedă, Loon este trimis în pribegie, în îmbrățișarea nemiloasă a iernii, într-un ținut periculos, unde trebuie să învețe și să domine arta supraviețuirii, o etapă importantă în pregătirea sa ca șaman al tribului său. Până să aflu vârsta lui Loon, eram sigură că era vorba despre un adult, un tânăr în floarea vârstei, pregătit să înfrunte ororile ce îl așteptau. În schimb, am descoperit un copil mic și firav, cu corpul și mintea în formare, care nu este nici pe departe atât de speriat pe cât ar fi fost altcineva în locul lui.

În urma unei circumstanțe triste, împotriva dorinței sale, Loon ajunge să-l aibă pe Thorn drept mentor, un șaman bătrân și ursuz, vulgar și lipsit de maniere, care nu se sfiește să-l pedepsească sau să-l trateze urât atunci când greșește, veșnic nemulțumit de eforturile sale sau de felul său de a fi.

Loon nu poate să se întoarcă în tribul său, la un adăpost cald și sigur, unde o să fie protejat și bine hrănit, nu fără a înfrunta rușinea unui eșec și dezamăgirea prietenilor săi. Mândru, încăpățânat și curajos, până la limita în care m-a speriat, el acceptă sarcina care i-a fost dată și este dispus să domine natura, să îi învețe tainele și să o câștige de partea sa, pentru a se întoarce învingător.

„Pe de altă parte, Loon a acceptat provocarea și a plecat în pribegie. Să renunțe în timpul pribegiei ar fi fost ceva rușinos, un act izbucnit din teamă. Dacă ar fi vrut să plece, ar fi spus. Asta i-ar fi cerut mult sânge rece. Dar nu o făcuse. Era stânjenit că nu acționase în conformitate cu dorințele lui, că făcuse ceva ce nu dorea, iar apoi nu mai putuse da înapoi. Dar asta era situația.”

Stilul lui Robinson este foarte bogat, complex în detalii, dând naștere unor peisaje spectaculoase, a unor sentimente înălțătoare și (ușor) controversate, unele normale pentru un copil abandonat, aflat la granița dintre viață și moarte. Altele au fost mai greu de acceptat sau de trecut cu vederea, în ciuda fluxului continuu de întâmplări și emoții puternice trăite sau resimțite de Loon, prin care autorul a încercat să îmi arate atât părțile lui bune, cât și pe cele rele, acele gânduri întunecate, macabre, de care ne este teamă să vorbim, cu atât mai puțin să le și trăim.

Pribegia lui Loon a fost partea mea favorită din roman, deși se desfășoară în mai puțin de o sută de pagini. Dacă ignor momentele în care am fost deranjată de visele sau de reacțiile sale copilărești, în contrast cu maturitatea și inteligența afișate mai târziu, Loon este un personaj fascinant și intrigant, a cărui evoluție se simte și se trăiește în cele opt părți în care este împărțit romanul, fiecare având un rol cheie în antrenamentul său, atât ca șaman, cât și ca om. De ce ca și om? Pentru că la început mi s-a părut că este un animal care trebuie să fie îmblânzit și dresat, care își lasă mult prea des instinctele să preia controlul și să-i hotărască soarta. Târziu mi-am dat seama că asta a fost singura cale prin care a putut să rămână în viață.

După primele zile în sălbăticie, Loon se acomodează cu noua sa viață și stabilește o legătură cu natura, cu toate elementele sale. Își construiește un adăpost, vânează și pescuiește. Se folosește de tot ceea ce îl înconjoară pentru a-și îmbunătăți condițiile de trai; pentru a ține frigul la distanță, pentru a-și face haine, pentru a se hrăni, pentru a mai rezista încă o zi, până când timpul se va scurge și va sosi momentul să se reîntoarcă în trib, ca să povestească tot ce a trăit și a văzut. Animale fioroase, siluete neclare, dușmani care par scoși dintr-un mit păgân și stafiile celor dragi, în care nu știe dacă se poate sau nu încrede.

Mentorul lui Loon, șamanul Thorn, mi-a displăcut din prima clipă în care l-am cunoscut. Chiar și atunci când voia să facă o faptă bună sau se străduia să rostească o laudă, am simțit nevoia de a-i întoarce spatele. Ori, în cazul meu de cititor supărat, să dau paginile mai repede, ca să-i dispară numele. Are o răutate palpabilă în el. E egoist și rece, o persoană pe care m-aș strădui să o evit, în loc să caut la ea ajutor sau un sfat. Tribul îl acceptă așa cum este, îl apreciază și, până la un anumit nivel, îl venerează, mai puțin vindecătoarea Heather, cu limba ei ascuțită și un umor desfrânat, mai greu de digerat, în circumstanțele date.

