Vrăjitoarea (Fjällbacka #10) · Camilla Läckberg · „Tocmai a trecut cineva peste mormântul meu.”

„Tocmai a trecut cineva peste mormântul meu.”

Vrăjitoarea nu este un grimoar. Nu cuprinde blesteme, incantaţii şi ritualuri, un arbore genealogic misterios sau viziuni ce niciodată nu ar fi trebuit să fie aşternute pe hârtie. Magia, adesea confundată cu medicina, rămâne un simplu mit, o legendă pentru care sute de femei au plătit preţul suprem după ce au fost torturate, schilodite şi ucise în numele Bisericii. Bunici. Mame. Fiice. Soţii. Copii.

Lacrimile şi rugăciunile erau lipsite de putere în fața Inchizitorilor, orbiţi de patima credinţei. Le-au însemnat cu fierul, le-au predat apelor şi focului, le-au condamnat la moarte după ce lanţurile le-au alunecat pe braţe şi s-au răsucit în jurul încheieturilor. La sute de ani distanţă, Camilla Läckberg nu ne însoţeşte într-o vânătoare de vrăjitoare. Ne tentează, ne amăgeşte, însă ce le-a pregătit cititorilor ei este cu mult mai rău.

Am început seria Fjällbacka (intitulată Patrik Hedström pe Goodreads) în 2010, când am cunoscut-o pe Prințesa ghețurilor. Opt ani mai târziu, mă întâlnesc pentru a 10-a oară cu Patrik Hedström și Erica Falck. Sunt surprinşi de devotamentul meu, de nerăbdarea cu care mi-am dorit să mă întorc în această comunitate restrânsă din Suedia. Niciodată nu mi-am însuşit rolul de turist; în timp ce ei îşi petrec vacanţele de vară în spatele cârmei, navigând sau participând la curse, eu surprind latura întunecată a oraşului, secretele ce râvnesc să iasă la suprafaţă şi să spulbere iluzia unei comunităţi unite, unde toate neînţelegerile sunt date uitării după o strângere de mână şi o croazieră pe insulă.

În Fjällbacka nu eşti în siguranţă. Duşmanii îşi schimbă în permanenţă înfăţişarea şi motivele, ucigaşii trăiesc în libertate şi reuşesc să îşi înşele prietenii, familiile şi vecinii, iar vinovaţii sunt rar copleşiţi de durere sau bântuiţi de amintiri. Supravieţuitorii sunt cei care suferă, cei ce plătesc pentru invidii şi gelozii, pentru răzbunări şi trădări. Sunt copii crescuţi într-o atmosferă apăsătoare şi un mediu instabil, tineri hrăniţi cu ură încă din copilărie, ce pândesc la rândul lor momentul oportun ca să facă şi mai mult rău. Acţiunile şi dorinţele lor ajută la formarea unui ciclu nesfârşit, unde violența pare să fie singurul răspuns potrivit, singura soluţie acceptată.

În Vrăjitoarea am asistat la o prăbuşire psihică, la o cădere atât de brutală, încât am rămas câteva minute bune cu ochii pironiţi în tavan, fixaţi pe un punct mort, pentru a estompa strigătele ce se strecurau din roman. Mâinile mă ardeau, degetele îmi tremurau pe copertă, iar eu încercam să preiau din nou controlul, să-mi împiedic imaginaţia să nască o serie nouă de coşmaruri.

Când citesc… „construiesc” în minte fiecare scenă, potrivesc detaliile, aşez decorul, apoi apăs din nou butonul play şi las acţiunea să continue. Atunci se infiltrează emoţii diferite, mai dure şi cu mult mai periculoase. Resimt furia personajelor şi nebunia ce le influenţează fiecare decizie, iar în ultimele pagini mă opresc în faţa centrului comunitar şi abia atunci observ lacătul. Şi ştiu ce urmează să se întâmple.

„Distrugerea era ceea ce avea să curățe, să restabilească echilibrul. Pentru că toţi fuseseră părtaşi. Fiecare în felul său. Cei care tăcuseră ani la rând, care fuseseră martori fără să spună nimic. Care râseseră. Care arătaseră cu degetul. Care contribuiseră cu bătăi încurajatoare pe umeri şi strigăte de susţinere. Inclusiv cei care protestaseră tăcut, care bombăneau fără a-i putea înţelege cineva, mai mult pentru ei, doar ca să se simtă ei înşişi oameni mai buni.”

Nea, o fetiță în vârstă de patru ani, dispare în vecinătatea orășelului Fjällbacka. Părinţii sunt îngroziţi şi se gândesc la ce e mai rău. Zeci de voluntari cercetează împrejurimile şi o strigă pe Nea de la prima rază de soare până la ivirea nopţii. Unde s-ar putea ascunde o fetiţă de patru ani? A fost răpită? Atrasă de promisiunile unui străin? Unde este Nea, cea care obişnuia să exploreze pădurea şi să se joace în hambarul fermei, copila adorată de vecini, ce niciodată nu refuza un baton de ciocolată?

Şoaptele se înteţesc în următoarele ore. Orăşenii nu au uitat ce s-a întâmplat acum treizeci de ani, când Stella Strand a dispărut din acelaşi loc şi a fost găsită moartă. Două fete de treisprezece ani, Helen şi Marie, au recunoscut că au ucis-o, apoi şi-au retras declaraţiile. Cazul a fost sigilat, iar adolescentele au fost persecutate o perioadă îndelungată pentru faptele lor. Dar, chiar şi acum, ele insistă că sunt nevinovate. Atunci de ce au minţit? De ce au inventat poveşti? De ce au ascuns informaţii? Există o legătură între cele două cazuri, o crimă şi o dispariție, chiar dacă au avut loc la diferenţă de treizeci de ani?

Trebuie să te previn: întrebările nu se opresc aici. Eu ţi le-am împărtăşit pe cele mai frecvente, „pilonii” cu ajutorul cărora îţi vei întocmi propriul dosar. Cazul nu este uşor de rezolvat, iar Camilla Läckberg are câteva surprize pregătite pentru tine: zeci de personaje, trei axe temporale şi un final desprins din filmele de acţiune, şocant, dur şi violent, un final ce sigur îi va bântui pe eroii de la secţia de poliţie, nevoiţi (pentru a câta oară) să îşi asume riscuri şi să se bazeze (doar) unul pe celălalt pentru a împiedica declanşarea unei noi tragedii.

Pe Libris mai sunt disponibile volumele Făuritoarea de îngeri și Îmblânzitorul de lei.

Dacă nu ești obişnuit cu stilul autoarei şi ai sărit câteva romane din serie (ruşine!), vei avea nevoie de câteva capitole ca să te acomodezi cu alternarea POV-urilor (Point of Views). Camilla e uimitoare şi reuşeşte să ne ofere o galerie impresionantă de personaje, să le acorde tuturor suficiente pagini cât să nu simţim că unele sunt uitate sau discreditate. Într-un ritm ameţitor, le descoperim secretele şi temerile, visele şi dorinţele. „Vocile” lor, dacă pot să fie numite aşa, sunt bine delimitate, diferite şi înşelător de convingătoare. Nimeni nu este nevinovat. Nu trebuie să aibă mâinile pătate de sânge ca să îţi atragă atenţia şi să te încurajeze să îţi pui şi mai multe întrebări (la final primeşti toate răspunsurile, aşa că nu ai de ce să îţi faci griji).

„Minciună sau teatru, diferenţa era greu de sesizat, iar ea învăţase din timp să le stăpânească pe amândouă.”

Retrăim cazul Stella şi anumite momente-cheie, de o importanţă vitală, între cele două evenimente. Refacem traseul din acea zi fatidică de nenumărate ori, ascultăm din nou toate declaraţiile şi ne oprim de fiecare dată la mărturisirile celor două fete, la dezinvoltura cu care şi-au recunoscut faptele, pentru ca în decurs de câteva zile să îşi retragă cuvintele şi să caute înţelegere şi alinare din partea familiei şi a forţelor de ordine, cu un calm rece, aproape glacial, de parcă nimic rău nu s-ar fi întâmplat. Şi-au schimbat uimitor de repede rolurile şi comportamentul. Camera de interogatoriu a fost un simplu joc, unul pierdut încă de la prima oră, când banda de înregistrat le-a absorbit cuvintele şi le-a condamnat. Dar există şi un twist… pe care nu îl vei afla de la mine.

Între cazul Stella şi cazul Nea avem timp să călătorim şi în provincia Bohuslän, între 1671 şi 1672. Mi-au plăcut foarte mult aceste ruperi de ritm, cum Läckberg îmi punea piedică de fiecare dată când mă apropiam prea repede de o dezvăluire şi mă trimitea în alt timp, în alt loc, pentru a urmări o pistă (aparent) falsă. Întâmplările din Bohuslän nu sunt mai puţin dureroase sau terifiante, însă sunt uşor previzibile şi intuieşti repede ce se va întâmpla cu cele două protagoniste, mamă şi fiică. Aceste capitole, scurte şi puţine la număr, te îndepărtează de tensiunea ce domină prezentul; astfel, îţi găseşti adăpost la o parohie, unde invidiile dintre surori, flacăra unei pasiuni interzise şi inocența unui copil sunt exploatate pentru a accentua viclenia prin care până şi cel mai pur dintre suflete este lipsit de putere în fața tentaţiei şi a păcatului.

„Nu existau infractori în această poveste. Nu existau câştigători. Numai victime şi tragedii. Şi suferinţa unei mame.”