„- Lumea viselor este altfel, spune Thorn după ce Loon termină de povestit. Se frământă cu dorințele și temerile noastre, dar nouă ne lipsește judecata dreaptă în acea lume și de aceea acolo se întâmplă atât de multe lucruri. Dacă poți, încearcă să-ți visezi visele fără nicio dorință. Mulțumește-te să urmărești totul. Dar dacă vezi vreo șansă de a zbura în vis, atunci zboară. Acesta este primul lucru pe care trebuie să-l vrei.”

Supraviețuirea tribului depinde de un set strict de reguli, de o ierarhie exactă, „bătută în cuie”. Femeile iau deciziile importante și dețin autoritatea. Bărbații sunt vânători și nu par prea dornici să treacă peste acest nivel, să învețe lucruri noi sau să-și depășească limitele. În mica lor așezare, toți sunt mulțumiți de rolurile care le-au fost atribuite. Mai puțin Loon, care nu vrea să fie șaman și căruia îi este dor de pribegie, când erau doar el și natura, când putea să facă tot ceea ce își dorea, fără să fie criticat sau mustrat pentru acțiunile sale. Nu îi este atât dor de pribegie, cât de singurătate. Îi lipsește liniștea. Îi lipsește pacea.

În acest decor cenușiu apare Elga, cea care îi fură inima lui Loon. Legătura dintre cei doi tineri are un aer mistic, deși pare grăbită și forțată, de parcă autorul a vrut să sară peste „preludiul” relației și să o introducă repede pe Elga în trib. Cum este „recomandat” să îți găsești „perechea” în alt trib, lui Loon aproape că nu-i vine să creadă cât de norocos este când o întâlnește pe Elga pe parcursul marii sărbători, unde triburile se adună pentru o petrecere îndelungată, iar șamanii își petrec timpul în „ședințe”, fumând, certându-se, bând, cântând, recitând legende și poezii, departe de activitățile în care sunt implicate triburile lor.

Elga este veselă și plină de viață. Uneori, nu își împărtășește gândurile și îți dai seama că se preface, că îndură anumite lucruri pentru Loon, doar pentru a nu da glas temerilor ei. Oamenii se tem de schimbare, de tot ceea ce este nou și diferit. Ea este o străină și este nevoită să se adapteze, dacă vrea să își întemeieze o familie și să trăiască în armonie cu Loon.

„Femeile mai iuți și mai zvelte dansau în cerc în jurul ei, iar în acea companie arăta neatrăgătoare; tocmai acest lucru i-a atras privirea lui Loon și a devenit imediat cea mai frumoasă trăsătură a ei, ceea ce l-a captivat și l-a silit să o urmărească.”

Acțiunea din Șaman se desfășoară lent, gradat, fără să ai parte de răsturnări de situație. Nu există momente incerte, în care simți că ai scăpat frâiele, iar autorul a preluat controlul. Totul este măsurat și perfect structurat, fiecare personaj își găsește locul în „peisaj”. Îll acceptă fără să comenteze ceea ce i-a fost oferit, până când intră în joc „evoluția”, nu doar ca idee sau concept, ci ca personaj, pentru a dezechilibra tot ce a fost clădit până în acel moment.

Nu mi-a plăcut tenta erotică a romanului. Uneori, a fost mult prea exagerată sau vulgară, culminând cu un vis neașteptat din partea lui Loon, peste care mi-a fost greu să trec. El pare să observe, câteodată, doar latura sexuală a unei femei, atribuindu-i pe primul loc „funcția” de a-l face să se simtă bine, liber și descătușat. Aveam alte așteptări din partea lui Heather sau Thorn, care au o plăcere nesănătoasă în a se jigni de față cu spectatori. Cu cât mai mulți, cu atât mai bine.

Nu aș putea să compar Șaman cu un documentar. Poate doar cu un studiu de caz. Intuiești finalul, accepți micile schimbări de direcție, dar nu poți să nu îți dai ochii peste cap când descoperi că personajele se tem să fie imprevizibile, că ar prefera să își cunoască destinul, în loc să-l creeze după propriile preferințe.

Pentru mine, Șaman este un roman despre regăsire, înțelegere și schimbare. Drumul unui copil spre maturitate. Destinul unui șaman spre absolut. La granița dintre fantasy și historical fiction, cu elemente SF rătăcite, Robinson așterne pe hârtie, într-un stil unic, dificultățile și aventurile unui trib din Epoca de gheață, insistând pe supraviețuire, pe reguli și pe istoria nescrisă, fără a diminua importanța relațiilor din cadrul grupului.