Ţi-am spus că Vrăjitoarea are 816 de pagini? Ştiu că numărul poate să pară înspăimântător pentru anumiţi cititori, dar te asigur că nu vei simţi cât de repede dai paginile. Am devorat toate cărţile autoarei şi un astfel de „grimoar” nu avea să fie o excepţie de la regulă. Iubesc seria, personajele, atmosfera ce îmi aminteşte de Crimele din Midsomer. Iubesc romanele care mă ţin trează până la 4 dimineaţa şi refuză să mă abandoneze chiar şi după ce m-am oprit din citit. Poate că nu toate cazurile s-au ridicat la nivelul aşteptărilor, însă nu pot să afirm că am fost vreodată dezamăgită de Camilla. A ştiut cum să mă farmece în 2010 şi continuă să facă acest lucru și azi, hrănindu-mi din când în când dependența cu un thriller incitant şi o vacanţă scurtă în Fjällbacka.

Mereu aduce ceva nou, o temă, o idee sau un personaj care decide să mai rămână un timp în serie. De data aceasta, surpriza a fost diferită: în Vrăjitoarea devenim conştienţi de limitele politicii de azil şi petrecem câteva zile într-o tabără de refugiaţi, prilej cu care observăm dualitatea oraşului. Aşa cum era de aşteptat, unii cred că sirienii sunt de vină pentru dispariţia lui Nea. E atât de uşor să îl acuzi pe străin, „pe cel din afară”, să tragi concluzii pripite şi să îi distrugi viaţa unui nevinovat. Nu, nu, nu e vorba de xenofobie, cum te poţi gândi la aşa ceva? Rosteşte acest cuvânt în Fjällbacka şi devii inamicul numărul unu, fără posibilitatea de a-ţi redobândi reputația și „aliații”.

„O gaşcă de huligani din tabără. Ştia că aşa le spunea, huligani. Sau negrotei. Totuşi, un copil dispărut era responsabilitatea tuturor. Nu conta că era un copil suedez sau sirian. Undeva, o mamă plângea disperată.”

Dacă ai o zi dificilă, aminteşte-ţi că Patrik Hedström și Erica Falck au trei copii mici. Chiar şi aşa, între strigătele gemenilor şi vocea răsunătoare a Majei, între nopţi pierdute, cine reîncălzite şi momente tandre, întrerupte înainte ca Patrik să îşi sărute soţia, avem parte de discuţii în miez de noapte, pahare cu vin şi zâmbete calde, de amintiri preţioase şi întâmplări în care orice părinte se regăseşte. Patrik şi Erica nu sunt asemenea părinţilor din seriale: sunt umani, comit greşeli şi, uneori, îşi doresc să fugă şi să-i abandoneze pe toţi, să fie doar ei, tineri, îndrăgostiţi şi liberi. Dar dorinţa rezistă doar câteva secunde, cel mult câteva minute. Indiferent cât de multe probleme îi aşteaptă a doua zi, sunt fericiţi că se au unul pe celălalt şi că pot începe dieta săptămâna viitoare (dacă nu o începi de luni, mai bine o mai amâni!).

Echipa de la secţie este mi-nu-na-tă. Stai, am zis echipă? Am vrut să spun familie. Am citit zeci de serii poliţiste, însă mereu mă voi întoarce la secţia de poliţie din Fjällbacka, unde sunt aşteptată de Patrik, Martin, Gösta, Annika, Paula și Bertil. Şi-au pierdut colegi, prieteni şi familii. Le-am urmărit evoluţia şi am rămas impresionată de devotamentul ce îi uneşte, un devotament ce a crescut şi s-a transformat în prietenie şi iubire. Da, majoritatea încă nu ştiu dacă să-l strângă de gât pe Bertil sau să îi mai ofere o şansă (mă aflu în aceeaşi situaţie, pentru că iar o comite în Vrăjitoarea), însă se susţin şi la bine şi la rău, îşi acoperă unul altuia greşelile şi se dedică cu trup şi suflet fiecărui caz. Chiar şi Ernst, câinele secţiei, care nu ratează nicio masă şi refuză (și el) să ţină dietă.

„Patrik rămase în încăpere în timp ce colegii lui plecau unul câte unul. Erau ca o familie, disfuncţională, pretenţioasă şi certăreaţă. Dar, pe de altă parte, iubitoare şi atentă cu membrii ei.”

Ştiu că anumite romane din serie sunt indisponibile pe toate site-urile, însă rugămintea mea este să cauţi prin anticariate sau la biblioteci, să împrumuţi cărţile lipsă şi să citeşti volumele în ordine. Pot să fie citite şi individual, dar de ce ai alege să primeşti atât de multe spoilere, inclusiv numele foştilor vinovaţi? Cum spunea şi Trahanache: Ai puţintică răbdare!

Deocamdată, Vrăjitoarea este ultimul roman din seria Fjällbacka. Mă îndoiesc că ne vom lua „la revedere” de la Patrik şi Erica, nu și după acel final. Între timp, eu îi voi invidia pe cei care abia acum descoperă seria şi au la dispoziţie nu mai puţin de zece volume de devorat. Să nu îndrăzneşti să îmi spui că viaţa nu este nedreaptă!